Jurnalul lui Manon.

Să lămurim misterul.
Eu stau întinsă pe șezlong drept în ochii soarelui, îmbrăcată în slipișor. Înfofolită în spf 30. Fac cerc după raze ca floarea soarelui, mă rotisez, fug sub umbreluță periodic, mă zbengui în marea neagră cea verde dar foarte caldă, sorb, regulamentar, și halba de apă sărată încercând să execut o broscuță aproape de mal. Ca la carte.

Nu-mi luasem ceasul la mine.

Când ajung acasă, fac duș și dau fuga la oglindă, pentru a admira bronzul. …Și descopăr, stupefiată, un corp care are pe el pictate, cu roșu intens, modele futuriste: pete alungite cu dungi albe, gen lacrimă, pe piciorul stâng, harta româniei, pe fesa dreaptă, cu basarabia inclusă, un cerc pe umărul drept, un ovoid pe antebrațul stâng, un sân roșu, celălalt, alb și, spaima spaimelor, maaare, semi-zvastica nazistă – pe lângă buric…

Simt că mă ia amețeala.

Mă înfățișez nudă verișoarei mele, cu buza de jos botuț și o întreb dacă ceea ce văd eu este adevărat, sau dacă nu cumva ochii mei au fost orbiți parțial, în puncte, de lumina explozivă.
Privirea ei este sugestivă adică ochii mei sunt OK.

Iat-o, deci, pe ultraviolata care nu poate dormi nici pe spate, nici pe burtă, gândindu-se obsesiv la nenea butoi, psihologul care spunea, acum ceva timp, că femeile agresate și-o cer.

…Și-o cer. Când au senzația că expunerea prelungită este benefică.

Unii spun că viața este prea scurtă, că nu avem timp să trăim tot ceea ce este de trăit. Fals!
Trăiești exact atât cât trebuie, iar pe parcursul vieții le cam guști pe toate. …Și le ții minte pe alea rele.

De fiecare dată când sunt îndrăgostită de un alt univers, am senzația clară că după această experiență nu mă va mai uimi nimic. Fals! Ca un făcut, fiecare relație aduce neprevăzutul și stupoarea.

Nu am nimic special în mine, caut doar normalul, și gândesc și eu, ca alți oameni, când aud despre lucruri prăpăstioase, mie asta n-o să mi se întâmple. Ei bine, am fost înșelată și dezamăgită profund, la prima relație; la a doua, prietena de suflet (venită parazit în casa mea) pentru care simțeam iubire de soră și compasiune pentru că la vremea aceea nu avea unde să stea, s-a culcat cu bărbatul pe care îl iubeam, rupându-mi inima de două ori; a treia relație a fost sub semnul implacabilului din secunda numărul unu, și a trebuit să mă supun; a patra relație m-a obligat să înțeleg legătura bolnăvicioasă pe care o poate avea un bărbat cu mama din dotare, care îi regulează viața și i-o trăiește… Când va veni timpul, voi așterne în jurnal ultima mea experiență amoroasă, pentru șocul pe care l-am avut atunci când am realizat că și cea mai mare spaimă a unei femei îndrăgostite se poate transforma, din coșmar mental, în realitate crâncenă.
Femeile care mă citesc nu știu care este cea mai mare spaimă. E mai bine așa. Pentru că nu ai idee despre ea decât când ți se întâmplă.

Așa că, trust me, le cam trăim pe toate.
Cum le supraviețuim? Adaptându-ne, ajustându-ne, făcând compromisuri cu noi înșine, neabandonând lupta sau fugind mâncând pământul. Așteptând ca rănile să se cicatrizeze. Corect.

…Însă, răspândite ca funigeii de gânduri, în sistemul nostru rămân tarele. Temelia ta, de om normal, este puternic zguduită, încrederea pălește, iar înainte de trăirea clipei se instalează îndoiala.

Momentele traumatizante care aparțin trecutului acoperă cu abur spaima de moarte și anulează melancoliile filosofice doamne, viața este prea scurtă.

…Rămâne o singură dorință, paradoxală: doamne, nu vreau să mă mai uimească înjunghietor nimic.

De pe acest promontoriu, dragii mei, Manon privește azi, în ochi, orizontul.