*
Ne-am învățat cu rutina zilnică, în care fiecare lucru e, rotiță de ceas, la locul lui.
Avem, da, nemulțumiri personale și angoase generice (punctate pișcat de câte-un eveniment extern). ..Dar rutina, rutină. Stabilă.
Ne-am învățat ca dimineața să primim apa noastră cea de toate zilele, și caldă, și rece, pentru dușul pe care-l facem reflex. Nici nu mai știm cum miroase gelul de duș. Rutina ne blochează simțurile.
*
De două săptămâni, la interval de câteva zile, ne opresc ăștia apa rece, că-i sezon de reparații.
Iar eu mă descopăr că rămân în aer. Pe moment mă panichez, n-am soluții, mă vântur lelea prin casă, boscorodind…
Mi-ai întrerupt rutina, m-ai paralizat.
Azi, iar n-am avut apă rece. Doar clocotită.
M-am enervat, mi se rupsese lanțul tabietului, cum dreq să-mi beau cafeaua cu ochii cârpiți de somn? Parcă n-are același gust dacă nu o servesc după duș, înviorată, îmbrăcată în halatul pufos de baie…
…Și mi-am adus aminte de pozele*, filmele de pe net cu dezastrul din Japonia… Ahh, doamne… Cum a năvălit apa aia mare* peste ei…
Oamenii aceia nu mai au rutină, căci luptă pentru supraviețuire…
M-a străbătur un fior de spaimă.
Și m-am altoit în gând, din toată inima: Vacă rutinată și nerușinată ce ești!!!!
♦
(*)- linkuri.
da. subscriu la altoire 🙁
da. 🙁