Se spune că memoria olfactivă se păstrează intactă. Mirosul este singurul care trece liber și necenzurat pe lângă cerberul hipotalamus, zicea un nene cu ochelari pe Discovery… Nu se știe de ce. …Poate e o rămășiță de primitiv.
Am ieșit puțin din casă. E seară, cerul și-a ascuns norii și a lăsat doar stelele, care îmi par mai puține decât acum zece ani.
Afară miroase minunat. A câmp cu iarbă pârlită de soare și pudrată, apoi, cu strop de ploaie văratecă. Mi-amintește de vacanțele copilăriei.
În scara blocului miroase a pivniță. Mi-amintesc de butoiul cu varză -din beci- pe care îl pritocea tata, și de gustul pe care îl avea acea unică zeamă de varză, potrivit de sărată și de acră, cu bule, pișcătoare, ca șampania.
În casă miroase a mâncare. Mi-amintesc de sărbătorile de iarnă, care umpleau aerul cu o mixtură ciudată însă plăcută: căldura încinsă a cuptorului în care se rumenea curcanul, mirosul de brad împodobit, aburul legumelor fierte pentru salată, aroma cremei de vanilie pregătită pentru prăjitură, în care băgam degetele pe furiș…
Da.
…Ieșisem astă seară la aer pentru …a-mi cumpăra țigări.
Fumul de țigară nu îmi aduce aminte de nimic.
Inspirat autodistructiv, în plămâni, mă face să tastez fără să știu exact de ce: unde ești, copilărie? …
***
…Copilăria voastră, cu pădurea ei, cu tot, de ce arome se leagă?
Mi-ai adus aminte de mirosul de portocale care in compozitie cu casa parinteasca si iarna imi transmite fiori pe sira spinarii.
copilarie draga… ce dor imi e
da, si mirosul de portocale, da…
Ce frumos! Nostalgiile olfactive ale unei școlărițe ochioase și mereu zâmbitoare din lumea magiei. Dacă-i adevarat că orice lacrimă rostogolită pe obraz este o particică pierdută din acest Paradis, am aflat de ce vei rămâne mereu în această lumea a copilăriei. De fapt, cine știe unde începe și când se termină copilăria?
Da chiar, Geo, tu la ce rezonezi, ia spune, hai sa facem aici un cuib de amintiri, ce miros iti aduce aminte, si de ce?
Mirosul de baltă, pe care-l pot simți de la mare distanță și care mă face să mă simt acasă chiar dacă sunt la mare distanță. Aproape întreaga-mi copilărie este legată de Dunăre cu bunele și cu relele ei.
Mirosul de baltă îl știu și eu din copilărie, când mergeam în parc să ascult broscuțele, pe înserat. Oricum, avem și noi în București alge care dau acea ”aromă” mai de preț pentru mine ca un parfum Chanel, un miros al vieții…
Copilărie… Ce m-ai lovit la nimioară acum cu asta…
Ce să spun? Cozonacii bunicii, Dumnezeu să o ierte… Mirosul teilor în floare, de afară, în prag de seară, când vântul bătea… Gustul ceaiului de dimineață care mă cam frigea la limbă, de îmi reveneam cu greu după aceea… Și daaa, mirosul cărților de povești…
frumos…
copilaria si padurea ei imi aduc aminte de ce simti cand esti fericit, cand mama si tata ma protejau.. iar bunicul ma lua cu el la oras si scurtam drumul trecand prin padure..era dimineata si padurea mirosea a roua si a brad..
nu retin mirosurile placute, ci doar pe cele infiorator de gretoase!
Disa, eu intrebam daca vreun miros anume iti trezeste o amintire anume, dar nu insist, caci daca e asa cum spui, mirosurile gretoase se leaga de lucruri neplacute.
Wow…. ce intrebare frumoasa, Nona! As putea adauga mirosul de rosii coapte si castraveti aromati din salata bunicii mele, mancata la tara, cu o lipie absolut fabuloasa, coapta in ceaun, deasupra unui foc din surcele. Mirosul portocalelor de Craciun, impletit cu aroma bradului verde si cu cea a zapezii inghetate pe pragul geamului, in zilele geroase. Si da, ar mai fi mirosul cartilor de “povesti nemuritoare”, citite noaptea, pe jumatate ascunsa sub patura. Si mai ales mirosul ierbii de vara, ce m-a asteptat ani buni din copilarie la geamul ce dadea in spatele blocului, spre niste gradinite pline de verdeata sau mirosul trandafirilor catifelati, ce ne “imbujoreaza” curtea din fata casei, an dupa an.
minunat! de poveste!
Te pupicesc :*
Mie imi place mult cum miroase atunci cand bunicile mele fierb bulion, imi place sa ma bag pana la coate in apa in care spala rosiile.
Si ar mai fi mirosul de saratele coapte, sau aluat de orice fel.
De multe ori cand vin de la scoala trec pe langa o brutarie, iti dai seama ce miros imbietor de saratele, paine si coronite cu susan ma loveste?!
hihi, asa faceam si eu cu apa de la rosii… 😉
Hmmm! Imi revin in nari de multe ori amintirile copilariei, asa niznai, fara un motiv anume, sau poate e dorul de bunica mea cea draga.
Cand eram mica fugeam in padure sa culeg fragute, si-mi amintesc mirosul amestecat de pamant reavan, fructele acelea mici si aromate, pini batrani, flori salbatice si vacutele la pascut. Era asa pace si curatenie, atat de firesc, ca si eu copil fiind ma induiosam cateodata.
Sau mirosul de chiftele, de le facea bunica cu verdeatza proaspata si cu oua din batatura, de mirosea in toata curtea, caci parfumatele se pregateau in bucataria de vara.
Ori mirosul dulapiorului cu dulceata si alte bunataturi, de il deschidea bunica atunci cand ma milogeam eu si-i promiteam sa fiu fetita cuminte si ascultatoare. Imi amintesc cum se lasa ea rugata si ma asculta cum ii inventam tot felul de promisiuni si ea buna, radea din tot sufletul si fata brazdata de necazuri i se lumina ca soarele.
Mi-e tare dor de buna si am multe, multe amintiri olfactive din vremea cand stateam la ea.
Una e din perioada rece de iarna, spre lasarea serii, cand buni scobea gutuile si le punea in cuptor cu zahar in scobitura. La putin timp toata camera se umplea de parfum si asteptam ca un catelus cu lingurita pregatita si cu ochiul agatat de portita cuptorului.
Deliciul asta se manca ascultand teatru radiofonic, caci ai mei bunici nu fusesera niciodata la teatru, si in afara de “cartile sfinte” (religioase) si ziare nu prea citisera altceva, dar piesele de teatru le ascultau cu fireasca smerenie. La finalul fiecarei piese buni respira asa admirativ si incheia: ei ce frumos, actorii astia sunt Oameni Mari!
Ce bine e atunci cand avem amintiri din copilarie. Asta inseamna ca am avut una. Nici nu ne dam seama cat suntem de norocosi…. multi copii nu au asa ceva si nu au nici amintiri. Si e pacat 🙁
da. asa este. da…
Ce istorie frumoasa porti in tine, sufletul meu iubit, si cat sunt de onorata ca esti parte din familie… Te iubeste mami cat universul. 🙂
Vacantele mi le petreceam la tara… asa ca le detestam. Aveam insa un unchi padurar si cu el am strabatut km intregi de padure. Cand observam ca se pregatea de plecare, il urmaream peste tot cu o privire de catel abandonat si pana la urma sotia lui ii spunea: “Ia-o ma’ cu tine, ca e cuminte!”. Eram cea mai fericita! Imi amintesc mirosul padurii, mirosul parfumat al zmeurei si al ierbii proaspat cosite.
ei, da! 😉
Am amusinat cu nesat din aromele reiterate , scumpa Nona…Ce corzi reusesti sa atingi ! Pe langa pot-pourri-ul de amprente olfactive delicioase din chiar cuibul familial originar, imi staruie in minte mirosul sarat al marii, izul de libertate si dolce far niente – atunci cand ma foiam in spate, agitata toata , in masina parintilor, cu mainile strecurate deja in colac si sperand sa ajung mai repede la mal pentru a saluta intinderea binefacatoare din nou si din nou… daaa! si mirosul de oras vechi, cetate, al stradutelor Blajului , unde mergeam de 2-3 ori pe an sa-mi regasesc dragii verisori …
Ah, daca ai stii cum respir si eu, avand inima rotunda, minunile pe care le asterneti voi aici… Regasesc in mine picaturi din fiecare amintire a voastra…
Scortisoara,cuisoare,vin fiert…Cat am crescut! Nimeni nu ma intreaba daca imi place:(
Uff…ete, te intrebaram noi. 😉
Atunci raspund ca nu imi place.Poate ca ar trebui sa trag aer in piept si sa ma descurc cu ce am,nu?
Si io SARU-MANA! Pup direct pe caput.
Mirosul de iarba proaspat taiata imi aduce aminte de copilarie si ar mai fi mirosul ploii care-mi aduce aminte de Anglia.
stii ce miros, mi-am adus aminte, mirosul de papuci de plastic pe care-i baga mama in valiza cand mergeam la mare, si tot atunci miroseam innebunita colacul sau jucariile gonflabile de cauciuc, si tot ce ma mai scotea din minti era mirosul de carte noua, alea pe care le luam la premiu si pe care primul lucru pe care-l faceam era sa le miros, nici acum nu pot sa ma abtin, cand intru intr-o librarie si iau o carte in mana intai o miros loool, e pe bune, si tot asa cartile vechi au un miros aparte, le miros si pe alea, si mirosul de muscate pe care le avea mamaia la fereastra si eu ma urcam pe pat si pe masina veche de cusut sa ma uit pe geam si dadeam cu nasu-n muscatele ei, si mirosul de geam… asta nu stiu cum vine, doar stiu ca daca te apropii cu nasul de geam sa privesti dincolo incepe sa miroasa a geam, si mirosul de pe prispa, cand ploua si cogeam fasole si miroseau peretii facuti din pamant, si de cotineata, si mirosul de lapte cald de capra. astea-s mirosule bune. ar mai fi si mirosuri rele, dar aici e prea pozitiv si frumos.
iulia, si tu tot buna ii spuneai bunicii tale? si eu la fel, si mi-ai adus aminte de gutui, ea facea mancare din gutui. ce mult am iubit-o…
de la buna mai am mirosul de ruj. ea nu se farda, dar se dadea cu ruj, ca asa era pe vremea ei, obligat ruj. inca mai bag nasul in fiecare ruj daca-i deschid capacu.
Azi m-a lovit mirosul de strand din copilarie, mai exact de apa clorata. Stiti cand mergeati la strand si sareati in bazin, va intra apa in nas, nu?
E aceeasi senzatie am trait-o eu azi la dush cand din greseala am tras apa pe nas……pentru cateva secunde m-am simtit mic, fara griji si curat, fara de pacate. Totul parea atat de real deoarece aveam si ventilatorul cu mine in baie si parca dadea efectul ala de adiere a vantului cand stai la plaja. Mmmmm ce copilarie frumoasa am avut (exceptand bataile luate de la parinti :))