Deci vă arde de zbenguială? Boon…
Vă mulțumesc pentru ieri, pentru că sunteți atât de minunați, pentru că vă păstrați copilăria, pentru că sunteți.
112 vizitatori, peste 1000 de afișări. Nu au avut curaj, mulți, să scrie. Înțeleg, epigramă, versuri, frica de penibil… Mizam, de asemeni, pe câțiva prieteni, care au condei sclipitor… Și ei s-au ținut deoparte… Păcat.
Azi vă fac o ofertă pe care n-o puteți refuza nici voi, cei care citiți dar nu aveți curaj să scrieți. 😉
Azi vom face o poveste, împreună. …Ca să ne râdem și noi...
Ne-am adunat de atâtea ori aici, ca un singur suflet… de ce nu ne-ar ieși și asta?
Regulile sunt simple, însă avem nevoie de două lucruri: generozitate și rigoare.
1. Povestea va fi scrisă la persoana I.
2. Fiecare dintre voi va scrie câte o singură propoziție (sau o singură frază).
3. Cel care scrie va ține cont de ceea ce au scris ceilalți de dinaintea lui, pentru ca povestea să fie coerentă.
4. Urmăriți firul poveștii aici, nu la comentarii.
O să vedeți, veți avea în cap propria poveste, însă aici intervine generozitatea. O luăm pas cu pas, s-ar putea să apară și dialogul, la un moment dat, vedem unde ne duce valul.
O să fac eu începutul (mai mult decât o frază), ca să inițiez atmosfera. Pe măsură ce scrieți, așez frazele, de la comentarii, aici, în pagină.
Când simțim că se înfundă, punem stop și îi dăm titlu.
(v-am spus, azi, că vă iubesc? 🙂 )
…SI UITE CE POVESTE A IEȘIT:
(vă mulțumesc, sunteți minunați: InGri, Onitza, LoreDada, desteapta, bonavox, artcreative, Nic, darynka, Miscellaneous, fiorelinna, Geo, Mamarutza, Bianca)
***
*****
**********
NOAPTEA ICOANEI
Era un miros în aer, de tei, atât de puternic, încât mi se pusese de-a curmezișul în beregată.
Și luna asta plină, acoperea, cu lumina ei, țârâitul de greieri.
Gardul era înalt, cu uluci de lemn pline de țepușe, chitra dracului, nu putea măcar să îi dea o bidinea?
L-am încălecat voinicește, am auzit pârâiala pantalonilor, care m-a secat la suflet, și am sărit dincolo, scrâșnind înjurătura între măsele.
În fața mea, drumul, neted ca-n palmă.
E ora 1 noaptea și inima îmi sparge pieptul.
Am timp berechet. Dar încotro s-o apuc?
Am rasuflat cu naduf si, ridicand din iarba geanta aruncata peste gard mai devreme, mi-am aruncat-o in spate.
Dupa mine, se intinde lenesa si apoi se prelinge pe asfalt, umbra mea.“Zat!” (la adresa umbrei) …Cand in fata mea, ce sa vezi… o omida mititica, verde-fluorescent, cu ochi cercetatori si cu perisorii orientati spre mine, semn de mare interes, ma scaneaza dispretuitor…
“A dracu’ scârboșenie…seamănă cu baba…”
Mi-am scuturat umerii a scarba si, intinzand piciorul la maxim peste ea, am trecut mai departe, scuipandu-mi in san de trei ori.
Incepe sa-mi miroase a complot…Mă trec fiori pe șiră… O fi dat ortu’ popii?
Mai fac doi pasi, privind cu spaima peste umar la omiduta care incepu sa tricoteze tacticos petrecandu-mă cu privirea, si din stanga, tzusti, un raton creţ, cu cizme rosii, care imi face cu ochiul si susura seducator: incotro, papuşa?
…E clar, încep să am vedenii…
Fugi umbra si se-ascunse dupa uluca, iar io inmarmurii. …După care mă pufni rasul, umbra fuge de mine, eu fug de ăia… A dracu’ babă… Sper că o legai bine, nu scapă până dimineață, să dea alarma…
Dintr-un tei ma privea foarte mustrator o parere de rau aparuta asa,de nicaieri…(Se impune, totusi, ceva viteza in sosoni…) Ia sa imi caut in geanta lanterna, sa vedem daca va mai aratati si in lumina…
Geanta mă taie la umăr, să vezi distracție dacă icoana e falsă…că dacă scap de ăștia, or să mă belească ăilalți…
Sa procedam deci ca americanu: planu A si planu B; hai si C ca am si io un suflet care ma asteapta acasa.
Planul A: merg pitit, cu ia-mă, nene, ascund icoana până se liniștesc lucrurile și nu mă întâlnesc cu ăia…
…Daca pana dimineata nu trece nici o masina, mai bine as ramane undeva, ascuns, macar pana spre seara?
– Buna seara!
Cred că felul în care am tresărit l-a speriat și pe bietul om, care a apărut de nicăieri…
L-am scrutat cu privirea din cap pana in picioare. Am lasat aerul din piept…sa iasa fortat incet…Nu era politist si asta ma facu sa imi dezvelesc dintii intr-un zambet larg…Si-am balguit ceva, da neinteligibil si omul m-a crezut lovit de dambla, asa ca a inceput sa imi vorbeasca precum copiilor tampiti.
Si-a dat caciula pe-o parte si scarpinandu-se dupa ureche, mi-a spus nedumerit:
– N-am vrut sa va sperii, domnule!
Parca stia ce tin ascuns in geantă.Felul in care isi dadu caciula intr-o parte ma facu sa inteleg ca ma urmareste de ceva timp. Genunchiul drept nu isi mai gasi linistea si incepu sa imi dezlipeasca calcaiul de pe pamant cu miscari repezi,enervant de repezi.
Tampitul dracului ! m-am ocarit in gand si am tacut.Speram sa continue,sa mai spuna ceva,sa pot fi sigur ce dorea, ce cauta langa mine.
Ma intreaba pe un ton suspect daca stiu vreo biserica deschisa prin zona unde ar putea sa se roage.
Al dracu’ broscan, m-a bunghit, imi spun in sine, ca de cind am pornit la drum,tot cu pretioasa-mi persoana conversez; si de-atit scuipat in sin,mi s-a udat camiesa
Deodata gura omului din fata mea se deschise intr-un rictus ciudat, si ochii i se marira. Arata ca o broasca pe cale sa inghita un soarece.
Chiar si fara caldura din spate, am stiut ca venea sotia mea, fiindca asta era efectul pe care-l avea de obicei asupra barbatilor. M-am intors si si i-am vazut buclele lungi fine rosu-deschis-aprins – si culoarea si ondularea erau de la natura – venind pe carare. Spun buclele fiindca parul sotiei mele, mai mult decat orice alta parte a corpului, parea sa aiba o personalitate aparte. Fara a se sinchisi catusi de putin de statuia cenusie care-i statea dinainte, ma intreba cu glas tare: Ai luat-o?
– Uite,domnul nu e de prin partea locului... Raspunsei io repede,sa o fac sa taca…
In sinea mea: Femeia asta imi mananca zilele, ce să-i spun acum ?
O prind violent de braț, o trag într-o parte și îi susur veninos: Tampito, cred că am omorât-o pe babă, i-am pus baticul pe gură și i-am astupat și nasul, o să dea cineva alarma, și tu mă întrebi de față cu ăsta dacă am luat-o? Am luat-o, că tu mă bagi numai în belele, fiți-ar cămătarii ai dracului, taci mâlc și adu mașina, că ești cu mașina, nu?
Mă priveste cu ochii buclucati de ziceai ca sunt fantoma de la Opera aparuta mai devreme, in varf de an…iar eu incep sa imi pierd rabdarea si ii spun din nou: MASINA! Esti cu masina?
Ea baiguie ca-n transă: Omul…Omul ala…cu care erai…parcă s-a topit… Si nu, nu sunt cu masina, am avut pana, am venit cu caruta cu un cetatean ce m-a speriat de moarte, semana cu ala de mai devreme…
Mă intorc…Intr-adevar, disparuse fara să-mi dau seama.
-Atunci, la ce-ai mai venit, fără mașină? Unde dracu-i căruțasu, Doamne, iartă-mă?
…Si-n ceata ce incepea incet-incet sa se insinueze in gura si urechi , intocmai ca un fum inodor, apuc sa disting silueta broscanului evaporandu-se-n noapte pe dupa ulucile primelor case…
GEANTA! Spunem, într-un glas, și eu, și nevastă-mea.
– Și nici n-am apucat s-o văd!
– Lasă regretele și ia-o la fugă după hoț prin stânga, eu, o iau inainte, ne întâlnim la biserică!
Ea rămâne stană de piatră: Care biserică, ăștia au aici vreo trei?
Al dracu de atentie! Cum am putut sa o pierd din priviri,am avut eu mereu dreptate, piaza rea sotia asta…Lasa ca i-o spun eu cand ajung la biserica.
Fugi, mă îmbărbătez eu, lasă amănuntele,că dacă mai zabovești, nu ne mai întâlnim decât pe lumea cealaltă, impreună cu baba. Ne taie prietenii tăi, cămătarii sau facem pușcărie toată viața, alege!
Nevasta se uită, și ea, la mine, în felul acela, așa că îi fac semn, scurt, să rămână pe loc și dau să fug, dar mă împiedic de ceva și cad lat în praful drumului…
Ea, mai sprintena la trup, a luat startul și p-aici ți-e drumul.
Dau să mă ridic și să vezi minune dumnezeiască….
Geantaaa?? Poftim? Pai? Cuuuum? Pai atunci de ce-a fugit broscanu’?
Scot telefonul și-mi sun consoarta, raspunde, intr-un final…Ce-i caraitul asta??? Nevasta, raspunde-mi! Flori, ce naiba faci? Floriiii??? La loc comanda, lasă maratonul și vino inapoi. Nuuu, ai luat corect startul, dar am gasit geanta, vino s-o vezi cât o mai am in mână. Lasa-l p-ăla sa fugă, ce treaba avem cu el?
Închid, ușurat. Dau sa verfic geanta, da de unde, era goala…
…Și în șanț, alta, identică. Cu icoana în ea.
Mă, eu m-am scrântit de tot, îmi zâmbesc omizile, văd ratoni cu cizme roșii, umbra fuge de mine și am două genți la fel?
M-așez, tâmp, pe marginea șanțului, cu capul in maini, când văd în ceață că apare, tarsiindu-si picioarele … baba. Care îmi spune: Nevasta-ta e acasa la mine, bea ceai cu nepotu-meu, el v-a luat icoana din geanta cealaltă. Vii si matale?
În spatele ei, o haită de lupi, cu ochii roșii.
Mă ridic încet, ocolesc gențile, din care mă privesc, prin fermoarele deschise, lucrurile identice, dau să răspund, dar gura e mută, și o iau la fugă, cu picioare de plumb și genunchii moi…
Lupii, după mine… Știu că nu pot scăpa, aș lua o piatră de pe drum, dar nu mai e drum, ci o baltă, doamne, cred că m-am smintit, alerg prin apa verzuie până când văd o casă cu pridvor. Ajung la ușă, vreau să bat cu pumnii… și mă trezesc, buimac.
Incă ai febră, dragule, stai în pat, îmi spune soția. Toată noaptea te-ai rugat la o icoană… Aiurai.
Ma ridic in capul oaselor,dau sa o cuprind de mijloc pe minunata mea sotie insa o voce aspra aproape imi sparge timpanele : Sa ii mai dati astuia un calmant,e a doua oara cand ma pupa pe burta!
Priveam zambind catre sotia mea ce se indeparta…De ce se rastise la mine,de ce strigase sa mi se mai dea un calmant ?
…Dar mai ales de ce avea barba, ochelari de vedere si de ce purta halat alb ?
THE END
***
