Jurnalul lui Manon.

Bântuiam pe la sala de sport, să vorbesc cu profesorul studenților.
A fost și profesorul meu.
– V-au adus hoțomanii ăia mici saltelele, domn profesor?
– Nu, Nona.
– Bine. Fac anchetă și îi jumulesc. Plec. Găsim noi saltelele alea. Vă iubesc, știți!?
Profesorul e serios, îi știu copiii de frică, dar eu văd prin scutul lui. E moale, la suflet.
Zâmbește doar un pic, să nu îi cadă demnitatea.
– Știu că mă iubești.
– Așa.
Mă uit la studenți, severă.
– Voi ce șomați, măh?
Și când să plec, îi văd ochii lu ăla mic, îl știu de la admitere. Se uită cu teamă.
– Ți-e frică de mine, puiule?
– Nnu…
– Să-ți fie!
Scot limba și plec.

Acum o săptămână, intru într-o clasă, erau copiii în pauză.
Ăl mic, ete la el, bârâcat pe geam, se uita în stradă.
Bag vocea în modul de admonestare.
– Ce cauți, tinere, pe geam?
Ăl mic, cu ochii timizi.
– Ăăă… nimic.
– Ia vino până la mine, te rog.
Se conformează, docil.
– Ți-e frică de mine, ai? Dă fruntea, la pupat. Acum!
Îl pup pe frunte, și mă gândesc, nu știu de ce, la mama lui, i-o fi și ei dor de scumpul ăsta…

Dau să plec. Tot severă.

Și BUM!
Timidul și speriatul, îmi zice:
– Eu nu sunt cu pupăturile, că alea țin de politețuri. Vreau să vă îmbrățișez.

Mi-am strâns copilul în brațe și i-am spus te iubește mami.

Așa-s io.
Și îi simt instant pe cei ca mine.
Nu ne căutăm la șurubel, doar împărțim, frumos, lumina.

…Dar stați să vedeți partea a doua. Urmează să o scriu.

Pfuaaiii…
Încerc să nu strecor nicio metaforă, căci voi scrie despre Mihai Eminescu, și respectul îmi impune să nu fiu penibilă. …Să încerc, măcar.

*
Tocmai am terminat de citit, cu ochi măriți, scrisorile lui Eminescu, adresate Veronicăi Micle.

Deci, unu, simt o nevoie imperioasă de a mă ascunde sub pat. Mă simt de parcă aș fi privit, pervers, pe geam, la doi îndrăgostiți care cred că sunt singuri pe lume. Mă simt de parcă aș fi violat o intimitate și chiar așa și este.

Deci, doi, doamne dumnezeule, cât a mai suferit și femeia aia… (N-am vrut să scriu asta, dar a țâșnit, așa, din taste… voiam să spun cât au mai suferit ei doi)

Pun în jurnal doar începutul scrisorilor.
Nu e nevoie de mai mult.
Luminează atât de clar conținutul jucăuș de sentimente și de (aparentă?) răceală al acestora…

Iată. (Prima e scrisă în februarie 1880, iar ultima – în septembrie 1882)

♥
Draga mea Veronică, …

Stimabilă Doamnă și respectata mea amică, …

Doamna mea, …

Momoți dragă, …

Momoți, …

Draga mea Veronicuță, …

Măi Momoțelule, …

Fetițule dragă, …

Draga și dulcea mea fetiță, …

Îngerul meu blond, …

Amica mea, …

Draga mea Nică, …

Măi fată nebună și drăgălașă, …

Amica mea, …

Doamna mea, ți-aș zice “amica mea”…

*

OK.
Și voi o să-mi ziceți: What’s the point?
Și eu o să zic: Citiți și restul.

De când cu ultimele alegeri de președinte, am mai plutit, un timp, pe Discovery Channel, până când, într-o zi, i-am spus televizorului odihnește-te în pace.
Politica mă lasă rece, la fel și cei care au legătură cu ea – oricât de mică.
Nu mai citesc ziare.
Ah, ce iresponsabilă.

Scriu la jurnal descriind, aproape zilnic, pașii unei vieți banale.
Mă învârt în cercul meu cel mic, înfrântă de faptul că nu poți face schimbări care să fie bune pentru toți. Că noi, românii, am cam merita să ne fie și bine, am pătimit destul.
Personal, mi-am petrecut risipit tinerețea în tranziție, așteptând să. Așteptând ca celor care ne conduc să le pese.
Ah, ce naivă.

Îmi vin în mail tot felul de noutăți.
Azi, titlul era mare: Geoană a fost exclus din PSD.
… N-am deschis știrea.
Cred că e un spam, ceva.
E vorba despre acel Geoană care a fost împins în sus, la alegerile trecute – cu sforțări uriașe, de toată mass-media + partide politice +oameni influenți? (Pentru a culege, din cel mai înalt vârf al izbândei, lamentabilul eșec?)
Ah, ce mă abțin.

Nu.
Nu poate fi vorba de acel Geoană despre care se spunea că e singurul președinte care îi poate reprezenta pe români. … Și pe care, acuma, ăștia, îl scuipă-n ochi. Noo.

E spam, clar.
Delete.
Că azi n-am chef de râs în hohote, ci de muzică.
Ah, ce mă doare-n cot de prostănac imbecili.

I’ll be there.
Everything will be alright.

She’s consumed with everything that’s been goin’ on…
But I know
Everything will be alright!

Whatever happens, don’t let go of my hand.
I’ll be there.

*

Whatever happens (Michael Jackson & Carlos Santana)

…Breathless.

SCUZE.
Să-ți ceri scuze.
Nu e simplu.
E complicat, ai de călcat orgoliul în picioare. Orgoliul tău, stupid.
Dacă aștepți scuze de la alții, atunci trebuie ca și tu să faci la fel.
Eu îmi cer scuze.
Ele nu șterg greșeala.
Însă atenuează durerea.
Recunoști că ai comis-o și că-ți pare rău.

*

M-a sunat, ieri, începând de dimineață. Să ne întâlnim, ca să bem cafeaua aia.
Diplomată la început, pe urmă directă – l-am rugat să nu se supere, dar nu am chef. Scuze! Vreau să-mi petrec duminica în pat.
La ora patru, îmi pocnește facebook-ul: Vin să îl iau și pe X și pe tine, și mergem să mâncăm ceva.
Fără drept de apel.

Jenată de atâta insistență, am acceptat.
– Când vii?
– Peste o oră și jumătate.
– Ok.

Pentru mine, care sunt un freak al punctualității (căci și ea ține tot de respect) era clar. Peste o oră și jumătate eu voi fi gata pregătită, ca la beep să cobor, nu să intru de-abia atunci în duș iar bietul om să aștepte prințesa.

Trece ora și jumătate.
Sunt gata. Aștept beep-ul.
Mai trece o jumate de oră.
Încă o jumate de oră.
Încă o jumate de oră.

…Mă simțeam ca nașa care așteaptă mirii în fața bisericii greșite.

Îl sun.
– Bună… Ce faci?
– Bună. Sunt cu X în local, așteptăm să ne aducă mâncarea.
– Aha. Păi… Vă las să păpați… Dar nu-mi spusesei că treci să mă iei și pe mine?
– Ba da, dar am venit mai întâi cu el, aici.
– Te aștept de două ore. Nu puteai să îmi dai un semn?
– Te-am sunat, dar era tot ocupat…
– N-am vorbit cu absolut nimeni la telefon.  Ok. Bine. Te-am sunat să-ți spun că eu mă culc.
– Eeeiii… Lasă, că venim noi și te trezim...
Mi se deschide săculețul cu negurele.
– Nu, dragule. Hai că vă las, poftă bună, vorbim, te pup.
-Te pup, Nona.

Mi-am închis telefonul. E semnul clar că nu vreau să fiu deranjată.

La nouă jumătate seara, pe facebook:
– Deschide-ți telefonul!!
– Nu.
– X voia să vorbim doar noi doi, urma să te caut, după. Deschide-ți telefonul!!
– Nu. Nu vrei să auzi ceea ce aș avea să-ți spun. Vorbim altă dată. E mai bine așa.

Când le spun oamenilor vorbim altă dată, ei ar trebui să înțeleagă că prefer să mă curăț singură, și că evit cearta. Mie mi se pare clar. Lor, nu.

– Nona, mă enervezi!!!
După care urmează procesul de intenție.
EL îmi face mie proces de intenție, pentru că refuz să vorbesc la telefon.
Printr-o ciudată întorsătură de gândire, deși eu mă retrag, jignită de lipsa de politețe și de respect, iată-mă devenită freakul major al universului, vinovată de nu știu ce.
Vinovată de faptul că m-am retras în supărare, ca să-mi treacă, în loc să-i aplic un șut în educația fleșcăită.

El nu-și cere scuze.
Acuză.
Ah.

*

Prietene, nu ești în regulă. Încerci să mă înghesui într-un șablon de care m-am ferit mereu.
…Am scris prietene?
SCUZE!

Ah, well…

E trist că evoluția i-a luat bărbatului calul, dintre picioare.
El a uitat unde-i sunt ouăle, iar femeia nu mai așteaptă cavalerul, ci croiește dintr-o izmană, un zburător – să-l fluture pe lună plină.

Pe Romeo l-a înlocuit Gigi Durul Buză Moale, care are pe mușchi șapte kile de dinamită, iar fitilul prea mic. I-a trecut prin cap să se sinucidă, însă a preferat să-și ia motor; tot un cal, si ăla, și tot neviu.

Othelo e șofer de taxi cu trecut de pârnaie pe bază de tentativă de ștrangulare. Fute tot și-o omoară pe nevastă acasă că nu afumă mâncarea cum o făcea mă-sa, dar cel puțin nu mai e gelos, că e iuteș la mânie și nu vrea să se mai aplece după săpun la bahau.

Ulise e numai prin deplasări, că a prins gustul la sirene. Agață pe net suspinătoare complexate, le cere bani și dispare o perioadă offline, până când i se repară contuziile provocate de fusul Penelopei luate cu acte în regulă.

Hamlet, perfect masculin, frumos, inteligent, carismatic… a rămas tot gay, what a waste…

El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha s-a făcut inginer programator, iar în timpul liber freacă blogurile altora sau face astrograme. De sfrijit ce e, nu-l ia nimeni, pentru că pare prea delicat și debil.

Prințul Mîșkin, degenerat și rupt în cur, face paradă prin cafenele -cu bomboana de mentă-n gură și cu ochii după Lolite. Își poartă părul pe spate și viciul în ochi, cu prestanță de mătreață.

Don Juan are burtă, mercan și bani mulți. S-a consolat cu impotența și cumpără femeile doar pentru panoul de afișaj.

Am rămas fără eroi.

Ne consolăm, zilnic, cu câte-un Horea, Cloșca sau Crișan, doar pentru că le sună altfel numele, și dau bine pe roată.

Tiparul “eroului” de azi, în România asta veștejită, este imaginea peren-dobitocului Meșterul Manole.
…Cu studii superioare sau titel de camion, acest bărbat face ce știe de pe vremea legendei:
Trăiește relația de cuplu doar în imaginație și, sub pretextul independenței sau al poruncilor de sus – o transformă pe biata femeie, nu în cărămidă zidită, ci în piesă de mobilier invizibilă.
…Ca să aibă ce ignora.

Ah, well…

E trist că evoluția i-a luat bărbatului calul, dintre picioare.

…Și ce folos că i-a pus în loc pedală și turație, dacă tot calează motorul?

E sâm-băă-tăă????

Oki, deci sap o gropiță, în pagina asta de jurnărel, să pitesc ceva în ea.

Pentru ai mei. Pentru cei ca mine.

Faceți-mi cu ochiul, la comentarii, când găsiți ce am pitit în gropiță și sst, da?

Vă iubesc.

…..dig..

…dig dig….

……………………………………………………………..>>>>>>>>>> (link) –> All for one and All for love

.

.

.

.

.

.