Jurnalul lui Manon.

Daca  vreun prieten sau vreun blogg-er prieten de-al Nonei cunoaste  sau are pe cineva de  incredere in Londra, care mi-ar putea oferi un loc de munca sau un ajutor verbal, astept cu nerabdare un raspuns.
Va multumesc, J.

Mă holbez în monitor de vreo trei ore. Da, mi-a trecut prin cap, mișelește, să șterg articolul de ieri, pe care l-am scris energetic, dintr-o suflare, cu bucuria că ies cu ai mei în oraș, la discotecă, să bârfim pe rupte personajele din jur.

Îmi frecam mâinile, ca nemernica, și băgam mâna în foc că voi scrie azi ceva pișcător ca în 2002, de genul Trei într-un club.

…Și acum sunt în situația actorului care e invitat pe scenă și el uită gluma.

Sunt în situația în care, după ce am bătut toba și am sunat adunarea, înghit în sec, respir ușooor și recunosc spășită că aseară, în discotecă, s-au întâmplat chestii… Mira-m-aș să nu apar eu, cu tot cu gașcă, în vreun blog local, sub titlul Nebunii distractori de la masa doi… Sau de sub masa doi…

Să mă repliez și să așez mai întâi, aici, impresiile pe care am apucat să le strâng până în momentul în care m-a orbit dumnezeu și nu am mai văzut nimic în afară de cele cinci caractere cu care am petrecut o noapte întreagă…

***
Atmosfera de discotecă este parastasică, femeile, cu aspect de libelulă, poartă tocuri de 12 centimetri, de aici și mersul plantator de semințe, cauzat de afecțiuni temporare: genunche înțepenit sau gleznă în gips.
Cocoțarea pe tocuri atât de înalte este periculoasă pentru tine, dar și pentru cei din jur (în caz că doamne ferește nimerești obstacole în cale), dacă nu ai instructajul făcut sau măcar cele 16 ore minime de antrenat picioroange sub supraveghere strictă și numai în incintă (casă, holul blocului, curtea casei -partea pavată).
Machiajul, la rândul lui, este meșterit îndelung și așezat pe o față inexpresivă, care mă duce cu gândul tot la o înfrumusețare post-mortem.
Zâmbetul este interzis, că pică tencuiala, doar gurița – mică făcută mare de creion – trebuie să stea permanent poziția botuț.
Părul – oricum, deși reacția privitorului este: Orișicât…
Hainele, ce vor să pară sexy, dar aruncă umbre de promiscuu.
Pentru burtici se poartă muleurile (cred că am vrut să spun mulatele), pentru picioarele, dumnezeule, prea scurte, pantalonii patul lui procust.
Bărbații au față de sculieri matrițeri, care contrastează puternic, și cu anabolizantele dătătoare de masă musculară, și cu masa musculară dătătoare de figuri în cur.

Am văzut, aseară, aproape toate miresele care au avut nunta programată pe 3 iulie în localitate. E o modă să duci mireasa în clubul de fițe, nu știu de ce, probabil pentru a o expune să-i vadă rochia și cârtitoarele din discotecă, sau pentru a o scoate din plictiseala banalei ceremonii festive – la ora aceea nuntașii nu mai au cravata la gât și au lăsat tangoul, pentru maneaua clasică.
Toate sărbătoritele au fost la aceeași coafeză, care a obosit după prima aranjare… Coafurile păreau diverse, însă de ce toate miresele de ieri purtau același nas acvilin?… Nasul mare se ia, sau se umflă odată cu cocul?…
Mireasa trebuie să fie, de ziua EI și a LUI, prințesă. Frumoasă, solară, rasată.
Mă abțin.
Nu vreau să scriu, azi, despre deșelare, despre grimase gen mi-a rămas micu’ ăla în măsele, futu-i, și despre tonul diafan al vocii prințesei, care susură camerei de filmat mai hai sus o dată, că nu filmarăm pe toți…

Pe ringul de dans, lumea execută aceleași figuri de care râdeam cu lacrimi în tinerețea mea, de unde se dovedește că degeaba înfierez eu zgomotul ăsta nou, cu bum-bum-uri agasante, nu e vorba despre ceea ce iese prin boxă, ci de ceea ce-ți lipsește în imaginație.
S-a moștenit, iată, dansul plantării porumbului, pas la stânga, îndesat, pas la dreapta, stop.
Hora își păstrează, în continuare, influența pozitivă, ceea ce mă bucură. Românii țin, încă, la tradiție. Pașii săltați, sincronizați minunat cu populara din propria minte, sunt în perfectă coordonare cu mâna care pocnește a i-auzi, măă, în ritm de tehno, …deși bălăngănirea antebrațului în jur poate deveni periculoasă pentru capetele vecine.
Rotița bondarului, la bărbați, încă face furouri: curul cambrat, genunchii în plie, tibiile în paranteză, mâinile care desenează cercuri concentrice, tălpile sudate în podea, gura deschisă a autoadmirație și privirea de vulpe a cerșeală în jur.
…Mă opresc, o să descriu cu altă ocazie dansul libelulei, viermele lambadic, sfinxul, oaia, turma și bampirul…

***

Am sunat din goarnă, adunarea, acum două zile, ca să mă audă ai mei și să ieșim în grup, io, singulară, ei, cu familiile.
Si am ieșit, aseară, doar trei, restul a adormit în proces sau a evitat mai pe față, mai mocnit, clubul de fițe.

Deci eram trei.

Fumărel e, deja, familie, pentru mine, o așteptam și pe ea, iată că ne făcurăm patru.

La masa noastră, pe care am ales-o să fie lângă intrare, scopul îl știm, apăru a cincea persoană.

Peste o jumătate de oră, taxiul depune în fața clubului personalitatea numărul șase.

Trei femei și trei bărbați, o masă rotundă și, remarc eu în gând ușor neliniștită, nu sunt, toți, încă, prieteni. Eu nu-l cunosc pe unul dintre ei, Cristina și Albert nu-i cunosc pe doi, Cristi și Alin nu-i cunosc pe trei, Fumărel nu-i cunoaște pe patru.

În maxim un sfert de oră eram familie.
Fără complezențe.
Fără politețuri de salon care-mi îndoaie fierea.
Fără rezerve.

Vorbeam în paralel, unii cu alții, ne adunam ideile la unison, ne admiram pe furiș, ne ironizam pe față, povestea unuia devenea a tuturor, de parcă împărțeam istorie comună.

Am ronțăit, vag, ceea ce era de ronțăit în jur, până la momentul în care cafeneaua de la Caractere a devenit a noastră, gureșii, gălăgioșii și, vai, doamne, hohotitorii indecenți…

Numai în familie poți spune un banc fără să ai rezervele de rigoare. Numai în familie poți fi autoironic, și tot acolo îl cerți delicat pe cel de lângă tine. În familie ai liniște, este istoria sedimentată, nu vrei să dovedești nimic, așa că esti firesc, normal.

Aseară s-a întâlnit familia.
Liantul, eu și Fumărel, care e construită ca și mine. Iar o dată dezlegată limba băieților de la masă, că știam cu cine vin la întâlnire, s-a instalat o bună dispoziție pe care nu a mai avut-o, niciunul dintre noi, de multă vreme…

Ce oameni frumoși, inteligenți, spirituali, gândeam eu cu ochii în frapee și cu inima enormă, în piept, de drag, de mândrie, de mulțumescu-ți, doamne…

În jurul mesei rotunde, la Caractere, s-au întâlnit șase universuri  care au fuzionat spontan, firesc, împărțindu-și cu generozitate lumina, zâmbetul cel viu, bucuria și speranța.
Am dansat, am râs de ne-am prăvălit sub masă, am râs mult, am râs în hohote, am râs cu râsul cel bun, care ne-a spălat sufletele și de tristețe și de amar…

Aseară m-a întâlnit dumnezeu cu cinci caractere care mi-au făcut inima să bubuie de drag.

Poate că, deși atât de contestat, Clubul Caractere are în el ceva magic.

…Sau poate că cei cinci magnifici au sfințit locul și mi-au reclădit speranța cea firavă într-un viitor mai bun, plin de oameni care comunică fără ascunzișuri și fițe, de la prima întâlnire.