Fără a aprofunda studii de psihologie care conduc invariabil la experimente pe alți cobai umani, am învățat, de multă vreme, că răul și frustrările pot fi transformate în lumină.
Lumină pe care, dacă o dai în jur, te vindecă mai repede.
…Și te încarcă. Tot cu bine.
Căci toți avem nevoie de zâmbet. Dramele infinite și întrebările obsesiv-parazitare te scufundă, spirală, în pesimism.
Toți avem nevoie de zâmbet.
Simplu și corect.
Când oferi și primești, energia care te inundă e fenomenală.
Am schimbat, în ani, scoarțe umane, care priveau acru și se lamentau ridicol (una dintre ele fiind chiar eu).
Au reînvățat să zâmbească.
Oameni sobri îmi spun, din senin, mulțumesc.
Te pupă mami – mi-a zis, ieri, la telefon, o colegă.
Te iubesc – e, iarăși, semn de mare drag, nu vorbă-n vânt.
Nu sunt un siropel de iubirică, sunt directă, sarcastică, îi provoc pe oameni să fie inteligenți și da, când simt că cineva mi-e drag, îl topesc.
Plus că.
Aici, la facultate, sunt printre ai mei.
Și da, n-am de ce să fiu modestă, acum. Am timp destul să mă așez, din nou, în complexe.
*
De două săptămâni știam că vin japonezii la noi, cu un workshop.
Vreau ca lucrurile să iasă excelent.
Dar, acum, am un motiv în plus.
Tragedia japonezilor – cutremurul, tsunami-ul, radiațiile alea, toată acea poveste cumplită, m-au marcat, atunci, profund. Nu știu de ce, nu vreau să îmi explic.
Sunt, în viață, drame care ne aleg ele pe noi, direct sau empatic.
Am fost prin clase, am făcut listă cu cei care vor participa la exerciții, le-am spus, pe coridoare Hai!.
… Și au venit.
Când m-am întâlnit, acum două săptămâni, cu delegația de la Ambasada Japoniei, n-am făcut nimic special, am vorbit și am fost eu.
Serioasă cu japonezii, familie cu românii care se ocupau de proiect.
Acum o săptămână, primesc un telefon.
– Alo, doamna Nona, am adus afișele.
– Scuze, nu cunosc numărul de telefon, ce afișe?
– De la Ambasada Japoniei. Adrian sunt. Sau, cum mi-ați zis dumneavoastră, tati cu burtică.
– Scumpu!!! Vin acum, să le iau.
Azi a fost workshop-ul.
…Și am primit, la noi în școală, niște prieteni.
Îndrăgostiți deja de atmosfera pe care eu nu o mai știu, căci trăiesc în ea mereu.
Fascinați de căldură. De lumină. De entuziasm.
Japonezii, profi, așa cum știm – iar doamnele de la ambasadă, bucuroase că respiră un altfel de aer decât cel de la birourile lor sobre.
Când, după proiecție, studenții noștri au fost împărțiți în grupe, a început nebunia.
Atâta bucurie.
Atâta joacă.
Atâta farmec.
… M-am uitat la cei de la ambasadă, care erau luminoși și încărcați de energie, și le-am spus uite, minunile…
Și minuni erau, copiii ăia.
… După ce și-au pus la punct ceea ce urmau să prezinte, studenții noștri s-au așezat după paravan, să înceapă.
Urmau proiecții, zgomote cu diverse instrumente, și, evident, povestitorul, în față, care explica.
…Moment în care s-a luat curentul și am rămas în beznă.
Copiii n-au mai putut prezenta ceea ce au lucrat.
Așa a fost.
Și nimeni n-a regretat nimic.
Pentru că azi s-a zâmbit mult.
Lumina e în oameni.
Ea ni se dă de sus.
S-o dăruim.
Așa-s io.
Așa suntem noi.
…Cei despre care tocmai am simțit nevoia să scriu.
Și nu vrem să ne vindecăm.
Balamucul a fost inventat pentru ca cei din afară să aibă senzația că sunt sănătoși.
Fair enough. 😉
