Am remarcat-o datorită fondului de ten. Deschis la culoare și groscior. Nu i-am spus că nu e în regulă, n-am putut.
Când nu pot spune ceva, cuiva, înseamnă că mă țin deoparte. N-am motiv aparent, dar am antene.
A început să mă salute.
–Bună ziua, DOAM-NĂĂ!
Cuvântul “doamnă” era apăsat. De fiecare dată.
Îmi provoca un vag discomfort, însă intonația era la limita dintre frondă și ghidușie.
Zâmbeam și îi răspundeam la fel de “protocolar”.
A trecut timp.
Am rugat-o mereu, când ne întâlneam, să îmi spună pe nume, căci salutul acela, în care apăsa pe cuvinte, era absolut deplasat.
N-a înțeles și, de fiecare dată când mă vedea, insista să umple holul cu sonorități ce se apropiau periculos de ironie.
Femeia mi-ar fi devenit antipatică dacă mi-ar fi păsat câtuși de puțin de ea.
Și m-am ferit s-o bubui, pentru că ochii ei rămâneau ghiduși.
Acum două săptămâni, îmi vine în birou. Avea nevoie de un port-țigaret, pentru o fotografie de epocă.
N-aveam. I-am dat un băț negru, cu care se prinde cocul, și i-am arătat cum să lipească o țigară la capătul celălalt. I-am explicat cum se ține port-țigaretul.
Entuziastă, ea a exclamat:
– Vaai, vă mulțumesc! Vedeți, doam-năă, CĂ NU SUNTEȚI PROASTĂ DEGEABA!
Tablou.
În birou erau G. și Irina. Care au încremenit.
Ei au încremenit pentru că știau ce reacții am la întâlnirile cu nesimțiții.
Eu am încremenit de încremenirea lor.
Într-o fracțiune de secundă am realizat că dacă deschid gura, o să îi zduncin și pe copiii mei.
Am respirat. Am zâmbit.
Și i-am spus femeii, cald, aproape constatând: Draga mea, e nepoliticos… Să nu mai folosești expresia asta…
Ea a zâmbit senin, neintimidată, m-a aprobat, și dusă a fost.
Ce ironie… Să insiști pe formula de politețe și să o combini cu insulta… Cât pustiu poate fi într-un creier…
**
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, când mă întâlnește, mă salută cu același aer de patronare.
A și uitat ce i-a ieșit din gură, atunci.
Eu, nu.
**
Azi am întâlnit-o, din nou.
Și a comis-o, dublu.
Nu vreți să știți.
Să zicem doar că, o perioadă de timp, va merge pe holuri cu coada la vipușcă.
**
…Am remarcat-o datorită fondului de ten. Deschis la culoare și groscior.
Vorbim, în acest caz, despre o lavabilă spoită grosier peste bicisnica humă.
…Cât putea să reziste fără să cadă?
Eu mi-o imaginez pe madam cu pricina prinsa de un tavan, pe post de saculet de box cu tigareta in bot. :))
bianca, nu ai voie sa fii rea, mami. :- P
:)) Imi inchipui ce reactie a avut G. Eu cred ca amuteam complet daca eram acolo. Saraca…
G. si Irina au incremenit aerul in jur, cu stupoarea lor. Nu misca nimic. Asa a trecut o eternitate de doua secunde.
:))=))
Acu’ razi, ai?
Din ce spui, poate nu în cap este lipsa, ci în inimă. Interesant, în Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament, în limba ebraică, există același cuvânt pentru minte și inimă. Iar eu, ca teolog (amator și începător, așa) conchid că mintea este de fapt inima care s-a înstrăinat de sine, rațiune fiind o funcție de echilibrare a sentimentelor, pentru ca cel mai puternic sau mai important valoric să domine, cum este firesc. Ce ai descris tu mai sus ar putea fi înțeles așa: Prostia respectivei doamne și domnișoare, care a comis o gafă de neprevăzut în normele de politețe, se bazează pe nepăsarea față de semeni, care îi tratează cum îi tratează, această nepăsare din domeniul inimii se tranbfigurează în prostie când inima este în ipostaza de minte. Cam pe loc am făcut interpretarea aceasta, sper că este clară și nu te-am pierdut pe drum pe tine și pe cititori.
Ca sa fiu sincera, cred ca ne-ai pierdut pe toti, ti-am mai spus ca trebuie sa vorbesti pe limba tuturor…
Dar ma leg de final. Da, femeii nu ii pasa de semeni. Corect.
În primul rând scuze, am făcut niște greșeli de ortografie impardonabile, deși nu mă simt ok fizic în aceste momente, mă refer la ”doamne și domnișoare”, care ar fi trebuit să fie ”doamne sau domnișoare”, dar și la ”tranbfigurează”, care ar fi trebuit să fie ”transfigurează”.
În al doilea rând, să încerc să explic mai pe îndelete.
În Cuvântul Domnului, în ebraica Vechiului Testament, mintea și inima sunt denumite cu același cuvânt. Eu de aici trag concluzia că ele sunt, cel puțin cumva, același lucru. De fapt, nu văd de ce nu ar fi literalmente, în ființa lor, același lucru. Iar dacă noi le deosebim azi, este din pricina stării noastre de cădere, de înstrăinare de sine în această lume. În mistica ortodoxă isihastă, mintea trebuie să se coboare literalmente, iar prin acestă cu coborâre literală să coboare mistic, coborârea literală fiind ca o interfață vizibilă a coborârii mistice invizibile, în inimă. Isihastul își coboară mintea în inimă. De aici conchid că inima ca inimă este superioară inimii ca minte. Rațiunea devine goală de sens, mai ales că ea nu poate dovedi niciodată nimic ultim singură, căci nu poți știi niciodată când te înșeli. Omul poate crede un lucru cu adevărat, dar nu îl poate dovedi. Iar credința nu se bazează pe nevoiele inimii, nu de acolo se trage? Din nevoile inimii, nu ale minții? Rațiunea, fără o nevoie de cunoaștere și adevăr a inimii, nu își are rostul. Iar dacă noi ne alegem ce adevăr sau adevăruri vrem să primim, nu alegem oricum, ci adevărurile sau bucățile de adevăr, dacă vreți, le alegem ca să fie în armonie unele cu altele, în funcție de preferințe, ca preferințele mai intense sau care le apreciem ca fiind superioare altora să primeze. De aceea inima ca minte îmi pare ca o funcție de armonizare a inimii, sau că cel puțin așa ar fi trebuit să fie în mod firesc. Bineînțeles, ceea ce crede omul actual despre minte și inimă este ceva foarte diferit de asta.
Cuvântul greu aruncat de acea doamnă se bazează pe nepăsare, căci altfel nu l-ar fi aruncat, zic eu, căci altfel ar fi evitat să rănească un semen fără rost, care a și ajutat-o.
Am reușit să mă exprim mai clar sau cumva ceața nu numai că persistă, dar s-a făcut și mai groasă acum?
si mai groasa. ma predau. 🙁
🙁
Oh, Nona, în ce lume caragială trăieşti…
Te îmbrăţişez.
Imi imaginez fotografia finuta de epoca…manusi,port-tigaret si o DOAM-NAAA cu fund de ten groscior…:))
Hugs!:*
mda… o fi dat bine in poza, ca acolo merge sa fii mai gros…
😆 N-avea cum sa auda ce-i spui tu. Unicul neuron are rolul de a asigura functionarea cerebrala in regim de avarie. Deja e plictisit…
Nu stiu ce am azi, dar rad cu lacrimi! Imi imaginez expresia Irinei-unica, imi imaginez expresia ta- priceless si da, vreau sa stiu ce-a facut pe hol cand a comis-o dublu… exista multi prosti si exista degeaba :))
Andreea, nu stiu ce expresie aveau G. si irina, stiu doar ca a inghetat, subit, aerul in camera.
am uitat ce a facut pe hol si ce i-am spus, imi amintesc doar felul in care s-a strecurat, pe langa pereti, la plecare. Pur si simplu am uitat. Atat de nervoasa eram. mna…si senila.
“Fotografia de epoca” nu era afisul balului? 🙂
Cine esti tu, fitil mik? Nu-ti spun!