Archive for July 21st, 2010


Șocul de ieri dimineață, despre care nu pot să scriu, cafelele, trei, maaari și cele două pachete de țigări împinse cu forța în sistem m-au făcut, logic, insomniacă.

Pot spune, deci, așa: la ora patru dimineața, în București, zona Piața Alba Iulia, nu Muncii, sunt trei feluri de păsărele care se întâlnesc conspirativ pentru a tăinui. (Nu, ele nu sunt în capul meu, acolo își fac veacul nimfe care nu ciripesc, ci dansează în jurul muzului*, pe lângă lac.)

La ora cinci, trec în zbor, spre locul de muncă, pescărușii, care împing în case, prin ferestrele deschise, zvon de mare.

La ora cinci și zece, se golesc tomberoanele de gunoi. Dacă e să mă iau după zgomot, cred că acestea sunt aruncate de la etajul zece și aterizează pe capotele mașinilor.

La ora cinci și douăzeci, păsărelele au reușit să își trezească rudele, așa că aerul se umple de voioșie, ca să nu zic larmă.

La ora șase, soarele dogorește direct în ochii mei.

La ora șapte adorm. Și mă trezesc, la ora șapte și jumătate, fix, cu inima bătându-mi a panică, din cauză că ieri era să mor.

La ora zece primesc telefon.

– Ce faci?
– Doaamne, dragule, credeam că ai murit, scumpul meu, ce faci tu, te puup, nu mai știu de tine nimic, de atâția ani…
(Plus alte efuziuni nonice)
Vrei să te scot la un suc, mai încolo, pe la unu?
– Sunt lefteră, dacă îl dai tu, vin.
– Deci, șoricel, să ne înțelegem, îl dau eu. În amintirea nopților albe, pline de filosofie, în care mă îndopai cu tot ce aveai în frigider.

La ora douăsprezece cincizecișicinci eram în fața terasei. Mă aștepta la masă. Îl strâng în brațe, cu dor și drag, și mor de emoții. Arată absolut bestial.

– Ai lumină. Încă o ai.
– …Am emoții. Arăți splendid. …Cheliuță!!! Unde e pleata?
M-a părăsit. Manonel, ești mișto.

Mă aplec peste masă, pup cheliuța parfumată și șoptesc, urechii: Tot Fahrenheit... Ssst. Sunt îndrăgostibilă.
Mă așez. Zâmbesc.
Se ridică. Ocolește masa, îmi vine lângă ureche: CH-212…Ai rămas o clasică. Sst…Și eu.

-Zic să ne repliem, maestre. Să povestim anii lipsă.

Maldărul de amintiri comune, condimentate picant cu de ce dracu nu am fost noi împreună? ne face să zâmbim, așa, ca idioții… Îmi opresc limba de trei ori, i-aș spune despre jurnal, însă nu vreau să intre aici, citirea lui îl va face să mă vadă exact așa cum sunt, vulnerabilă, plus că, de nemernică ce sunt, de-abia aștept să vin acasă și să scriu, fără a mă autocenzura în ideea că mă citesc ochii lui inteligenți și sarcastici…

Zilele viitoare plec la mare, să îmi vizitez niște rude, să bronzez urticaria și să mă bucur.
– Hai.

-Vii și tu? Ne vedem la un suc rece, pe plajă?
– Vin.

La ora cincisprezece ne luăm rămas bun printr-o îmbrățișare rău prevestitoare, îi dau noul meu număr de telefon și fug într-un suflet acasă.

E caniculă. Bârâie stresant, în blocul vecin, un aparat de aer condiționat, defect.

La ora șaisprezece și zece deschid o nouă pagină în jurnal.

Notes to myself: A se respecta programul de plajă. A se evita carbonizarea. A nu se intra în apă.
…A nu ruga pe nimeni lasă-mă să mă încolăcesc în jurul tău și plimbă-mă prin valuri.

Pentru că, deși mă simt îndrăgostibilă… sunt, deja, îndrăgostită.

(gând parazitar)


(*) muz = muză, la masculin.

Venind cu trenul de la București spre Tg-Jiu, am remarcat ca au dispărut culturile, pe câmp. Vraiște, buruieni, nu tu pășune, nu tu lan de porumb, de grâu… Palidă și dezabuzată, o singură palmă de pământ adăpostea un semi-lan de floarea soarelui.
S-au puturoșit de tot țăranii români, îmi ziceam, tristă, nu se gândește nimeni la ei, dar și ei, s-au lenevit dracu’, de tot…

A trecut mica vacanță și m-am întors în București. M-am deconectat de la toate și am început să citesc, hulpavă.

S-au rătăcit, în maldărul de cărți de pe noptieră, și la liliecii lui Sorescu. Îi citisem doar poeziile celebre, fabulele-parafrază, absolut demențiale și lăbarnicul ăla de roman, Trei dinți din față, că mai bine nu-l menționam.

Nu l-am luat, pe Sorescu, la savurat cu poftă, niciodată. Era un hâtru talentat care scrie poezii haioase cu personaje rurale vivace, material savuros din care candidații la actorie își aleg texte beton.

Pun mâna pe cartea de pe noptieră, o deschid de la jumătate și citesc.
După primele cinci pagini, mă așez mai bine între perne. Simt o senzație pe care n-o pot defini, e o neliniște ce mă roade ca junghiul de foame. Ajung la ultima filă. Senzația aia nedefinită persistă, nu știu unde să o încadrez, de unde să o apuc. Omul ăsta scrie comic, cu minunate accente duioase, dar de unde maldărul de dramă și de vinovăție care-mi zgârie cu unghiile poarta sufletului?

Iau cartea de la capăt. Pagină cu pagină. O citesc până la sfârșit.

Rămân cu ochii în neant și cu lacrima pe geană, Sorescu pe care îl citesc nu e cel pe care îl cunoșteam până acum, generic. Cam la patru, cinci, pagini, apare o poezie altfel, ce scrâșnește...

Tot nu înțeleg ce mă frământă. O iau metodic. Farmecul lui Sorescu răzbate, proaspăt, de la primul rând, boon… Umor, arhaisme, regionalisme, folclor, obiceiuri, personaje colorate, okeeei…
Satul vacanțelor copilăriei mele – Știrbeștiul natal al tatălui meu, se afla la 6 km de Bălceștiul la care face referire frecvent poetul, așa că, din start, eu îl citesc cu alți ochi; dincolo de umor, limbajul personajelor îmi este familiar, personajele- la fel, coreeect…

…Totuși, simt un cod, în scriitura aia care are un mesaj anume pentru mine.

Citesc prefața, postfața, să văd ce zice Sorescu despre poezia lui. Zice ceea ce se vede cu ochiul liber, că a prins satul și obiceiurile țăranului, autentice, acolo, între pagini, să rămână urmașilor.

Și deodată mi se ia ceața… Răsifirate printre celelalte texte, Sorescu așterne, cu condeiul tremurând, poezii pline de amar, care vorbesc aproape în șoaptă despre felul în care tăranul român a fost înjunghiat, deposedat de pământ, sub pretextul colectivizării, umilit și lăsat muritor de foame, înrobit de taxe și de cote, obligat să doneze statului tot avutul, batjocorit, împușcat, înregimentat în noua ordine…

ASTA mi-a sărit mie în ochi, căci prea era pitită…
Protestul și durerea poetului cel comic sunt atât de mari, încât transpar evident pentru un om ca mine, care nu rămâne la faza de admirat expresiile suculente pe care le cunoaște prea bine; senzația aia nedefinită, asta revela: revolta țăranului din Poet, strânsă-n chingi de vers alb.

Dar un moment, vă rog…
… Nu e vorba numai de ceea ce mocnește sub vorba domoală.
Sorescu îmi aplică în țeastă, metodic, la interval de patru pagini, câte o veritabilă lovitură de măciucă noduroasă.
Pentru că mi-am permis să insult țăranul, catalogându-l drept puturos. …Fără să-mi treacă prin cap un dram de istorie și să mă gândesc la simplul fapt că, de o sută de ani încoace, țărănimea a fost tocată mărunt, dezbinată și dezlipită forțat de placenta pământului mamă, înghesuită în derizoriu până când i s-a modificat codul genetic.

Brava, madam, ce simplu e să decretezi că țăranul român e putoare…Cum râd eu, cu gura lată, peste tot în Jurnal, de sentențioșii suficienți… Păi cum poate vedea un om suficiența altora, altfel decât știindu-se bine pe sine și …recunoscând-o !?

***
Când vizualizez la liliecii lui Sorescu, îmi văd palmele de copil, adunate căuș, pline de pământ negru, afânat, cu miros amar și umed.
E pâmântul în care îmi sunt îngropate rădăcinile -de care este foarte convenabil să uite orășanca din mine, biată vacă ce se ține frumos de coada turmei, ca oaie cu acte în regulă de găină care este…

Sunt așa de supărată pe mine, încât îmi dedic Pușca. Partea de mijloc a părții de jos.