Jurnalul lui Manon.

Te uiți, de vreo cinci luni, cu admirație și cu niscai ceva-uri în plex, la un suflet-bolovan, pentru că sclipește, iar hormonul îți șoptea, pervers, că ai în față un suflet-lumină.
Neuronul te ținea în lesă, explicându-ți: Are particule strălucitoare de mică, sufletul-bolovan; el reflectă doar lumina ta.

Și te-ai dat ușor la o parte, să nu intri pe orbită, satelit.

E bine că neuronul ți-a blocat hormonul. Iar.

… O să ai ce regreta, pe patul de moarte, la capitolul netrăite…
Însă acum, ai tăi nu mai au motiv să-ți spună:
Nu mai privi în jos!

P.S. Lasă lumina aprinsă, ca să ştim că eşti acasă.

M-a apucat astă vară. Ideea, de cap.
Să fac săgeți indicatoare, ca să nu mai bântuie spectatorii, în rătăcire.
Ideea mea.
Design, genialul ăla de Millo.
Cu banii a venit un profesor.

Acum trei săptămâni, s-a întâmplat minunea.
Când îmi pierdusem speranța.
Deci, un tardiv, dar binemeritat iuhu!

Au venit băieții, de la o firmă, să proptească indicatoarele.
Ei, doi.
Eu, una.
Ca o vrabie, în jurul lor.

Ei zâmbeau și munceau.
Eu dispăream din zonă, reveneam, gravitam și dădeam indicații prețioase cu nasul pe sus, de se zguduiau, bieții, de râs.
Îndemnul pacifist Să fie totul profi, că dacă le puneți strâmbe, vă sechestrez în beci, a dat roade.
Săgețile, roșii și albastre, marcajele pentru săli, sunt proptite bine și aș strecura aici încă un iuhu mic dar mare-mare.

Azi, băieții au venit din nou.
Aveau de pus ultima tăbliță.

Ne-am întâlnit întâmplător.
Am trimis de la distanță un Salutare vouă, rătăciților! -atât de sobră și cu sprânceana în sus – încât cel cu codiță de cal a strigat instant, respectând perfect statutul meu de directoare: Vreau să vă îmbrățișez, mi-a fost dooor de dumneavoastră!!!!
… Că uitai să vă zic, data trecută i-am și îmbrățișat, printre afurisenii. După ce i-am pupat direct în creștet și le-am strecurat cafeaua în plăsuțe.

Așa.
Deci cel cu codiță voia îmbrățișare.
Boon.
L-am strâns în brațe, și i-am șoptit gingaș, Dacă pui tăblița strâmb, te leg de scară.

După vreo două ore, am trecut prin zonă.
Tăblița era dreaptă.
Codiță mă privea fudul.

L-am îmbrățișat, iar, cu drag și cu mulțumesc.
M-a strâns în brațe de parcă urma să plece pe front.
Zic:
– Chiar ți-a fost dor de mine? Că m-ai văzut doar o singură dată.
– Da…
– Da’ chiar ți-a fost dor de mine.
– Da… Și mă strânge iar în brațe, așa cum face tata, când plec spre București – de parcă o să mor.
– Dorul ăla…
– Da.

L-am pupat în creștet, cu inima plină de drag, ah, ce bine e când oamenilor le e dor de tine…

Azi, pe seară, un sms…
Iartă-mă că am îndrăznit să-ți trimit acest mesaj. Am vrut doar să-ți spun că ești un înger! O seară bună.

*

Mulțumesc, Mircea. Mulțumesc.