O stare de sictir…
Sictirul acesta este general. A incubat câteva luni, iar acum ne-a cuprins pe toți. Dă stări febrile și senzații de mers în gol.
Are ajutor prețios: Mama natură hâțână în balansoar primăvara și iarna, ne zâmbește sardonic și arată degetul: V-ați bătut joc de ozon?! Luați de-aici niște astenii pe-re-ne!
Așa că…
Potențialul entuziasm sau micile zvâcniri de bucurie ale vieții se reduc la un neah metafizic, moment după care ne blazăm la loc.
Sictirul ăsta e cameleonic. Are nuanțe de dezamăgire și se umflă instant a intoleranță. Poartă, la centură, trâmbiță de război, căci au trecut vremurile în care un sictir era doar o mică angoasă îngrețoșată de ea insăși.
Sictirul secolului douăzecișiunu.
A legat la ochi zâmbetul și i-a dat un brânci scurt pe bătăturile semenului din vecinătate – și acela, sictirit la maxim.
Tensiunile mocnite au devenit sonore, cuvântul de ordine este criză – iar oamenii se grăbesc să pună punct, în speranța că se vor elibera de ceea ce nu-și pot explica.
...Să pună punct... Dar punctul ăla e doar primul din suita de trei – care înseamnă, de fapt, o continuitate incertă.
*
Aud, destul de des, în jurul meu, cuvântul despărțire. Adică, vezi-doamne, punctul.
Despărțirea nu vine decât nechemată. …Zic eu.
(Și aș explica pe îndelete, însă, la mine, sictirul s-a camuflat în flanelul bej al lui “nu deschide gura, că e inutil”.)
*
Sictirul ăsta are 3 puncte. C o n s e c u t i v e.
Toate ca toate, dar vorba ta (de mai de mult): mie mi-e dor sa ma pup. Urasc despartirile! Pana si pe alea colegiale cu “pa, ne vedem maine”.
taci cu pupatu, ca parca si mie mi-e dor. si la capitolul asta am pus punct. (primul punct) :- p
Dar nu vine ea primavara? O sa umblam cu gumele de sters puncte. Ai sa vezi Nonette. Ai sa vezi ce bine o sa fie 🙂
😉
[…] ‘ai sictir, și la mai mare! […]