Galerie

on July 20, 2010 in Oglinda

Citesc poezii rar căci n-am cui să le dedic.

Am supt, de mică, toate versurile care mi-au trecut pe sub ochi; mâna mea culegea lacomă de pe rafturi volumele de poezie. Curiozitate, cerințe școlare, hormoni, iubirici platonice, filosofie, motivele nu contează.

Nu frunzăream, citeam pagină cu pagină tot volumul. Le recomand tinerilor să facă la fel, universul unui creator este alcătuit din microcosmosuri surprinzătoare, incandescente, din care se ițește, uneori, eu-l tău.

S-au așezat în mine doar câțiva poeți români, ca imagini și senzații, așa cum mirosurile mi s-au așternut în creier pentru a regăsi mai ușor amintirile prăfuite cu zahăr vanilat.

Topârceanu e un greiere sprințar și tonic, în soarele arzător al verii, când, cu paiul în gură, urmăresc, privind prin coroana alunului bătrân, formele norilor de pe cer.

Goga e o carte de istorie peste care s-a abătut grindina, din senin.

Coșbuc are forma spicului de grâu, sunet de alăută în unduirea lanului de porumb prin care treci în fugă și te atinge a salut, cu frunzele ghidușe.

Eminescu este un cristal de dincolo de Terra, care-ți tămăduiește sufletul – căci prea plânge al său – și-ți ostoiește dorul.

Nichita este un unicorn care aleargă pe o plajă cu nisip fin și bate din copită să-ți arate că acolo, în acel punct, poți, cu două degete, ridica valul oceanului pentru a-i descoperi scoicile și peștii.

Barbu este profesorul  sever și fascinant care îți demonstrează că nu știi nimic și te face să te pitești, cu mâinile la spate, în bancă.

Pe Arghezi l-am evitat strategic, nu îmi pot explica, îl citesc răsfirat, nu îi cumpăr opera, mi-e frică de el ca de un drac, nu știu de unde mi s-a născut acest sentiment, că Arghezi, artistul minunat, ascunde un om rău în el…

Bacovia mi se înfățișează ca un bărbat splendid, cu ochi de păcură și manta de piele până în pământ. Mă roagă să mă uit în jos spre baltă, e stuf în jur, eu – într-o barcă de lemn, ceața e condensată și joasă, nu pot să mă uit în baltă, mi-e frică de apă, mi-e frică și de înălțime… Iar el repetă obsesiv, cu ochii ăia complet negri, nu-ți fie frică de abis, abisul e doar în noi. Mulțumesc, nene de plumb, nu te recitesc nici să mă-mpingi din barcă…

Minulescu e cutia muzicală cu balerină și imaginea cu automobilul de epocă plecând, stârnind praful drumului, lăsând în urmă rochița înflorată a femeii cu ochi melancolici de căluț.

Păstrez un cufăr tainic, în podul sufletesc cu amintiri, și merg acolo, din când în când, doar pentru a-l îmbrățișa, căci nu îl deschid prea des, să nu se consume…În acest cufăr prăfuit stau, sclipind a prima mea lectură, pline de parfum, Pastelurile lui Alecsandri.

Și tot acolo, tainic, într-un colț, îl țin pe Nicolae Labiș.
El nu are imagine, ca poet.

Labiș, omul, este sufletul pereche pe care îl caut de-o viață.

21 Responses to “Galerie”

  1. Geo says:

    Nona, cred ca e simplu, pastrează direcția!
    Mergi spre Steaua Polară, vei gasi și cea de-a doua planetă albastră…

    • Manon says:

      Frumos. Si, intre timp, mananc si plang.

    • Geo says:

      George Țărnea – Reflex 88

      Prea fericiti nu suntem, dar plutim…
      Aceasta-i tot ce suntem și ce știm
      Despre ciudata stare care a fost
      Lăsata nouă spre a-i da de rost…
      Si iată-ne supuși unei căderi
      Prin zilele neprevăzutei veri,
      Și, iată-ne constrânsi la îndurat
      Iubirea, ca pe un fapt adevarat,
      Cu toate ale sale, care pot
      Să ne usuce frunzele de tot…
      Nemaiavând ce urme sa lăsăm,
      Prea fericiti nu suntem, dar… visăm.

  2. Manon says:

    Ma gandesc asa, sa punem aici versuri, intra in jurnal si tinerii, poate le facem pofta…

    Uite, inedit, oamenii nu il citesc pe Cicerone Teodorescu, a scris enorm, si, printre tonele de text, are si mici cristale luminoase.

    Nu ardeți frunzele căzute,
    Copacul singur, ca o pleoapă
    Le picură, și pe tăcute
    La rădăcină și le-ngroapă.

  3. Bogdan T says:

    Ha, bune imaginile!
    Desi eu trebie sa recunosc cum ca unicornul lui Nichita s-a scuturat intr-o zi si a pus pe el carne si oase de om blond cu ochii albastri. Evident acea zi a fost ziua in care am inceput sa ii citesc o minunata biografie dintr-un album memorial. De atunci nu pot sa ocolesc omul cand ii citesc poeziile, nu mai am cum.

    • Manon says:

      Da, si eu la fel, dragule. Aveam un poster maaare, pe peretele camerei mele, din el ma privea marele blond. Si n-am sa-i uit privirea… Vorba unui bun prieten, care, intrand in camera mea, a ramas cu ochii la poster: “Nona, ai vazut? Nichita…cu un ochi plange, cu altul rade…”

  4. Madalina says:

    Ce frumos ati scris de fiecare

  5. EscaleR says:

    Foarte tare!!
    Pacat ca nu citesc si eu la fel de mult.

    • Manon says:

      Escaler, tema de la mami: data viitoare cand intri in jurnal, aici, la comentarii, asterni cateva versuri…din repertoriu…sa iti poarte noroc.
      Hai, ca poti.

  6. Crisu says:

    Blaga ,il ador pe Blaga!
    O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
    Să nu se simtă Dumnezeu
    în mine
    un rob în temniţă – încătuşat.
    Pământule, dă-mi aripi:
    săgeată vreau să fiu, să spintec
    nemărginirea,
    să nu mai văd în preajmă decât cer,
    deasupra cer,
    şi cer sub mine –
    şi-aprins în valuri de lumină
    să joc
    străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
    ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
    să nu cârtească:
    “Sunt rob în temniţă!”

  7. Prahovean says:

    Poezii scrise de Valeriu Gafencu, deținut politic, martir anticomunist, mort la închisoarea-spital Târgu Ocna în urma refuzului autorităților de al trata împotriva tuberculozei. Un poet foarte, foarte aproape de sufletul meu. Poeziile aceastea sunt scrise în închisoare. Oare lumea noastră nu este o închisoare care o construim fiecare, o lucrare obștească de chinuirea a sinelui și a semenilor?

    Trăiesc flămând (Dor)

    Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
    Frumoasă ca un crin din Paradis,
    Potirul florii e mereu deschis
    Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
    Potirul florii e o-mpărăţie.

    Când răii mă defaimă şi mă-njură
    Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
    Potirul lacrimilor se revarsă
    Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
    Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

    Sub crucea grea ce mă apasă sânger
    Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
    Din când în când din cer coboar-un înger
    Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
    M-apropii tot mai mult de biruinţă.

    Mă plouă-n taină razele de soare,
    Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
    Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
    Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
    Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

    Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
    Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
    Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
    Iisuse, Iisuse!
    Încet mă mistui, ca o lumânare.

    Imnul Învierii

    Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
    Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
    Fortificaţi Biserica Creştină
    Cu pietre vii zidite-n temelii.

    Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
    Cu sufletul senin, purificat!
    Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
    E Nunta Fiului de Împărat!

    Să crească-n inimile noastre-nfrânte
    Un om născut din nou, armonios,
    Pe chipurile voastre să Se-mplânte
    Pecetea Domnului Iisus Hristos.

    Un clopot tainic miezul nopţii bate,
    Iisus coboară pe pământ;
    Din piepturile voastre-nsângerate
    Răsună Imnul Învierii Sfânt.

    Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
    Intraţi în cinul oastei creştineşti,
    Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
    Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

    Mi-s ochii triști

    Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
    De-atâta priveghere şi-aşteptare,
    Mi-e inima bolnavă, istovită,
    De grea şi îndelungă alergare
    Şi plânge ca o pasăre rănită.

    Când ochii mi-i închid şi cat în mine
    Puteri să sui Golgota până sus,
    O voce, un ecou din adâncime
    Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
    Mărgăritarul preţios e-n tine.

    Privesc la dimineaţa minunată
    A Învierii Tale din mormânt,
    Ca Magdalena, ca şi altădată,
    Îngenunchez ’naintea Ta plângând
    Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

    Un gând smerit

    Un gând smerit şi simplu, o lumină,
    Spre Tine se înalţă lin din mină
    Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
    „O, vino, de păcate ne dezleagă”.

    Refren: Iisuse, Doamne, vino-n zori!
    Te cheamă cei din închisori.
    O, vino, mina luminează,
    Pe noi ne binecuvântează!

    Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
    Şi cheamă-mă încetişor pe nume
    Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă…
    Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.

    Pe umeri mă apasă greu o cruce
    Şi sânger… Dă-mi putere s-o pot duce,
    Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
    Să simt pulsând viaţa în mlădiţă.

    * Poem dedicat lui Marin Naidim

    Rămas bun

    Sângernând de răni adânci,
    De zile fără soare,
    De răni ascunse şi puroi,
    Cu oasele slabe şi moi,
    Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc
    Că în curând am să vă părăsesc,
    Prieteni dragi.

    Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
    Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
    Cu hoţii în acelaşi cimitir,
    Căci crezul pentru care m-am jertfit
    Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

    Luându-L pe Iisus de Împărat,
    Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
    Luându-mă cu diavolul la trântă
    Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
    Să devin altul,
    Un erou,
    Om nou.

    Şi-am vrut
    Neamul să-l mut
    De-aici, de jos,
    La Domnul Iisus Hristos.
    Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
    Şi nici de cei ce trupul v-il ucid.
    De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
    Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
    De El să-ţi fie frică, turmă mică.

    Acum, când văd cât sunt de păcătos,
    De mic şi de neputincios,
    Că am nevoie multă de-ndurare,
    De dragoste, de milă, de iertare,
    Că numai Dumnezeu le poate toate
    Şi lumea din robie El o scoate,
    Devin copil supus,
    Sunt umilit
    Şi-s fericit.

    Din cerul tău înalt şi prea ales,
    Părinte, când mă vei lua la Tine,
    Prietenilor mei de pe pământ
    Redă-le, Tu, în alb veşmânt
    Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.

  8. Prahovean says:

    Radu Gyr, alt poet martir, ce a suferit enorm în închisorile mareșalului Antonescu și ale comuniștilor

    Îndemn la luptă

    Nu dor nici luptele pierdute,
    nici ranile din piept nu dor,
    cum dor acele brate slute
    care sa lupte nu mai vor.

    Cat inima in piept iti canta
    ce’nseamna’n lupta-un brat rapus ?
    Ce-ti pasa’n colb de-o spada franta
    cand te ridici cu’n steag, mai sus ?

    Infrant nu esti atunci cand sangeri,
    nici ochii cand in lacrimi ti-s.
    Adevaratele infrangeri,
    sunt renuntarile la vis.

    Jnepii

    Suntem jnepii, mergem înainte
    la-nălţimi de foc deasupra stepii;
    ne zdrelim de cuie şi de ţinte
    şi-ndârjiţi, cu ghearele, cu ţepii,
    ne-mbulzim pe lespedea fierbinte,
    mergem înainte, suntem jnepii
    Strâmbi, chirciţi, târâş pe brânci, pe coastă,
    trebuie să biruim genunea.
    Nu ne temem câte râpi ne-adastă,
    n-auzim cum mormăie furtuna,
    ştim atât, că mergem sus pe creastă.
    Suntem jnepii şi urcăm întruna.
    Râd de.mpleticita noastră turmă
    brazi trufaşi cu vârful lung de fiere;
    râsul lor, năvala nu ne-o curmă
    şi muşcăm din piatră cu putere
    şi-I lăsăm pe povârniş în urmă.
    Suntem jnepii, mergem în tăcere.
    Dacă-n calea noastră sar şuvoaie,
    le sorbim cu sete neînfrântă.
    De ne-mproaşcă roca cu pietroaie,
    răzvrătirea ei mai mult ne-avântă.
    Totul ne-ntărâtă, nu ne-ndoaie –
    Suntem jnepii şi trăim din trântă.
    Poate înspre culmea cu mari focuri
    trecem peste sânge şi morminte.
    Poate ne vom sfâşia de blocuri –
    nu-i nimic, călcăm pe oseminte.
    Sus ne-aşteaptă vulturii, în ciocuri
    cu cununa spaţiilor sfinte.
    Suntem jnepii, mergem înainte.

    Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane!

    Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
    Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
    Ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
    Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

    Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
    Pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
    Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
    Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

    Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
    Ci ca s-aduni chiuind pe tăpşane
    O claie de zări şi-o căciulă de stele,
    Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

    Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
    Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane,
    Şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
    Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
    Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
    Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
    Pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
    Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

    Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
    Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,
    Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
    Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

    Întoarcerea din cruciadă

    Trist sună cornul sfintei cruciade
    Iar noi betegi şi falnici seniori,
    Ne-mpleticim în platoşe schiloade
    Sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori,
    Baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade
    Ierusalimul altor aurori…

    Cu trupul plin de răni ce se usucă
    Amari şi greu ne clătinăm în fier.
    Câţi au murit? Şi câţi mai pot să ducă
    O ţandără de chivără de cer?
    Pe-o umbră de mârţoagă, o nălucă,
    Pe-un ciob de scut, un ciot de cavaler?

    – Când am plecat de mult în Cruciadă,
    Mai ştii Bertrand? Eram numai lumini;
    Tot burgul sta pe ziduri să ne vadă,
    Ne troenea cu roze şi cu crini,
    Iar noi, pe armăsarii de zăpadă,
    Treceam printre vasali şi palatini.

    Cetatea scânteia în mii de feţe
    Ne aşternea covor de borangic
    Sub strălucirea zalelor semeţe
    – Îţi mai aduci aminte, Alberic?
    Cu fruntea-n cer, cu spada-n tinereţe,
    Încovoiam vecia ca pe-un spic!…

    Iar soarele bătea medalioane
    Pe scuturi şi pe platoşe, minuni.
    Mulţimile vuiau, iar din balcoane
    Madonele cu mâini de rugăciuni
    Ne surâdeau prin lacrimi, ca-n icoane,
    Şi ne-aruncau în suliţe cununi…

    Acum ne-napoiem: o hâdă ceată
    Pe piept cu câte-o urmă de blazon;
    Cu coiful spart, cu faţa sfâşiată,
    Sub zdreanţa unui rest de Gonfalon,
    Strigoi de cruciaţi ce altădată
    Au strălucit în zale de baron.

    Acum povara-ntoarcerii ne frânge…
    Pe cai ologi, sub zale care curg,
    Convoiul de fantome parcă plânge
    Scurgându-se spre vechiul nostru burg,
    Pe când, nebiruit şi plin de sânge,
    Ierusalimul scapără-n amurg.

    O clipă numai porţile de-aramă
    Sub care n-a fost dat să biruim –
    Se fac de foc, şi-n urmă se destramă,
    Topindu-se sub cerul lor sublim.
    Şi tot mai jalnic, cornul trist ne cheamă
    Tot mai departe de Ierusalim…

    – Gotfried, Gotfried, de ce ne înspăimântă
    O rană-n piept, un hârb de scut beteag,
    Când încă-n noi, Ierusalimul cântă
    Şi mai purtăm prăjina unui steag
    Sau când nobleţea-ntreagă-i neînfrântă
    În sângele rămas pe zale, cheag?

    Iar dacă-a fost armura să se spargă
    De ce suspini, nevolnic scutier?
    Adună-mi trupu-n platoşa prea largă,
    Din spada mea, dă-mi ciotul de mâner
    Şi fă-mi pentru întoarcere, o targă
    Din crengi cereşti şi verzi de palmier!

    Presară-mi-o cu crini şi roze toată,
    De dulcea lor mireasmă să mă-mbăt
    Ca-n trupul fermecat de altădată
    Când ne-ngropau sub floare de omăt,
    Şi-aşa întins pe targă-nmiresmată,
    Purta-ţi-mă spre ţară îndărăt.

    Azi, sfârtecaţi sub platoşe schiloade
    Ne clătinăm în zdrenţe prin furtuni,
    Dar mâine-n burgul nostru cu arcade
    Madonele cu mâini de rugăciuni,
    Zâmbind în cinstea altor cruciade,
    Ne-or împleti mai fragede cununi.

    Iar cei care-au căzut pe metereze,
    În piept cu-acele crunte sfâşieri,
    O veşnicie n-or să sângereze,
    Cândva uita-vor marile dureri.
    Şi braţele s-or ridicat mai treze,
    Sfinţite-n mirul rănilor de ieri.

    Iar mâine burgu-ntreg o să se scoale
    În cântece de calfe şi fierari;
    Săltând, vor dănţui pe nicovale
    Săbii mai lungi şi platoşe mai tari,
    În focuri se vor făuri noi zale
    Şi noi potcoave pentru armăsari.

    Şi iarăşi, străbătând albastre spaţii
    Peste doi ani sau peste încă trei,
    Cu suliţele-nfipte-n constelaţii,
    Cu platoşele evului în şei,
    Ţi-or sta în faţa porţii Cruciaţii,
    Iesuralime, care nu ne vrei.

    Şi vor veni mai mulţi din soare-apune
    Şi cei de ieri şi cei ce azi nu-i ştim.
    Pe vechile morminte or să tune
    Noi cavaleri cu chip de Heruvim
    Şi ei sau alţii, tot te vor supune,
    Strălucitorule Ierusalim!

    Voi n-ați fost cu noi în celule

    Voi n-ati fost cu noi în celule
    să stiti ce e viata de bezne,
    sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
    voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
    strivit de catuse la glezne.

    Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
    strapunsi de cutitul tradarii.
    Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
    voi n-ai dus povara durerilor sfinte
    spre slava si binele tarii.

    In cantec cu noi laolalta
    trecand printre umbre peretii,
    voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
    cum dorul irumpe, cum inima salta
    gonind dupa harpele vietii.

    Ce-i munca de brate plapande,
    ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
    cum scartie osul când frigul patrunde,
    ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
    să spuneti aproapelui vostru.

    Voi nu stiti în crunta-nchisoare
    cum minte speranta si visul,
    când usile grele se-nchid în zavoare,
    si-n teama de groaznica lui inclestare
    pe sine se vinde invinsul.

    Ati stat la ospete-ncarcate
    gonind dupa fast si orgoliu,
    nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
    nici candel-aprinsa si nici libertate,
    doar ghimpii imensului doliu.

    Asa sunteti toti cei ce credeti
    ca pumnul e singura faima.
    Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
    când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
    gustam din osanda si spaima.

    Când portile sparge-se-or toate
    si mortii vor prinde să urle,
    când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
    voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
    căci n-ati fost cu noi în celule.

    Metanie

    Doamne, fă din suferinţă,
    Pod de aur, pod înalt,
    Fă din lacrima velintă
    Ca intr-un pat adânc şi cald.

    Din lovirile nedrepte
    Faguri facă-se şi vin.
    Din infrângeri, scări şi trepte,
    Din căderi, urcuş alpin.

    Din veninul pus in cană
    Fă miresme ce nu pier.
    Fă din fiecare rană
    o cădelniţă spre cer;

    Şi din fiece dezastru
    si crepuscul stins în piept,
    Doamne, fă lăstun albastru
    si fă zâmbet înţelept.

    Iisus în celulă

    Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
    O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
    Luna venea dupa El, în celula
    si-L facea mai inalt si mai trist.

    Mainile Lui pareau crini pe morminte,
    ochii adanci ca niste paduri.
    Luna-L batea cu argint pe vestminte
    argintandu-I pe maini vechi sparturi.

    Uimit am sarit de sub patura sura :
    – De unde vii, Doamne, din ce veac ?
    Iisus a dus lin un deget la gura
    si mi-a facut semn ca sa tac.

    S-a asezat langa mine pe rogojina :
    – Pune-mi pe rani mana ta !
    Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
    parca purtase lanturi candva.

    Oftand si-a intins truditele oase
    pe rogojina mea cu libarci.
    Luna lumina, dar zabrelele groase
    lungeau pe zapada Lui, vargi.

    Parea celula munte, parea capatâna
    si misunau paduchi si guzgani.
    Am simtit cum îmi cade capul pe mana
    si-am adormit o mie de ani…

    Când m-am desteptat din afunda genuna,
    miroseau paiele a trandafiri.
    Eram în celula si era luna,
    numai Iisus nu era nicairi…

    Am intins bratele, nimeni, tacere.
    Am intrebat zidul : nici un raspuns !
    Doar razele reci, ascutite-n unghere,
    cu sulita lor m-au strapuns…

    – Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
    Din luna venea fum de catui…
    M-am pipait… si pe mainile mele,
    am gasit urmele cuielor Lui

    • Manon says:

      Prahovean, numai cate una, doua, si anume ceea ce te atinge direct la suflet, nu putem pune in jurnal toate poeziile scrise. Este suficient sa spui autorul si sa pui o poezie. Daca oamenii sunt interesati, il vor cauta pe net.
      Da, mami? Nu facem flood, ca riscam contrariul.

  9. Unu mic says:

    MIHAI EMINESCU
    Atat de dulce

    Atât de dulce eşti, nebuno,
    Că le eşti dragă tuturor,
    Cunosc femei ce după ochii
    Şi după zâmbetul tău mor.

    Femei frumoase şi copile
    Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.
    Tu ai iubirea tuturora ­
    Şi numai eu iubirea ta.

    Un farmec blând de fericire
    Tu răspândeşti oriunde-i sta ­
    Eşti fericirea tuturora
    Şi eu sunt fericirea ta.

    De râzi, se desprimăvărează,
    Învie totul unde-i sta,
    Căci tu eşti viaţa tuturora
    Şi numai eu viaţa ta.

    De dragul tău şi flori şi oameni
    Şi stele să trăiască vor.
    Pe mine mă iubeşti tu numai
    Şi numai eu doresc să zbor.

    Eu m-am indragostit de numai,
    Si tu esti si vei fi la fel.
    Vesnic indragostiti vom fi
    Si nimeni si nimic nu ne va desparti.

  10. am citit ultimul rand si mi s-a pus un nod in gat..m-am regasit cel mai mult in el,in Labis,nu stiu de ce…cand eram mai mic ma gandeam la el intr-un fel ciudat,mi-as fi dorit sa fiu el
    gata,azi nu mai citesc…mai las pentru alte zile..

Leave a Reply to dada dadada