Jurnalul lui Manon.

Ați observat că de fiecare dată când cineva vă spune, iuhu, m-am cuplat, vă țâșnește, spontan, de pe limbă: Cine-i?
…Automat, perechea persoanei ar trebui să fie, ori din zonă, ori celebră…
Deci riscați să primiți răspunsul negativ.  …Hmm…NU o cunoști.

Mă amuză teribil.

Pentru că eu, de freak ce sunt, întreb, invariabil: E mișto?
…Întrebarea asta are întotdeauna un răspuns afirmativ. 🙂

Care-s f.a.q.-urile voastre?

Mi se-ncontrară doi prieteni. Doi sori strălucitori. …Eu, cumva, la mijloc.
Se împăcară. …Căci eu, evident, la mijloc.

Unul dintre ei îmi spune: Fantastic, cum ești, măi, Nona… Ca un buldozer. Nivelezi.

Greșești, prieten drag (îmi spun în gând), Nona e ca un tractor. Ară.
Dar numai pământul fertil.

(am scris o poveste-parafrază)

A fost odată, ca niciodată, un sat complet izolat de lume, pe numele lui, Arafa.
În el locuia o femeie veselă și plină de viață, despre care se spune că făcea o ciorbă nemaipomenită. Moștenise rețeta de nu se știe unde.
Vestea ciorbei minune se răspândise în toate colțurile acelui sat, drept urmare, curtea femeii era, de dimineața până seara, plină de oameni.

Era suficient să guști o lingură din acea ciorbă, și miracolul se întâmpla pe loc: cei triști deveneau veseli, cei supărați – optimiști, cei plictisiți prindeau poftă de viață.

Un singur om, din tot satul, nu participa la masa comună.
I se spunea Omul cu Trei Ochi și locuia la capătul celălalt al satului. Nu făcuse, niciodată, rău, nimănui, însă avea o fire ursuză și nesuferită. Se ferea de întâlnirile cu semenii și urmărea viața localnicilor din spatele perdelelor prăfuite.

Într-o dimineață, femeia îl strigă la poartă, ținând în mâini o strachină cu ciorbă aburindă.
Omul cu Trei Ochi ieși val-vârtej din casă, luă strachina și o trînti de pământ, gonind-o pe femeie cu vorbe grele, de ocară.
Femeia rămase stană de piatră, privindu-l. Dincolo de izbucnirea violentă, care o paralizase, nu-și putea dezlipi privirea de la fața omului, pe care trona, direct în vârful nasului, cel de-al treilea ochi.
Pleacă! Acum!!, urla bărbatul, mijind a amenințare ochiul chihlimbariu…
Fără să scoată o vorbă, femeia plecă.

…Se întoarse, însă, a doua zi. Nu mai bătu în poartă. Lăsă strachina cu ciorbă pe băncuța șubredă și se îndepărtă în grabă.
În zilele următoare, la fel.

A cincea zi, Omul cu Trei Ochi se lăsă învins de curiozitate.
Așteptă ca femeia să se îndepărteze, ieși pe furiș, luă strachina cu ciorbă și înfipse, repezit, lingura în ea.
La a treia sorbitură simți cum îl învăluie o ceață, apoi cum crește în el o ciudă îngrozitoare – pe care n-o putea, nici explica, nici controla.
Lacrimi mari, cât boabele de porumb, începură să-i curgă, ca râul, din cei trei ochi, iar el mânca hulpav, fără a se putea opri.

În acea seară, femeia își pipăi omoplatul drept, care o duruse toată ziua. Descoperi acolo o umflătură cât o prună, însă nu-i dădu atenție.

Viața, în sat, curgea pe aceleași coordonate. Oamenii umpleau la refuz curtea femeii care făcea ciorba minune, ea lăsa, zilnic, strachina aburindă la poarta Omului cu Trei Ochi.

Dar umflătura din spate creștea, creștea, până când ajunse la dimensiunea unui dovleac mare.
Ochii femeii își pierdură strălucirea de odinioară, pe fața alungită zâmbetul era șters, astfel încât oamenii, privind-o, începură să se îngrijoreze. Mâncau tăcut acum, mulțumeau și se depărtau sfioși, fără să mai tulbure aerul cu hohote de râs și voioșie.

Când, într-o zi, o ridicară din colbul drumului, leșinată de slăbiciune, sătenii deciseră ca în seara următoare să se adune la sfat.
Duseră vorba din gură în gură.

În jurul focului uriaș, se strânsese toată suflarea satului, de la cel mai mic până la cel mai bătrân.
Oamenii aruncau priviri furișe femeii cu cocoașă, care avea fața împietrită și scormonea cu bețișorul un tăciune din foc.
Nimeni nu îndrăznea să sufle o vorbă.
Într-un târziu, femeia ridică ochii și murmură stins: Spuneți.
Atunci, gospodarul satului își adună bruma de curaj și sparse între dinți un: …Nu suntem toți…
– Spuneți, repetă femeia, ferm.
Bărbatului i se opri vorba în gât și își strânse de mână nevasta. Aceasta se ridică și bâlbâi: Din cauza…nnoastră ai …ai ajuns…așa?

Gândurile tuturor înghețară a spaimă, ca unul. Nu se auzea decât troznetul lemnului de pe foc.

– Ne e frică să nu ne mori – spuse repezit o copilă și, iarăși, toți, respirară scurt, în același timp…
Apoi, pe nesimțite, aerul începu să se umple de șoapte timide, ieșite din piepturi, aproape simultan, după care șoaptele începură să se transforme în voci din ce în ce mai puternice. Tăcerea fu înlocuită de o larmă asurzitoare, căci toți vorbeau în același timp: vrem să știm ce ai / mai multe zile /  / spate / de ce / putem face / supărare / cum / faci bine…
Peste vacarm se auzi, bubuitoare, vocea gospodarului: De ce ți-a crescut cocoașa aia?

Toți amuțiră, la auzul cuvântului interzis, și priviră țintă la femeie. Drept răspuns, ea ridică trist din umeri.
Peste adunare coborî o liniște rece.

E ghebul iubirii neîmpărtășite… – sparse tăcerea o voce șuierătoare, pe care sătenii o cunoșteau prea bine și de care ascultau cu sfințenie.
Sprijinită în toiag și luminată umbros de flăcări, în fața lor stătea bătrâna moașă a satului, care binecuvântase, la naștere, pe fiecare dintre ei.
– …Auzisem de o asemenea întâmplare, dar n-am crezut că voi trăi să o văd cu ochii mei. Vocea bătrânei suna amar.
– Ce putem face noi? Îndrăzni, timid, o nevastă.
– Nimic. Rugați-vă pentru ea.

La un semn nevăzut, sătenii se ridicară și o porniră către case, cu pași domoli dar cu sufletul plin de nerăbdare pentru momentul în care vor îngenunchia în fața icoanei și îl vor îmbuna pe Dumnezeu.

Ultima care plecă fu femeia cu cocoașă.
Împovărată de greutatea ghebului, își spuse că ar fi bine să taie drumul către sat, prin cimitir, ca să nu fie prea obosită când va pune ceaunul pe foc, pentru ciorba de a doua zi.

Cu respirația gâfâită, mergea agale printre morminte, strivind sub pași frunzele uscate.
– Ce faci aici, în cimitir, femeie?, îi rupse șirul gândurilor o voce tunătoare.
În fața ei, învelită într-o pelerină largă, stătea o prezență fără chip.
– Tai drumul către casă…
– Ce porți în spate? Zise Moartea, privind-o din întunericul capișonului.
– O cocoașă.
– Binee… ȚI-O IAU.

A doua zi, vestea se răspândi ca fulgerul: Femeia care face ciorba minune nu mai are cocoașa!!!
Treptat, viața reveni la normal, iar satul se umplu iar de veselie și de soare.
Nimeni nu încerca să explice, fiecare mulțumea în gând, în primul rând, lui Dumnezeu, iar apoi, cu voce tare, femeii, pentru masă.

Femeia nu mai lăsă, din acea zi, la poarta Omul cu Trei Ochi, strachina zilnică de ciorbă.

Auzind de transformarea miraculoasă și înciudat că nu-și mai primea tainul care îl sfâșia dureros de dulce, acesta hotărî ca, la ceas târziu, să se strecoare în cimitir, pentru a-i da poruncă Morții să îl scape de cel de-al treilea ochi. Fără acel stigmat s-ar fi putut strecura lesne în mulțimea care sorbea, zilnic, ciorba cea minunată…Zis și făcut.

Era o noapte cu lună plină, el ajunsese, deja, la capătul cărării, când auzi vocea tunătoare:
– Ce faci aici, în cimitir, omule?
– Tai drumul către casă, răspunse Omul cu Trei Ochi, trufaș.
– Ce porți pe vârful nasului? Zise Moartea, privindu-l din întunericul capișonului.
– Un ochi chihlimbariu.
– Binee…IA ȘI O COCOAȘĂ!
A doua zi (…)*
****
*******
*[A doua zi (…)]
(Dragii mei, această poveste are fraza de final neterminată.
Vă las, pe fiecare dintre voi, s-o completați, la comentarii; tot acolo o voi strecura și eu, pe a mea.
…Această propoziție va dezvălui dacă noi am gustat, măcar o dată în viață, din ciorba minune, și cum ne-a modificat ea.)

Am lipsit, câteva zile, din Jurnal…
*
Paranteză.
Aveam, acum câțiva ani, un aspirator mic, pentru bucătărie.
Într-o zi, l-am scos de la încărcat și l-am așezat cu gura pe o firimitură.
A făcut Puf! Puf! și a murit.
…L-am donat tatălui meu, să-l îngroape pe balcon, căci tata strange tot.

Acum doi ani mi-am cumpărat altul. După numai un an, a făcut, cu gura pe o firimitură, Puf! Puf! și a murit.
L-am donat portarului, ia-l, poate îl repari.
După trei zile i-am găsit întâmplător cartea tehnică. Atenție! Schimbați acumulatorii la interval de un an!
Boon, așa, tuto! În loc să dau 40 de lei pe acumulatori, va trebui să dau 280, pe un aspirator nou.

În ultimele trei săptămâni, aspiratorul de garsonieră am fost eu.
…Am aspirat exclusiv aer de locuință.
Acum câteva zile, am făcut Puf! Puf! și era să…
…Dar am învățat lecția.

*
…De aia zic, am lipsit câteva zile din Jurnal.
Am fost plecată, îmi murise acumulatorul.
L-am schimbat! 😉

.

************************

@all of you: Mi-ați lipsit!
Cosa avete fatto ultimamente, novità?
Un abbraccio forte!
…Plus kiss-uri pe frunți!

E aproape trei noaptea. Eu îmi fac bagajul, iar voi deja dormiți.

Vă las aici îmbrățișările, nu le trimit acum, să nu trezească.

O să mă întorc curând, vă las Jurnalul în pază.

Nu mă părăsiți, sunt doar plecată, nu dusă.

Cu drag,

Manon.

Play

Listen & Watch

Take your time

Then

Rewind

And…

…Well…

Consider this:

Minute 1:22 of 3:48.

*

That’s me, in the corner.

Unele femei, defecte, așa, ca mine, poartă cu ele în sistem, toată viața, un melanj de Doamnă cu Menajeră. Doamna e cu brain-ul și cu rasa, menajera e cu inima degrabă inflamabilă.
N-aș putea să spun care sunt proporțiile, însă cred că e destul de sugestiv să vă descriu un balansoar, în care cele două ele fac huța huța, când în sus, și când în jos…

***

…Mi-a venit, cu fața răvășită de plâns, copila, acum o săptămână…

*
Să lămuresc ceva. Oamenii n-ar trebui să plângă. Lacrimile lor sunt dureri, în diamante prețioase. Odată ieșite pe ochi, subrezesc fondul ființei (sub pretextul eliberării), progresiv și iremediabil.
Fețele răvășite de plâns, cu ochi strălucitori, umflați și nas înroșit, mă copleșesc, mă îndurerează de doliu adânc.
A plânge în fața cuiva ține de o intimitate mai profundă decât faptul de a face dragoste.
*
…Cu fața schimonosită de plâns, copila proaspăt logodită a suspinat: M-a părăsit.

Am încercat să trec dincolo de imaginea emoționantă pe care mi-o oferea această ființă frumoasă și delicată, pe care nu am văzut-o plângând niciodată până atunci.
Nu voiam să încropim corul jelitoarelor; când vrei să ajuți, ești obligat să pui lacăt la emoții.

Povestea, evident, nu avea coordonatele unei apocalipse, tâmpitul în chestiune a avut un puseu de orgoliu major și infantil, și i-a dat femeii un brânci cu pumnul, în inimă, căci acolo doare cel mai tare.
Fătălăii care nu au date de bărbat autentic se recunosc ușor: ei luptă cu femeia, de la mușchi la mușchi, de parcă ar fi făcut armata împreună.
Un bărbat adevărat fuge demn, ca șobolanul.

Am oprit lacrimile. Am curățat rana. Am prezentat cazul, obiectiv.

– Iubita lui mami, tu, ca și mine, ai în tine o doamnă și o menajeră. Mi-a intrat pe ușă menajera. Când vei pleca, pe ușă vor ieși cele două, în proporție egală.
– Cum, menajera?
– Aia care iubește necondiționat și suferă în batistă.
– Ce fac?
– Nu-l cauți. Îl lași să se curețe, să stea cu el. N-o să vă despărțiți, nu e momentul. Se va întoarce.
– Dar eu simt să îl caut, să îl implor, mi-e frică, dacă mă părăsește?
– Menajera simte să îl roage, însă, ai grijă, în tine veghează Doamna. Ea a început, deja, să îi facă tipului, dosarul. Doamna nu uită. Și nu iartă. Ține-o deoparte. Nu te expune la o nouă umilință, nu-i da material.
Iubitul tău e supărat, are tot dreptul, și are și dreptul de a se gândi bine înainte de a rupe logodna.
Te duci acasă, suferi, plângi, și aștepți. În demnitate.
Cel care decide că pleacă este cel care decide când și dacă se întoarce.

***
A doua zi, îndrăgostiții se împăcaseră, deja.

***

Se întâmplă ca unii oameni să aibă parte, la început de relație, de scandaluri majore cu partenerii, care se lasă cu despărțiri definitive temporare.
Iată un paradox: în loc să realizeze că această mostră de scandal reprezintă, pur și simplu, o proiecție a relației, în viitor, oamenii orbesc, deci caută, instinctiv, să lipească cioburile și să eludeze faptul că mica fisură se poate transforma în falie.
Și încă o dată paradoxal: pentru unele cupluri, furtunile de la început sunt cele care duc relația înainte, nu iubirea.
Ar trebui să fie invers. Drumul acesta duce ață către lamentabil…

…Căci, în tot acest timp…

…Menajera se agață obsedant de relație, în timp de Doamna așterne frustrări în dosar, filă după filă…

***

P.S. (că mă linșară bărbații pe mess cu feministo!)

“Unele femei, defecte, așa, ca mine, poartă cu ele în sistem, toată viața, un melanj de Doamnă cu Menajeră. Doamna e cu brain-ul și cu rasa, Menajera e cu inima degrabă inflamabilă.”

…E valabilă, pe acelelași coordonate ale “defecțiunii”, și reciproca masculină: Prințul și Grăjdarul.
Pentru cazul în care acești neîmbinați se tamponează de nedefectele femei-gheb (iartă-mă, dragule, îți furai expresia).

Cele peste 400 de pagini din jurnal conțin litere.

Aceste litere, combinate, încearcă să contureze felul în care trăiesc, gândesc, iubesc, mă zbucium, zâmbesc sau mă încrunt ironic.
Rezultatul? O percepție despre fondul meu, ca om.

Dar dacă tot literele ar crea și felul în care arăt? Forma?

***

Dă o fugă la comentarii.

Vei vedea cum arată forma, în spațiul virtual.
Dacă privești de la distanță, vezi ochii unei ființe umane, dacă te apropii de monitor, vezi literele care dau viață Jurnalului lui Manon.

…Mai real de atât nu se poate, în eter.

***

Știți poezia Luceafărul?

Aia e situația.

Ce aleg?

Habar n-am, încă.

Sunt sfâșiată în două ele ale aceluiași eu.

***

Comments are closed.
Just gonna stand there and watch me burn.
That’s alright.

De câteva luni, primesc în Inbox mailuri… de la mine. …Care au ca subiect: Viagra ® – 100%

Așaa… Care va să zică… Îmi trimit singură mailuri și nu știu c-o fac… Eu, ori am devenit noctambulă, ori, de singurătate, am dezvoltat personalitate dublă (nu vă faceți semne pe furiș, că văd).

Variantele comiterii faptei:
1. Cu ochii închiși, părul vâlvoi și brațele în față, deschid mișelește laptopul și meșteresc mailul în tăcerea nopții, cu scopul clar de a-mi aduce aminte că trebuie să îmi caut un bărbat. Corect. …Dar nu era mai simplu să trec la subiect: Reminder– Testosteron?

2. Cu ochii deschiși și zâmbet de femeie fatală, mă despuiez ca ielele, fac dansul focului în jurul laptopului și scriu, încet și apăsat, mailul, care are ca mesaj ascuns faptul că eu însămi am calitățile pastilei albastre… Deci acum mă și apucă frica, am o listă lungă de contacte, dacă, în focul pasiunii, trimit mailurile astea tuturor? Hait! …Dacă i-oi fi trimis și șefului??

Dar nu, nu e posibilă niciuna dintre variante. EU NU DORM NOAPTEA, remember?

…De unde, varianta 3: Le scriu ziua, când dorm.

Notes to myself: Mâine îmi banez adresa de mail; Nu mă mai culc deloc; Trimit scrisori de iertare tuturor, cu sfânta cruce de negare…decât să mă creadă perversă, pe mine, timida pământului, mai bine să creadă că am viruși la unitate. Tot aia.