Jurnalul lui Manon.

Dragi prieteni, nu citiți, rogu-vă, acest articol, am redus nicotina și ieși dracul din mine, ăla care răspunde la provocări.
Îl las să se zbenguie un pic, dar numai aici, în incinta acestei turbinci.
Voi acoperiți-vă ochii, că mami boscorodește un lățel.

***
Lache, Lache,

Deci mă rup de lume, ca să citesc și eu, cu căciula scoasă regulamentar a respect, un cioran, un papini, un sartre, și tu îmi trimiți mail ca să mă sudui? Ai? …Că te-am cenzurat în jurnal și că ți-am “mâncat” comentariul? Urât!
Dacă s-a întâmplat așa, nu trebuie să răscolesc prea mult memoria, am șters unul singur, un biet agramat postase ai dato cu feminitatea și ești varză că zici că porți pantaloni.
Dacă la ăsta te refereai, da, l-am ras, mi-era jenă de cei care scriu în jurnal, că le rușinam anii de școală.

Uite, am făcut articol, ca să poți răspunde, că te doare, bag seamă…

Sau mai bine ne întâlnim, ce zici? Te las să deschizi primul gura, dar ai grijă cum lovești, să nu mă mai scol, că dacă mă ridic, te spulber, știu karate, kung fu, origami și alte cuvinte orientale!

…Nu vrei, știam eu. Tot aici ți-e mai bine, în culise.
Când scrii, ia la tine și bilele, nu le zic pe nume, ouă, că la numărătoarea năstasiană dau zero și pierd timpul.
…Mai bine împrumută un creier care a absolvit gimnaziul.

P.S.-ul tău mi-a captat atenția aia, periculoasă:

Ești o tâmpită disperată (…)

Hmm… Cred că ai dreptate, cam așa sunt…
(@cel mic: vezi ce înseamnă să o faci pe mami “creatură”? Dai apă la moară zevzecilor, data viitoare să îmi zici “creație”, ca să intru în categoria râu, rățușcă, rămurică).

(…) că dacă întru în blog și mă dau americanu mori pe loc.

Bă-dă-te-dracu’-nu-ți fie-de-deochi, ești precoc! …Ai reținut că e american. E bine, că nu e.
OK. Deghizează-te, dar schimbă IP-ul ăla de Roman, și încearcă să scrii corect, că americanu e la bază scriitor, și, mai știi, dacă uiți să desparți cuvântul, până să te trag eu de urechi, scoate el bisturiul, că la etaj e medic.
…Nu-ți mai spun și ce e la mansardă, că până să clipești, ți-a luat celula și a pus-o sub microscop.

P.S.
Te-aștept în subsolul blogului. Vino fără teamă, ți-am stins lumina.

***…***

Ioana m-a rugat să pun în blog anunțul acesta:

Pisica vaccinata, femelă, 3 luni, are carnet de sanatate, luata dintr-un pet shop, isi cauta stapan.

Nu e o glumă și nu, nu este vorba despre mine.
În cazul meu, anunțul ar fi arătat așa:
Câine rasa King Charles Spaniel, femelă, 5 ani, vaccinat, și-a pierdut stăpânul.
Click pe poză, să-mi vedeți carnetul de sănătate.

Citesc poezii rar căci n-am cui să le dedic.

Am supt, de mică, toate versurile care mi-au trecut pe sub ochi; mâna mea culegea lacomă de pe rafturi volumele de poezie. Curiozitate, cerințe școlare, hormoni, iubirici platonice, filosofie, motivele nu contează.

Nu frunzăream, citeam pagină cu pagină tot volumul. Le recomand tinerilor să facă la fel, universul unui creator este alcătuit din microcosmosuri surprinzătoare, incandescente, din care se ițește, uneori, eu-l tău.

S-au așezat în mine doar câțiva poeți români, ca imagini și senzații, așa cum mirosurile mi s-au așternut în creier pentru a regăsi mai ușor amintirile prăfuite cu zahăr vanilat.

Topârceanu e un greiere sprințar și tonic, în soarele arzător al verii, când, cu paiul în gură, urmăresc, privind prin coroana alunului bătrân, formele norilor de pe cer.

Goga e o carte de istorie peste care s-a abătut grindina, din senin.

Coșbuc are forma spicului de grâu, sunet de alăută în unduirea lanului de porumb prin care treci în fugă și te atinge a salut, cu frunzele ghidușe.

Eminescu este un cristal de dincolo de Terra, care-ți tămăduiește sufletul – căci prea plânge al său – și-ți ostoiește dorul.

Nichita este un unicorn care aleargă pe o plajă cu nisip fin și bate din copită să-ți arate că acolo, în acel punct, poți, cu două degete, ridica valul oceanului pentru a-i descoperi scoicile și peștii.

Barbu este profesorul  sever și fascinant care îți demonstrează că nu știi nimic și te face să te pitești, cu mâinile la spate, în bancă.

Pe Arghezi l-am evitat strategic, nu îmi pot explica, îl citesc răsfirat, nu îi cumpăr opera, mi-e frică de el ca de un drac, nu știu de unde mi s-a născut acest sentiment, că Arghezi, artistul minunat, ascunde un om rău în el…

Bacovia mi se înfățișează ca un bărbat splendid, cu ochi de păcură și manta de piele până în pământ. Mă roagă să mă uit în jos spre baltă, e stuf în jur, eu – într-o barcă de lemn, ceața e condensată și joasă, nu pot să mă uit în baltă, mi-e frică de apă, mi-e frică și de înălțime… Iar el repetă obsesiv, cu ochii ăia complet negri, nu-ți fie frică de abis, abisul e doar în noi. Mulțumesc, nene de plumb, nu te recitesc nici să mă-mpingi din barcă…

Minulescu e cutia muzicală cu balerină și imaginea cu automobilul de epocă plecând, stârnind praful drumului, lăsând în urmă rochița înflorată a femeii cu ochi melancolici de căluț.

Păstrez un cufăr tainic, în podul sufletesc cu amintiri, și merg acolo, din când în când, doar pentru a-l îmbrățișa, căci nu îl deschid prea des, să nu se consume…În acest cufăr prăfuit stau, sclipind a prima mea lectură, pline de parfum, Pastelurile lui Alecsandri.

Și tot acolo, tainic, într-un colț, îl țin pe Nicolae Labiș.
El nu are imagine, ca poet.

Labiș, omul, este sufletul pereche pe care îl caut de-o viață.