Jurnalul lui Manon.

LOL cu motivul ascuns după perdea.

Azi mi s-a sugerat să las jurnalul deoparte, că mă consumă.

Parrrdon… Simt că l-am cam abandonat eu, pe el…

Așadaaaarr…

Nu-l las, deși aș vrea.

Eu țin la relații ( :- P )

Aici e supapa mea. Uneori pufnește, alteori fâsâie.

(Mai mult fâsâie, de ceva timp)

Așa sunt eu, acum.

Oamenii vin aici; unii pleacă, alții mai bântuie, din inerție, deși le-a cam venit vremea să plece…

Eu încă scriu. Pentru că mă citesc ochișori curioși și inimioare vioaie.

Ascund, e adevărat, sentimente care sunt nedefinite, incerte, și literele nu mint. …Decantez, încă.

Scriu lame, acum/și ieri/și alaltăieri/și tot așa, și ce dacă, suflu în flacăra pixului ca să nu moară.

Uite una a dracului de bună, de pe vremuri:

‘ai sictir, și la mai mare!

Nu, n-am murit.

Mai hibernez puțin.

Mărturisire: când am bioritmul la pământ, sufăr de ce scrisei în titlu.

Așa că.

Îl prefer pe ăla care consumă frecvent, cinstit și sănătos, sulfuroasa ceapă sau cățelul de usturoi plin de arsenic.
Știu, din secunda unu, că locul meu e la trei metri distanță de duhnitor.

Mi-e frică, însă, de unii inodori, care, prin manifestarea de murătură îți lasă sentimentul că tocmai au decimat o turmă de gogonele și că li s-a deschis apetitul de război cu nevinovata-ți persoană.
…Pericolul, iată, pe care nu-l simți din prima, te cotropește pe parcurs.

*
Cică ești ceea ce mănânci .

Cu dischinezie perceptivă sau fără, întâlnim zilnic insipizi/incolori cărora nu le cunoaștem meniul.
…Însă e doar o chestiune de timp până când realizăm că știm ce mănâncă ei, de fapt.

Cică:
“Ahh… Există o singură persoană, în toată lumea asta mare, care merită adorația mea, pe care o iubesc, o idolatrizez: EU. Dar nu vreau să mai vorbesc, acum, la adresa mea. TU? Spune și tu ceva. …Tot despre mine.”

*

Șansele de a întâlni un om care să înșiruie frazele de mai sus – sunt infime.
Dar ai văzut ce rapid îi detectezi pe ăia care le gândesc și funcționează așa?

*

Aș răspunde:
“…Hmm… Mă rogi să spun ceva despre tine… Well…
When you were born, I bet the doctor slapped your mother.“

Aș da incizia pe metaforă, la schimb (ca ăla cu regatul pe un cal, știu ai mei ce zic).
Dar n-am chef.
Aici nu-i vorba de supraviețuire, așa că le combin.

*

Sunt unii oameni, așa sunt ei, pudrați cu mister. Ca perucile alea bucle/turn din secolul optîșpe.
Îi privești de jos în sus, tâmpit de respect, cu buzele în format wow! și aștepți.
Ei deschid gura și inserează printre pauze grele, vocabule adânci și definitive.
Vorbesc fără să spună nimic.
…Perucile alea sofisticate din secolul optîșpe – care dădeau bine – erau pline de păduchi. De aia erau pudrate.

*

Sunt, unii oameni, construiți pe principiul corset sugrumat de șnururi.
Ei zic așa: “Eu am viața programată. Știu, pas cu pas, ce am de făcut, de acum încolo.”
Ai sufla, timid, un “Și cu neprevăzutul ce faci?”, dar n-ai spațiu, că l-a supt pe tot bolovanul suficient din fața ta.
Deci asculți smirna, încremenit în verticala minunării, și macini în gând inevitabilul “Well. Viața are și ea planurile ei, cu tine.”
…Corsetul reordonează organele și le modifică forma. Inima bate-n X pe lângă colon. Plămânul nu trimite suficient oxigen la creier. Toxine.

*

E.

Am întâlnit un corset sugrumat de șnururi pe care l-am privit doar pentru că era pudrat cu mister.

Nimic.

Nu cântăresc abisul, ci mă mir.

Mă stimulează oamenii inteligenţi. (Corect.)

Mă secătuiesc sfertodocţii. (Help!)

Deschid jurnalul în fiecare zi.

Zic să scriu.

Şi nu scriu.

De secătuită.

Vreau să mă îndrăgostesc de un bărbat sclipitor, care să îmi spună TE IUBESC!

Pardon.

Scrisoarea pentru Moş Crăciun va fi scrisă mai încolo, pe zăpadă.

Uf că nu mai ninge odată.