Citesc poezii rar căci n-am cui să le dedic.
Am supt, de mică, toate versurile care mi-au trecut pe sub ochi; mâna mea culegea lacomă de pe rafturi volumele de poezie. Curiozitate, cerințe școlare, hormoni, iubirici platonice, filosofie, motivele nu contează.
Nu frunzăream, citeam pagină cu pagină tot volumul. Le recomand tinerilor să facă la fel, universul unui creator este alcătuit din microcosmosuri surprinzătoare, incandescente, din care se ițește, uneori, eu-l tău.
S-au așezat în mine doar câțiva poeți români, ca imagini și senzații, așa cum mirosurile mi s-au așternut în creier pentru a regăsi mai ușor amintirile prăfuite cu zahăr vanilat.
Topârceanu e un greiere sprințar și tonic, în soarele arzător al verii, când, cu paiul în gură, urmăresc, privind prin coroana alunului bătrân, formele norilor de pe cer.
Goga e o carte de istorie peste care s-a abătut grindina, din senin.
Coșbuc are forma spicului de grâu, sunet de alăută în unduirea lanului de porumb prin care treci în fugă și te atinge a salut, cu frunzele ghidușe.
Eminescu este un cristal de dincolo de Terra, care-ți tămăduiește sufletul – căci prea plânge al său – și-ți ostoiește dorul.
Nichita este un unicorn care aleargă pe o plajă cu nisip fin și bate din copită să-ți arate că acolo, în acel punct, poți, cu două degete, ridica valul oceanului pentru a-i descoperi scoicile și peștii.
Barbu este profesorul sever și fascinant care îți demonstrează că nu știi nimic și te face să te pitești, cu mâinile la spate, în bancă.
Pe Arghezi l-am evitat strategic, nu îmi pot explica, îl citesc răsfirat, nu îi cumpăr opera, mi-e frică de el ca de un drac, nu știu de unde mi s-a născut acest sentiment, că Arghezi, artistul minunat, ascunde un om rău în el…
Bacovia mi se înfățișează ca un bărbat splendid, cu ochi de păcură și manta de piele până în pământ. Mă roagă să mă uit în jos spre baltă, e stuf în jur, eu – într-o barcă de lemn, ceața e condensată și joasă, nu pot să mă uit în baltă, mi-e frică de apă, mi-e frică și de înălțime… Iar el repetă obsesiv, cu ochii ăia complet negri, nu-ți fie frică de abis, abisul e doar în noi. Mulțumesc, nene de plumb, nu te recitesc nici să mă-mpingi din barcă…
Minulescu e cutia muzicală cu balerină și imaginea cu automobilul de epocă plecând, stârnind praful drumului, lăsând în urmă rochița înflorată a femeii cu ochi melancolici de căluț.
Păstrez un cufăr tainic, în podul sufletesc cu amintiri, și merg acolo, din când în când, doar pentru a-l îmbrățișa, căci nu îl deschid prea des, să nu se consume…În acest cufăr prăfuit stau, sclipind a prima mea lectură, pline de parfum, Pastelurile lui Alecsandri.
Și tot acolo, tainic, într-un colț, îl țin pe Nicolae Labiș.
El nu are imagine, ca poet.
Labiș, omul, este sufletul pereche pe care îl caut de-o viață.
Nona, cred ca e simplu, pastrează direcția!
Mergi spre Steaua Polară, vei gasi și cea de-a doua planetă albastră…
Frumos. Si, intre timp, mananc si plang.
George Țărnea – Reflex 88
Prea fericiti nu suntem, dar plutim…
Aceasta-i tot ce suntem și ce știm
Despre ciudata stare care a fost
Lăsata nouă spre a-i da de rost…
Si iată-ne supuși unei căderi
Prin zilele neprevăzutei veri,
Și, iată-ne constrânsi la îndurat
Iubirea, ca pe un fapt adevarat,
Cu toate ale sale, care pot
Să ne usuce frunzele de tot…
Nemaiavând ce urme sa lăsăm,
Prea fericiti nu suntem, dar… visăm.
Da, il citeam, pe vremuri, si pe el…
Ma gandesc asa, sa punem aici versuri, intra in jurnal si tinerii, poate le facem pofta…
Uite, inedit, oamenii nu il citesc pe Cicerone Teodorescu, a scris enorm, si, printre tonele de text, are si mici cristale luminoase.
Nu ardeți frunzele căzute,
Copacul singur, ca o pleoapă
Le picură, și pe tăcute
La rădăcină și le-ngroapă.
Ha, bune imaginile!
Desi eu trebie sa recunosc cum ca unicornul lui Nichita s-a scuturat intr-o zi si a pus pe el carne si oase de om blond cu ochii albastri. Evident acea zi a fost ziua in care am inceput sa ii citesc o minunata biografie dintr-un album memorial. De atunci nu pot sa ocolesc omul cand ii citesc poeziile, nu mai am cum.
Da, si eu la fel, dragule. Aveam un poster maaare, pe peretele camerei mele, din el ma privea marele blond. Si n-am sa-i uit privirea… Vorba unui bun prieten, care, intrand in camera mea, a ramas cu ochii la poster: “Nona, ai vazut? Nichita…cu un ochi plange, cu altul rade…”
Ce frumos ati scris de fiecare
Va astept si pe voi sa scrieti, eu doar scormonesc, mada… 😉
Foarte tare!!
Pacat ca nu citesc si eu la fel de mult.
Escaler, tema de la mami: data viitoare cand intri in jurnal, aici, la comentarii, asterni cateva versuri…din repertoriu…sa iti poarte noroc.
Hai, ca poti.
Blaga ,il ador pe Blaga!
O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă – încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine –
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
“Sunt rob în temniţă!”
Pupic, cu drag, pentru tine…
Love you!
Mie imi place si Izvorul noptii a lui Blaga
Poezii scrise de Valeriu Gafencu, deținut politic, martir anticomunist, mort la închisoarea-spital Târgu Ocna în urma refuzului autorităților de al trata împotriva tuberculozei. Un poet foarte, foarte aproape de sufletul meu. Poeziile aceastea sunt scrise în închisoare. Oare lumea noastră nu este o închisoare care o construim fiecare, o lucrare obștească de chinuirea a sinelui și a semenilor?
Trăiesc flămând (Dor)
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.
Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.
Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui, ca o lumânare.
Imnul Învierii
Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.
Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!
Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.
Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.
Mi-s ochii triști
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
Un gând smerit
Un gând smerit şi simplu, o lumină,
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
„O, vino, de păcate ne dezleagă”.
Refren: Iisuse, Doamne, vino-n zori!
Te cheamă cei din închisori.
O, vino, mina luminează,
Pe noi ne binecuvântează!
Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetişor pe nume
Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă…
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.
Pe umeri mă apasă greu o cruce
Şi sânger… Dă-mi putere s-o pot duce,
Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
Să simt pulsând viaţa în mlădiţă.
* Poem dedicat lui Marin Naidim
Rămas bun
Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.
Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.
Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul v-il ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.
Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.
Din cerul tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.
Radu Gyr, alt poet martir, ce a suferit enorm în închisorile mareșalului Antonescu și ale comuniștilor
Îndemn la luptă
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.
Cat inima in piept iti canta
ce’nseamna’n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa’n colb de-o spada franta
cand te ridici cu’n steag, mai sus ?
Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.
Jnepii
Suntem jnepii, mergem înainte
la-nălţimi de foc deasupra stepii;
ne zdrelim de cuie şi de ţinte
şi-ndârjiţi, cu ghearele, cu ţepii,
ne-mbulzim pe lespedea fierbinte,
mergem înainte, suntem jnepii
Strâmbi, chirciţi, târâş pe brânci, pe coastă,
trebuie să biruim genunea.
Nu ne temem câte râpi ne-adastă,
n-auzim cum mormăie furtuna,
ştim atât, că mergem sus pe creastă.
Suntem jnepii şi urcăm întruna.
Râd de.mpleticita noastră turmă
brazi trufaşi cu vârful lung de fiere;
râsul lor, năvala nu ne-o curmă
şi muşcăm din piatră cu putere
şi-I lăsăm pe povârniş în urmă.
Suntem jnepii, mergem în tăcere.
Dacă-n calea noastră sar şuvoaie,
le sorbim cu sete neînfrântă.
De ne-mproaşcă roca cu pietroaie,
răzvrătirea ei mai mult ne-avântă.
Totul ne-ntărâtă, nu ne-ndoaie –
Suntem jnepii şi trăim din trântă.
Poate înspre culmea cu mari focuri
trecem peste sânge şi morminte.
Poate ne vom sfâşia de blocuri –
nu-i nimic, călcăm pe oseminte.
Sus ne-aşteaptă vulturii, în ciocuri
cu cununa spaţiilor sfinte.
Suntem jnepii, mergem înainte.
Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
Ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
Pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
Ci ca s-aduni chiuind pe tăpşane
O claie de zări şi-o căciulă de stele,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane,
Şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
Pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Întoarcerea din cruciadă
Trist sună cornul sfintei cruciade
Iar noi betegi şi falnici seniori,
Ne-mpleticim în platoşe schiloade
Sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori,
Baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade
Ierusalimul altor aurori…
Cu trupul plin de răni ce se usucă
Amari şi greu ne clătinăm în fier.
Câţi au murit? Şi câţi mai pot să ducă
O ţandără de chivără de cer?
Pe-o umbră de mârţoagă, o nălucă,
Pe-un ciob de scut, un ciot de cavaler?
– Când am plecat de mult în Cruciadă,
Mai ştii Bertrand? Eram numai lumini;
Tot burgul sta pe ziduri să ne vadă,
Ne troenea cu roze şi cu crini,
Iar noi, pe armăsarii de zăpadă,
Treceam printre vasali şi palatini.
Cetatea scânteia în mii de feţe
Ne aşternea covor de borangic
Sub strălucirea zalelor semeţe
– Îţi mai aduci aminte, Alberic?
Cu fruntea-n cer, cu spada-n tinereţe,
Încovoiam vecia ca pe-un spic!…
Iar soarele bătea medalioane
Pe scuturi şi pe platoşe, minuni.
Mulţimile vuiau, iar din balcoane
Madonele cu mâini de rugăciuni
Ne surâdeau prin lacrimi, ca-n icoane,
Şi ne-aruncau în suliţe cununi…
Acum ne-napoiem: o hâdă ceată
Pe piept cu câte-o urmă de blazon;
Cu coiful spart, cu faţa sfâşiată,
Sub zdreanţa unui rest de Gonfalon,
Strigoi de cruciaţi ce altădată
Au strălucit în zale de baron.
Acum povara-ntoarcerii ne frânge…
Pe cai ologi, sub zale care curg,
Convoiul de fantome parcă plânge
Scurgându-se spre vechiul nostru burg,
Pe când, nebiruit şi plin de sânge,
Ierusalimul scapără-n amurg.
O clipă numai porţile de-aramă
Sub care n-a fost dat să biruim –
Se fac de foc, şi-n urmă se destramă,
Topindu-se sub cerul lor sublim.
Şi tot mai jalnic, cornul trist ne cheamă
Tot mai departe de Ierusalim…
– Gotfried, Gotfried, de ce ne înspăimântă
O rană-n piept, un hârb de scut beteag,
Când încă-n noi, Ierusalimul cântă
Şi mai purtăm prăjina unui steag
Sau când nobleţea-ntreagă-i neînfrântă
În sângele rămas pe zale, cheag?
Iar dacă-a fost armura să se spargă
De ce suspini, nevolnic scutier?
Adună-mi trupu-n platoşa prea largă,
Din spada mea, dă-mi ciotul de mâner
Şi fă-mi pentru întoarcere, o targă
Din crengi cereşti şi verzi de palmier!
Presară-mi-o cu crini şi roze toată,
De dulcea lor mireasmă să mă-mbăt
Ca-n trupul fermecat de altădată
Când ne-ngropau sub floare de omăt,
Şi-aşa întins pe targă-nmiresmată,
Purta-ţi-mă spre ţară îndărăt.
Azi, sfârtecaţi sub platoşe schiloade
Ne clătinăm în zdrenţe prin furtuni,
Dar mâine-n burgul nostru cu arcade
Madonele cu mâini de rugăciuni,
Zâmbind în cinstea altor cruciade,
Ne-or împleti mai fragede cununi.
Iar cei care-au căzut pe metereze,
În piept cu-acele crunte sfâşieri,
O veşnicie n-or să sângereze,
Cândva uita-vor marile dureri.
Şi braţele s-or ridicat mai treze,
Sfinţite-n mirul rănilor de ieri.
Iar mâine burgu-ntreg o să se scoale
În cântece de calfe şi fierari;
Săltând, vor dănţui pe nicovale
Săbii mai lungi şi platoşe mai tari,
În focuri se vor făuri noi zale
Şi noi potcoave pentru armăsari.
Şi iarăşi, străbătând albastre spaţii
Peste doi ani sau peste încă trei,
Cu suliţele-nfipte-n constelaţii,
Cu platoşele evului în şei,
Ţi-or sta în faţa porţii Cruciaţii,
Iesuralime, care nu ne vrei.
Şi vor veni mai mulţi din soare-apune
Şi cei de ieri şi cei ce azi nu-i ştim.
Pe vechile morminte or să tune
Noi cavaleri cu chip de Heruvim
Şi ei sau alţii, tot te vor supune,
Strălucitorule Ierusalim!
Voi n-ați fost cu noi în celule
Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.
Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.
In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.
Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.
Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.
Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.
Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.
Metanie
Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.
Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.
Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;
Şi din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înţelept.
Iisus în celulă
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.
Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.
Uimit am sarit de sub patura sura :
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a facut semn ca sa tac.
S-a asezat langa mine pe rogojina :
– Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.
Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui, vargi.
Parea celula munte, parea capatâna
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani…
Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicairi…
Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns…
– Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui
Prahovean, numai cate una, doua, si anume ceea ce te atinge direct la suflet, nu putem pune in jurnal toate poeziile scrise. Este suficient sa spui autorul si sa pui o poezie. Daca oamenii sunt interesati, il vor cauta pe net.
Da, mami? Nu facem flood, ca riscam contrariul.
Oki, dar pe mine mă copleșesc poeziile, îmi vine greu să aleg. Uite, aici un link, pentru cine vrea să citească chiar mai mult, cu drag de la mine
http://www.literaturasidetentie.ro/prieten/carte_13.php
Cam asta înseamnă a fi om în lume, ceea ce se spune în poeziile acestea. Cel puțin pentru mine așa e…
MIHAI EMINESCU
Atat de dulce
Atât de dulce eşti, nebuno,
Că le eşti dragă tuturor,
Cunosc femei ce după ochii
Şi după zâmbetul tău mor.
Femei frumoase şi copile
Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.
Tu ai iubirea tuturora
Şi numai eu iubirea ta.
Un farmec blând de fericire
Tu răspândeşti oriunde-i sta
Eşti fericirea tuturora
Şi eu sunt fericirea ta.
De râzi, se desprimăvărează,
Învie totul unde-i sta,
Căci tu eşti viaţa tuturora
Şi numai eu viaţa ta.
De dragul tău şi flori şi oameni
Şi stele să trăiască vor.
Pe mine mă iubeşti tu numai
Şi numai eu doresc să zbor.
Eu m-am indragostit de numai,
Si tu esti si vei fi la fel.
Vesnic indragostiti vom fi
Si nimeni si nimic nu ne va desparti.
am citit ultimul rand si mi s-a pus un nod in gat..m-am regasit cel mai mult in el,in Labis,nu stiu de ce…cand eram mai mic ma gandeam la el intr-un fel ciudat,mi-as fi dorit sa fiu el
gata,azi nu mai citesc…mai las pentru alte zile..