Jurnalul lui Manon.

Am scris, în Jurnal, despre faptul că femeile își aleg bărbații urmărind, involuntar, un anumit tipar. Am scris și despre tiparul care insistă să îmi distrugă mie viața, căci nu mă pot abate de la el.

N-am scris, însă, despre mine, despre tiparul meu, ca femeie.

Eludez meandrele concretului și plonjez, cu josul în sus, în lumea legendei / basmului / mitului, căci m-am regăsit acolo și mi se pare funny la modul doamne ferește.

În vremurile cu a fost, odată…, în care iubeam și eram epuizată de lupte și de întrebări ale căror răspunsuri, false, țâșneau tot din zbuciumata-mi făptură, soluția venea numai după ce, vorba lui Cioran, ajungeam la scârba de suferință.
Numai atunci mă rupeam și plecam mai departe. Mă curățam și lăsam trecutul în urmă.

Trecutul, însă, avea o problemă cu coordonarea, și îi deschidea ochii Frumoasei Adormite, recte fostul, care, precum Făt Frumos, ar fi luptat cu orice Balaur – balaurul fiind eu, pentru a ajunge în turnul în care s-a autoizolat Răpunzel.

…Moment în care eu deveneam Capra cu trei iezi.
– Cumătră, mă doare, mă arde !!!
– Să te ardă, că așa m-a ars și pe mine la inimă… (Dialogurile le purtam în gând, căci în realitate eram Fata moșului)

Sunt ani, de atunci, și ei au fost umpluți cu alte povești, în care l-am întâlnit pe Cocoșul din Punguța cu doi bani, m-am lipit platonic de Bestie ca să evit Lupul, am visat în seri de vară la Zburători – în așteptarea Luceafărului, am poposit într-o relație în care eram fascinată, nu de Harap-Alb, ci de calul lui…

Zilele trecute, insă, am realizat care este tiparul meu, ca femeie, în relația cu bărbatul: Ana lui Manole.

O dată ce m-a ales, sunt a lui. Iubesc ca Sarea în bucate.  Trăiesc viața lui, sunt devotată și nu există piedici care să mă oprească în drumul meu spre el, atunci când mă cheamă.

Ploile nu mă fleșcăie, ci mă hidratează,  fulgerele nu mă omoară, ci mă încarcă, pornesc la drum, către el, și alerg ca să ajung la timp, căci ăsta-i rostul femeii, să fie pereche, pentru a face puiul de om.

Ca și Ana, evident că sunt zidită la temelia ego-ului masculin, tot ca și ea mă rog, plâng să mă scoată afară, aș putea da o mână de ajutor la construcție, nu mă sacrifica, bărbate, nu mă lăsa fără tine, a nimănui, în edificiul maiestuos al singurătății în doi…

Spre deosebire de Ana, însă, eu sparg încercuirea și ies, prăbușind tot, în jur, făcând țăndări toate cărămizile cimentate de Manole cu sârg, ca bază pentru ceea ce femeia numește uneori muncă, luptă și sacrificiu, iar bărbatul, simplu, căsniceală.

Nu pot fi Ana până la capăt, căci îl port în nume și pe Manole.

Ana din mine rupe încercuirea și fuge mâncând pământul cu viteza cu care bărbații își ascund capul în ego pentru a evita complicațiile…

…Fugind, Ana din Manon începe să se transforme, pe dinăuntru, în Capra cu trei iezi, pregătindu-se să devină, prin autocurățare, o Albă ca Zăpada  care speră să-și întâlnească ALESUL…
…Acesta va avea o singură sarcină, grea: să-i scoată femeii, din gât, mărul ăla, al lui Adam…

***

TU, ochi ce se rostogolește curios peste literele din jurnal, ce personaje porți în tine?

Când întâlnesc o persoană autosuficientă îmi ajustez instant zgarda la gât – o strâng sau o las mai liberă, în funcție de cel din fața mea, care poate fi doar un om neinformat sau… un prost cu fumuri.

Sunt extrem de selectivă, în ultimii ani, cu cei care îmi traversează existența, iar replicile pe care le dau inepților balansează între tăcere sugestivă și ac virulent de satiră, în funcție de cât poate duce preopinentul.
***
Ne știm din copilărie, suntem rude prin alianță, râdem mult când ne întâlnim, căci ne întâlnim rar.
Într-o zi, vizitându-l (îi iau la rand, când vin în Tg-Jiu, pe cei dragi), în toiul unei discuții aiurea, îmi spune: La diabet nu ai voie să pui gura pe sare.
Îmi trece prin cap că o fi făcut o confuzie din repezeală, și spun, ghiduș: Corect, numai că ai greșit ingredientul, nu de sare e vorba, ci de zahăr.
Moment în care el mă privește sever și punctează ironic: Nona… e vorba de sare, ascultă-mă pe mine…

Încremenesc.

Într-o fracțiune de secundă, șocată de atitudine, mă traversează sute de gânduri; îmi revăd adolescența, consumată de lecturi interminabile în timp ce alții iubeau, se plimbau, se distrau; îmi trece prin cap, razant, diagnosticul mamei (unul dintre ele), diabet, și, iarăși, lecturi interminabile despre tot ceea ce înseamnă pancreas, insulină, tratament, regim alimentar…
Total neregulamentar, am și un puseu intestin de orgoliu: cum așteaptă și cer, de când mă știu, ei, oamenii, răspunsuri sau confirmări de la mine – persoana de față nefăcând excepție, și cum, acum, dintr-o dată, primesc una peste bot și nu știu ce reacție să am la sarcasmul ăsta imbecil…

Când cineva îți spune ascultă-mă pe mine, anulează din start dialogul.
Afirmațiile sale au, în acel moment, valoare de adevăr absolut, căci el știe, iar tu, nu.

Logic, trebuia să am reacția firească, omul e familie, deci urma un Bă, te-ai tâmpit?, însă și aici sunt legată de mâini, în acea cameră, cu noi, se află fiica sa, adolescentă.
Nu poți ataca părintele în fața copilului – care se uită la acesta ca la un soare.

Însă, trist, iată paradoxul: suficiența unui părinte sferto-doct se transmite, prin mimetism, progeniturii. Principiul de viață nu știu nimic și de aia adevărul meu este absolut – devine periculos pentru burețelul de creier al copilului.
De prietenul inept nu-mi pasă, însă copilul nu are voie să rămână la stadiul de nu știu nimic și îmi ajunge atâta.
Dacă, într-un context oarecare, va scoate pe gură o frază imbecilă aspirată de la modelul din casă, riscă fracturarea, căci oamenii sunt răi și amendează tot.

Așa că.
Zâmbesc frumos și forțez o emulație: Apasă butonul computadorului, ai internet, nu mă contrazic cu tine, să vedem care e adevărul, mai ales că glicemia ta  a ieșit, la analize, îngrijorător de mare, te avertizez de câțiva ani, un om informat este un om puternic, nu?…

Am captat-o pe aia mică.
El, însă, respinge violent sugestia mea, aruncându-mi un știu eu mai bine.

Suntem, în acea cameră, trei oameni. Unul singur e părinte. …Eu.

…Simt nod în gât dar țin în frâu dischinezia mea amară, care ar dori să aibă o conversatie tête a tête cu diabetul lui sărat, căci eu dau lupte pe alte coordonate.

Tac mâlc.
…Mă limitez la a-mi face datoria de om. A doua zi, când am întâlnit-o pe copilă, am privit-o în ochi și i-am spus: Mami, la diabet e interzis zahărul, nu sarea. Uneori adulții sunt în confuzie, voi, cei mici, trebuie să vă informați, nu luați tot ceea ce auziți în jur drept adevăr absolut.

Pe tip l-am evitat o perioadă, căci singurul salut care mi-ar fi ieșit pe gură ar fi fost caragialesca replică – din care prea mulți oameni știu doar începutul, nu și ceea ce urmează după punctele de suspensie: “AMICE…”