Da. Începe anul universitar. Azi. (Dacă mănânc vreo literă nu ţineţi cont, mi-au degerat mâinile)
E bine să lucrezi într-o universitate. E şi mai bine ca acea universitate să fie cea pe care ai absolvit-o.
Să explic: Una dintre bucurii ţine de faptul că, în fiecare an, la 1 octombrie, eşti în curtea şcolii, cânţi Gaudeamus cu nasul în batistă şi retrăieşti momente splendide.
Da.
Aceste momente îmi răsfiră şi-mi împrăştie gândurile triste, şi simt că, preţ de trei minute, sunt absolut fericită.
Şi apoi, mai sunt şi copiii. Şurubeii ăştia adorabili, frumoşi şi dragi ce-mi sunt…
Ştiţi? Când îi văd adunaţi acolo, în fiecare an, eu le pup în gând părinţii. Părinţii sunt sfinţi. Iar mie îmi e dor de mama mea, care nu mai e lângă mine…
Aşa. Le pup, în gând, părinţii. Iar pe copii, direct în frunţi.
Aşa şi azi. Afară, curtea plină.
Le-am dat flori şi i-am spus fiecăruia în parte: “Bine ai venit!”
Şi poate că par prea serioasă, acum, când scriu, dar am ochii în lacrimi… Căci mă gândesc şi la sufleţeii care acum sunt trişti, cu visuri spulberate… Aşa că simt mult. Iar uneori, când simt mult mult, par rece.
Rece.
Azi, 1 octombrie, la ora 11, în Bucureşti, România, a fost un frig cumplit.
Ne-au cam îngheţat mâinile.
Inimile, însă, vă imaginaţi… Incandescente.
A mea, ruptă în două.
1 octombrie. Au venit copiii.
*
Sper ca luni să vă dau o veste bună. Sper că legea compensaţiei există.
