Jurnalul lui Manon.

Alcoolismul este o boală.
Periodic, alcoolicul care se lasă definitiv de băutură, pune picătura pe limbă și e pierdut. Nu se mai poate opri din băut.
…Chiar dacă au trecut ani buni în care bietul om și-a înfruntat, cu stoicism, demonii. Ficatul îmbolnăvit nu va conteni să ceară tainul de otravă, zilnic, neobosit, într-o memorie a rutinei maladive demnă de o cauză mai bună, mascându-și machiavelic nevoia prin voci șoptite, pofte ce par nevinovate sau săgeți ascunse în drame existențiale, și tot serpentic aruncând nada, ce mare lucru, doar o gură de băutură…ar aduce un dram de alinare sufletului torturat.

E crâncen, e războiul ce trebuie purtat până la ultima suflare, cu lupte pierdute și ridicări sprijinite în jumătăți de speranță. Secunde, minute, ore, zile, nopți, care trebuie să umple agonic restul de viață rămasă.

Alcoolicul, un biet suflet de om chinuit.
O carcasă de navă care trăiește cu senzația că plutește în derivă, din cauza tangajului mental – fiind, în realitate, adânc înfiptă în bancul de nisip al dependenței.

Recăderea în viciu, îmi spunea cineva care se ținuse deoparte de băutură timp de ani buni, se produce când sunt îndeplinite simultan două condiții fatale: omul traversează o perioadă crâncenă de dureri și angoase, și exact în acea perioadă, ca niciodată, nu vede (căci, orbit, nu caută) absolut niciun sprijin în jur.

Băutul, atunci, pare – nu un abandon, ci o evadare / eliberare / fugă de tine. Și bei cu ciudă, cu încrâncenare, cu biciuire.
Te arunci în abis cu speranța că pedepsindu-te, vei fi scăpat de iad.
…Iar cercul vicios pe care l-ai evitat de atâta timp își deschide, protector, brațele, să te primească. …Lângă el, aliniate, îți zâmbesc sarcastic rușinea recidivei, noile întrebări, gânduri parazite, decepții, resemnări, lupte deja pierdute, inutilul…

Sunt dependentă de citit așa cum unii sunt dependenți de băutură, deci e de rău.
Alcoolicul caută în băutură fuga de sine, eu, lecturând obsesiv, mă priponesc în mine.

De prea devreme i-am citit pe grei și am simțit în sistem gustul de nisip al inutilului. Clădesc în fiecare zi zâmbet, îi arăt omului trist, soarele și noaptea îngrop adânc, în mine, amurgul gândurilor, greața și omul sfârșit.

Și vine o zi în care mă debranșez de la viață, mă închid în casă, pun maldărul de cărți grele pe noptieră și sorb volume zile în șir.

Mi se întâmplă asta, de regulă, în momentele în care mi se pare că sunt, iată ce paradox, echilibrată, căci fricile-mi sunt baricadate iar complexele de inferioritate puse la beci. Am energie debordantă pentru a zâmbi acriturilor zilnic, forța de a-i încuraja pe cei care pierd, tăria de a-mi ține deoparte dorurile nelalocul lor, emoția bucuriei pentru geana de lumină care trece pe lângă nor…
…Pe nesimțite – aproape, se instalează semnele… mă flutură în suflet începuturi de gol și de nevoie, care cresc pe măsură ce trec zilele, săptămânile, lunile…  Le pun, de regulă, pe seama iubirii veșnic neîmplinite, căci trebuie să iubesc eu pe cineva, întotdeauna, mi se învârte inima ca un motorel… Încep, apoi, să zâmbesc, ușor tâmp, ca de dincolo, fiind, deja, îngrijorată pe dinăuntru… Nu-mi găsesc locul, nu mai am răbdare, nu mai există, din acel moment, lucruri capitale…
Și știu ce urmează.
…Și vreau să fug, căci izolarea între cărți mă va face, iar, sperioasă și sociofobă, mai ales că perioada de desfrâu livresc mă lasă, uneori, și cu revelații pe care n-am cui să le împărtășesc…

Dar n-am ce face, mă trage ața. Fac bagajul, oriunde-aș fi, vin acasă, încui ușa și umplu noptiera cu cărțile ce se cer citite…

Pe nesimțite mi se șterge machiajul pozitiv, ochii îmi funcționează ca aspirator de litere, simt cum, dureros, dispare optimismul, se evaporă iubirea, nevoile de orice fel, dorul de cei morți, nu aștept nimic bun și cald, rămâne amfitrioană doar frământarea din plex care mi se zbate, vie, pendulă, trece timp, dar ce e ăla, timp?
…Până când mă opresc brusc.
Procesul s-a încheiat de la sine.

Toată complezența, pozitivismul, minciunelele de supraviețuire mi-e bine, mulțumesc, au fost luate de torent la vale. Și muncisem atâta la ele…

Rămâne imaginea unei camere văruite cu alb orbitor, fără geamuri, fără uși, mobilată cu singurătăți de culoarea rece, iar înăuntrul ei sunt eu, față în față cu sufletul meu care miroase a clor.

Băutura îi încarcă, pe cei dependenți de ea, cu un strop de vioiciune urmată de amorțeala minții.

Lecturile, pe mine, mă anesteziază, după care îmi dau brânci să mă trezesc în realitatea de afară.

…Cum să nu-mi fie frică să ies din casă în sufletul gol și neamorțit?