M-am trezit dis-de-dimineaţă, pe la 11, cu ideea clară că, după curăţenia generală de fiecare sâmbătă, azi renunţăm la foame şi facem şi mâncărică, anume: ciorbiţă cu aromă de vită şi tocăniţă de ciuperci (facem, adică eu, dar mai vorbesc şi singură, prin casă…).
După care o să fug la şcoală, cu speranţa că a reparat nenea ăla netul şi voi avea un uikend plin de prieteni virtuali, alternativă fericită la cântecul de cuc din garsonieră.
Totul a mers ca uns, în condiţiile în care îmi înţelegeţi intenţia, nu mă refer la o rotiţă într-un angrenaj, ci la o coajă de banană… Gospodăreala e ca mersul pe bicicletă, nu uiţi niciodată mişcările, mai ales că micile accidente aferente îţi ridică adrenalina şi îţi dau senzaţia de dureros, deci, de viu.
Am terminat curăţenia şi am inspirat aerul, ăla, plin de parfumuri, cu inima îndoită… peste câtva timp, ele vor fi în război direct cu aromele de ceapă prăjită… Cu entuziasmul uşor moale, mi-am pregătit bucătărioara, şi am pus legumele la sfârâit şi fiert.
Ciupercile aveau o nuanţă de tristeţe resemnată, iar bucata de carne de vită, de dimensiunea unei inimi, costase cât un pui din ăla, mărişor, crescut în colivie până la momentul asasinării.
Tocăniţa a atins prima linia de sosire, delicioasă, cu ciupercile gumoase dar încă negre de supărare. Nu-i nimic, le voi scurta suferinţa, curând…
Am lăsat vita în oală, să-şi bage minţile-n cap şi să se acomodeze cu maldărul de legume, şi mă pune dracu să merg în cameră ca să iau un prosop din şifonier, zic, am timp de o băiţă, până se fierb cartofii…
Să ne înţelegem, până la acel moment nu-mi rupsesem nicio unghie, nu smintisem niciun colţ de mobilă.
Spărsesem doar scrumiera aia frumoasă, de la Ana Maria, care de data asta nu a mai căzut pe moale, căci preşul din bucătărie fusese la aerisit, pe geam, şi când mi l-a adus înapoi portarul, după zborul scurt în grădină, îl uitasem pe pat, să nu-i mai vină vreo idee…
Bref: deschid uşa de la şifonier şi în secunda aia biata bucată de lemn se desface din două ţâţâni, aia de sus şi aia de la mijloc, rămânând ţinută doar de cea de jos şi de braţele-mi nevolnice.
Uşa are o tonă, şi încremenesc cu ea în piept, ca Păcală cu ea în spate.
Dacă îi dau drumul pe picior, mă fracturez de nu mă văd, şi rup şi balamaua de jos.
N-o pot propti nicăieri, cum o mişc puţin, cum vrea să dea pe spate, în ecranul televizorului.
Încerc, voiniceşte, să o ademenesc spre făgaş. Făgaşul are şurubele.
Le scot, pe rând, cu grijă la balans, le scap, conform legilor fireşti, pe jos, şi mă îndoi spre balamaua ultimă, să îi smintesc şi ei şurubul, ca să scot uşa, de tot.
Şurubul e blocat. Îmi trebuie şurubelniţa din debara. Iar drumul nu e lung, locuiesc într-o chiuvetă cu garsonieră, deci am patru paşi de făcut… Sau unul, dacă m-ar chema Ghiţă Mureşan.
Mă resemnez cu gândul că sunt două posibilităţi: ori mă găsesc ăştia moartă aici, cu uşa-n braţe la datorie, fiind alertaţi de fumul din bucătărie, ori găsesc eu rapid o soluţie pentru a putea repara şifonierul.
Îmi trece prin minte, razant, ideea că e bine să ai pe cineva alături, singurătatea poate ucide…
Într-un efort supraomenesc, ce-mi aduce aminte fulgerător de locaţia rinichilor din dotare, împletesc uşa defectă peste cea din dreapta, şi reuşesc să iau şurubelniţa. Desţepenesc şurubul şi mă feresc la timp de bubuială, salvându-mi degetul de la picior în detrimentul bietului rucsac care-mi adăposteşte telefoanele.
Dar important este că zâmbesc, cu inima relaxată, o secundă, până când îmi aduc aminte de ciorbă.
… Cartofii sunt piure.
Las uşa sprijinită-n şifonier şi mă bate gândul să îmi chem un prieten în ajutor, sub acoperirea unei invitaţii la masă… Renunţ la idee, lumea mă ştie de gospodină bună, nu pot servi o tocăniţă neagră ca păcura şi o ciorbă cu aspect de mămăligă…
La şcoală nu am net, deci merg degeaba acolo… mai bine sorb trei furculiţe de supă şi mă proptesc la televizor, se pare că azi rămân pe celulă, îmi zic cu amar şi cu îngrijorare faţă de faptul că am devenit dependentă de internet… Internetul, ahh…
Şi în clipa aia îmi sclipeşte o idee… Acum un an, doi prieteni mi-au dat un stickişor de net wireless, pe care dacă-l bagi în fund la laptop, ai parte on and off de o jumate de yahoo messenger şi de pagini web încărcate lejer, cu text intact şi X -uri în loc de poze.
Aşa că, iată, dragi mei, acum am net.
Da, sunt blocată în locaţie, da, scriu pe laptopul care n-are diacritice, dar comunic.
Există viaţă şi în izolare, iuhuu!!!
Dumnezeule,ești inepuizabilă, dar pentru că ai și foarte mulți cititori tineri, pentru care ești idol, vreau să precizez, cu permisiunea ta, că textul de mai sus este o transpunere a următoarelor proverbe:
Cine se trezește de dimineață, departe ajunge.
Ziua bună se cunoaște de dimineață.
La omul sărac nici boii nu trag.
Paza bună trece primejdia rea.
Totul e bine când se termină cu bine. 🙂 🙂 🙂
La care as adauga: cine se-aseamana, se-aduna. 😉
Advisers run no risks, so:
All work and no play makes Jack a dull boy.
April showers bring May flowers.
A bad workman blames his tools.:P
A smooth sea never made a skilled mariner.
Better be alone than in bad company.
Every cloud has a silver lining. :-“
Nilu, multumim frumos. 🙂
Auzi,zic asa, din senin, daca te pun aci de fata cu toata lumea sa asezi usa in balamale, singur, doar tu si surubelnita ca tool, care-i primul lucru pe care-l spui, in engleza? …Da sa fie proverb! 😉
Oh sh*t :)) …da’ asta nu e proverb
A man’s gotta do what a man’s gotta do :>
&
A man’s a man for all that 😛
P.S. : prima reactie a fost…pentru ca sunt (putin :-?) lenes 🙂
Imi place raaaau.. nu mai zic nimic altceva. Subscriu la Geo!
Pai da, ca e funny…ia sa ma fi vazut lipita cu ochiu de usa, m-ar fi ajutat cineva, sau v-ati fi tavalit pe jos, in hohote? (cum fac io acum)
Nona, m-a apucat rasu’ plansu’ imaginandu-mi echilibristica ta de sambata 🙂 E foarte probabil ca nu te-as fi putut ajuta nici daca eram acolo, fiindca nu m-as fi putut ridica de jos, de ras 🙂 Cu tot respectul pentru augusta-ti persoana, of course!!
Stiu, onitza… Mai devreme, o fetita se oferea sa vina sa ma ajute cu usa, si i-am zis, nebunisi, firicel, vrei sa radem pana facem pipi pe noi, strivite de usa?
Manon,eu retinui doar doua idei din postul tau:
-prima,ca esti o harnica si-o gospodina daca reusesti sa faci curat in fiecare sambata si
-a doua,ca nu e bine sa faci exces de zel si mai mult de doua treburi in acelasi timp(gatit+curatenie+baie=lipsa de concentrare si accident casnic).Fii mai atenta,altfel iti vaduvesti cititorii fideli de portia zilnica de texte frumoase.
Au contraire, iubita prietena, aceste mici accidente imi ofera materialul necesar, daca ele se limiteaza la mici bruscari si lovituri nevinovate, neamenintatoare de viata manonului….
Sunt vrednica, si de regula gatesc bine, mancarea are aroma, culoare si gust…Da, ziua de ieri incepuse bine..
Si, as putea spune, ridicand usor nasul, ca totul mergea perfect pana mi-a cazut usa in brate. …Cred ca ma pandea de mult…
In 30 Rock (un serial de-mi place) Tina Fey joaca un rol de femeie muncitoare, geniala, plina de umor, dar singura. Si intr-un episod vorbea de singuratatea de gen care poate ucide, dar ea se inecase cu niste mancarica…
de restul nu mai zic, la talentul tau de a relata asemenea stiri m-am prapadit de ras.
:*
30 Rock, rocks!
🙂 viata plina de peripetii domestice.
:)))) “Îmi trece prin minte, razant, ideea că e bine să ai pe cineva alături, singurătatea poate ucide…” Asta m-a dat pe spate! :)))
…si pe mine era sa ma dea pe spate… cu ceafa in ecranul tv si cu fata sufocata de magaoaie. 😉
[…] Transmisiune de la locul faptei […]