Jurnalul lui Manon.

Am văzut aseară un spectacol de teatru care mi-a dat, drept mulţumire pentru vizionare, o straşnică durere de cap.
Aşa îmi trebuie, dacă plec veselă de acasă, palpitând de bucurie că merg la o comedie, unde o să hohotesc pe rupte!… Un…nu pot să îi spun amatorism, ca amatorismul conţine dragoste, un diletantism oribil! Actori (ca de acuma vor fi şi ei actori) fără pic de gând…În timp ce priveam din ce în ce mai încremenită, mă miram de râsetele unora din sală… Probabil că nu citiseră sau nu văzuseră niciodată Caragiale, şi se amuzau de text…De neprivit! Mai ales femeile…

Duminica viitoare merg din nou, să văd cealaltă distribuţie, să-mi scot pârleala, că i-am văzut în examenul de clasă, şi erau promiţători!
… Dar o să plec de acasă, nu veselă, ci cu strângere de inimă, sceptică şi rezervată, ca să mă pot distra în voie!… Sper să am la ce!

Îmi place toamna. Toamna surâzătoare, nu aia apoasa. Îmi plac frunzele aurii. Îmi place mirosul de aer tomnatec.
Fâşâi frunzele, ţârâind picioarele prin covorul lor, zglobie şi… penibilă, dacă e să mă iau după privirea lu’ nenea ăla cu târnăcopu’, de pe trotuar…

Azi dimineaţă, când mă repezeam nudă spre cântarul din baie, am alunecat pe telecomandă.
Care a deschis televizorul pe postul acasă, taman în melodia lui pepe, numai iubirea, doar iubirea…
Am început să o fredonez, reflex.
După o oră, în drum spre metrou, încă o fredonam.
După alt sfert de ceas, la ieşirea din metrou, o fredonam iarăşi, cu o uşoară panică…
Nu mi-o puteam scoate din minte, în ciuda tuturor insultelor şi ameninţărilor cu decapitarea, pe care mi le proferam cu voce tare, în gând. Melodia asta siropoasă se agăţase scai de creierul meu, şi nu se lasa bruiata deloc.
Am încercat tactica număratului.
Nimic.
M-am prefăcut mirată că am văzut pe cineva, în zare, ca să mă sperii şi s-o uit. Aş!…
Văzând că nu am nici o şansă să scap de cânticel, am încercat o tentativă de analiză a versurilor, ca să uit de melodie. Şi, ce să vezi, a reuşit!
…De azi dimineaţa mi-a ieşit complet din minte, pentru că sunt copleşită de depresia generată de tristeţea versurilor… care, evident, au lovit direct în inimă…
…A dracu’ chestie! Nu îmi era mai bine să fredonez obsesiv, în loc să încep, iar, psihanalizele sterile, care se termină, invariabil, cu înjurături la adresa mamelor anumitor persoane!?

Stimate domnule viitor preşedinte Năstase,
Vă scriu această scrisoare, pentru a vă asigura de tot sprijinul meu. Sunt oameni răi care va defaimează, care va caută de ouă, care râd de dumneavoastră, zicându-vă bombonel, sunt alţi oameni care spun că ei mor de foame şi pe dumneavoastră va gâdila în kur de durerea lor.
Ei bine, eu sunt exemplul viu că nu se moare de foame. Am terminat o facultate de artă, şefa de promoţie (am luat şi premiu, la examenul de licenţa). Fiind o perioadă de strâmtorare în ceea ce priveşte locul de muncă (am înţeles că o mai dureze maxim 20 de ani), am muncit, de atunci, din ’96, până acum. Pe rupte. Şi pe lângă un teatru, unde nu mă angajau pentru ca să nu iau pâinea de la gura celor care trebuiau pensionaţi de mult, şi la alte două firme, pe computer şi la telefon- cu clienţii. De dimineaţa până seara – cu pauză când aveam spectacol, că mă înţelegeau injinerii de la firma că sunt artist.
De fiecare dată când am vrut să îmi iau casa, nu am avut noroc, deoarece eu nu aveam carte de muncă nicăieri la cele două firme unde activăm la negru, şi nici salariu mare. Aşadar am stat mereu în gazdă, ceea ce este bine, că am acoperiş. Am reuşit, de fiecare dată, să plătesc chiria, chiar dacă mi se măreşte din patru în patru luni, pe motivul de necombătut dacă nu-ţi convine, pleacă.
Am avut ce mânca, deoarece nu te ştie nimeni dacă ai frigider şi ce ţii în el, margarina, roşii etc.
Facturile, care vin în fiecare lună, regulat, sunt şi ele la zi. (Lumina o mai plătesc la două luni, în rest nu am probleme).
Pantofi am, aia de acum şase ani, le-am pus nişte pingele de nici nu se văd când urc scările la metrou.
Nu ies la restaurante, sucuri, cafele, mai bine îmi plătesc, lunar, cablul… Oamenii zic că sunt nefiresc de retrasă din societate – faţa de firea mea voioasa de la birou, că nu ies nicăieri, însă eu încerc să mă chivernisesc pentru a evita situaţia murire de foame, de care vorbeam la început.
O singură rugăminte aş avea la dumneavoastră: vă rog, dacă se poate, să nu desfiinţaţi magazinele second hand, ca de acolo mă îmbrac… Îmi aleg haine excentrice, ca să zică lumea că sunt aiurită, nu săraca…

… Aşadar, domnule viitor preşedinte Năstase, vă asigur de totalul meu sprijin. Aştept doar să ajungeţi la mâna mea.

Pentru conformitate,
Eu, el, noi, aproape toţi artiştii nevedete care nu fac compromisuri.

Fantastic, ce rânjet i se lăţeşte omului pe faţa, când are bani în buzunar! În ce zâmbet aproape continuu viază cei cu salarii superbabane! O plăcere. Intri tu, umil, într-o mare companie, şi vezi numai soare în jur.

Eu cred că ar trebui organizate vizite de grup ale amărăştenilor, în firmele mari. Gratis. La plecare, ar trebui să li se dea balonaş şi fluturel. Vor fi, după aia, la fel de săraci, însă vor vedea şi ei ce frumos se zâmbeşte acolo unde nu-i întristare, căci e cec gras… Omul se va duce seara acasă, va da balonaşul copilului (care-l va face poc instant), şi, cu un aer important (dosit de la vizita într-un ungher de suflet), îşi va convoca muierea la o şedinţă, în care îi va arăta fluturelul, şi îi va descrie armonia întâlnită, culmea, chiar aici, în România. Va concluziona că, deci, se poate şi la noi, ca dracu’ nu e atât de negru, ca trebe să mai avem şi noi un pic de răbdare… după care va constata că, de atâta patos, s-a excitat, îşi va fute nevasta, şi va adormi, cu o mulţumire neexplicabila în suflet.
A doua zi, se va trezi cu un gol în inimă, va încerca să îşi amintească ce dracu’ a băut aseară de îl roade aşa, şi va pleca la muncă… trist.

În autobuz.
Văd un loc liber. Aştept să năvălească pe el lumile. Nu se aşază nimeni. Glisez uşor şi mă aşez io. Stau cuminte.

În spate aud un icnet şi un “Ai grijă, doamnă, că mă calci de mă rupi”.

Printre oameni îşi face loc o tipă cu breton şi coadă de cal. Îmbrânceşte încolo şi încoace, spunând destul de tare: “Du-te-n pula mea, în mă-ta”.

…Urechile noastre sunt surde, părul de pe ceafă, zbârlit, limba ni se ascute a ceartă… Păi, nu? Toţi avem necazuri, şi cel mai bun prilej este să te cerţi în mijlocul de transport în comun…

Tipa se postează în faţa celor care stau jos, şi îi ia la rând: “Daţi-mi şi mie 5 mii de lei, să îmi iau şi eu pâine”.

Brusc, a trecut cheful de ceartă, tuturor. În mintea fiecăruia se lăţeşte dispreţuitor întrebarea: “cum să-i dau bani ăsteia, care înjura ca birjarul, în loc să stea spăşită şi jalnică?”…

Tipa se înşurubează cu ochii pe mine, şi mă întreabă dacă îi dau cei 5 mii de lei, pentru pâine.
“N-am, dar îţi dau covrigii ăştia.”

Mă mătură cu un dispreţ zdrobitor, de parcă i-aş fi oferit, nu tot un fel de pâine, ci un scuipat…

Ridică un deget şi mă plezneşte cu cuvintele: “Să nu dea Dumnezeu să ajungi în situaţia mea!“…

Siderata şi absolut depăşită de această situaţie gen zona crepusculară, tac.

Pensionarii din jur şuieră în colţul buzei, cu mila faţa de mine:”Ce oameni nebuni, domnule”… O singură femeie (trădătoarea!) scoate cei fix cinci mii de lei şi îi dă nebunei…
… Care, brusc liniştită, se retrage la geam şi începe să facă socoteli cu degetul în aer. Concluzionează ca:”70.000… cinci… da, 65.000… e bine”.
Apoi începe să tragă spre ea un fir de aţa imaginar…

O privesc cu gura căscată, ca o idioată…Se întoarce la mine şi susura ceva, nu vreau să ştiu ce…

Mi-a stat în gât aşezatul pe scaun.
Data viitoare, o să încremenesc lângă sfânta bară, că văd că am un ghinion în autobuz, când șed…

Cobor, dar cuvintele ei mă obsedează… Ferească Dumnezeu să ajung în situaţia ei… Îmi ajunge situaţia mea, la fel de anormală, dar pe alte coordonate.

Cioc, cioc, timid, în uşa biroului.
Intră un domn pe la vreo 60 şi ceva de ani, îmbrăcat în costum.
“Îl caut pe domnul Pintea”.
“Domnul Pintea are şedinţă la senat”, zic, şi mă uit în ochii lui. Nu ştiu de ce, însă mă uit fix în ochii lui, că vaca.
“Mă scuzaţi”, zice, şi iese.
Rămân pe gânduri. De ce stăteam belita la om?

Cioc, cioc, în uşă.
Tot el.
“Mă scuzaţi, aveţi idee dacă îl pot găsi, azi?”
“Îl puteţi găsi, are curs cu cei din anul întâi”.
Da să plece. Ezită. Mă priveşte fix.
Şi atunci realizez că ochii acestui domn în vârstă, îmbrăcat respectuos la costum, sunt ca o mare zbuciumată. Faţa, impasibilă. Vocea politicoasă şi jenată.
Însă ochii, ochii ăştia, sunt ca valurile înspumate. Scânteiază. Când valuri, când jar. Mă ard.

“Mă scuzaţi”, şi da să plece.
“Un moment”, zic, “vă pot ajuta cu ceva”?
“Îl caut pe domnul Pintea…Am auzit că soţia dumnealui tratează oameni bolnavi…”
“Sunteţi bolnav?”
“Fiica mea…” Ochii se zbat să reţină lacrima, vocea se lupta să rămână demnă, de bărbat în costum. Trupul i se prăbuşeşte în sine, rămâne susţinut de costumul impecabil. Un manechin rigid.
“Fiica mea are 34 de ani… a terminat Aeronave…”

Mi-e frică să întreb.

“Are cancer pulmonar”…”şi ştiu că soţia domnului Pintea… vreau să încercăm toate căile”.

Mă simt prinsă de un vârtej ameţitor, vreau să spun ceva, orice, însă limba mea se încăpăţânează să stea blocată între dinţi.
Îmi transmite, aşa cum stă el, ţeapăn, o durere infinită. Lupta aproape absurd cu ea. Nu vrea să fie patetic. Nu se plânge. Relatează nenorocirea cu o demnitate pe care nu am întâlnit-o nicăieri…

… Ies cu el pe hol, să îl aşteptam pe Pintea.
Studenţii mă înconjoară, ca rândunicile. E un vacarm de veselie, îmi povestesc, toţi, în acelaşi timp, se zbenguie…
Iar eu îi ascult, le răspund, cu ochii goi şi cu atenţia îndreptată în spate, unde domnul în costum sta retras, ca un lord.

…Îl agăţ pe Pintea, îl trag într-un colţ, şi îi pun în legătură.
“Vă las să vorbiţi”.

Înot printre studenţi şi mă întorc în birou…

Cioc, cioc, la uşă, timid.
“Vă mulţumesc frumos”.
“Cu multă plăcere. Multă sănătate fiicei dumneavoastră”.

Scoate din buzunar o fotografie. “Ea e”.

Mă rupe definitiv faptul de a o şi vedea… Femeia din imagine, care stă pe pat, alături de un căţel, e frumoasă, şi are ochii aceia, sclipitor de inteligenţi.
“Nu pierdeţi speranţa”, zic…

Cioc, cioc, timid, în uşa Lui: Doamne, te rog frumos, nu-i lasa fata să moară, căci una dintre cele mai crunte nenorociri de pe pământ este durerea părintelui când îşi îngroapă copilul…

Doamne, am un mesaj pentru tine: Îţi mulţumesc pentru ştii tu ce, şi iartă-mă că am hulit pentru ştii tu de ce.

Am remarcat, azi, că mi-a dispărut zâmbetul ăla tâmp de pe figură, că nu mai fac pe claunul, şi că nu mai debordez de energie şi ciripeala, în relaţiile cu semenii.
Asta pentru că trec printr-o perioadă de linişte sufletească, presărată de momente de mulţumire, cu ceva scântei de fericire.
Drept urmare, nu mai este nevoie să sar calul, pentru a mă agăţa de zâmbetul celor din jur.

Sâmbătă seara, am primit un sms de la dragul meu părăsitor (vă amintiţi, ăla cu “Uită-te în ochii mei: plec! Nu te iubesc! N-o să te mai caut niciodată! Vreau femei!”)
Mă invita, simplu, la Mc D., la masă. (Nu trecuse decât o săptămână de la fugă lui pe calul libertăţii absolute)

Acu’, am căzut io pe gânduri şi am fracturat vreo două ipoteze:
1. Ori e prost de bubuie, că nu ştie ce mocnesc eu când vreo scursură îşi bate joc de mine, nota bene, cu bis;
2. Ori e o lichea venala, care nu dă doi bani pe oamenii care au fost alături de el…

… Imposibil să fie una din cele două variante: eu m-am îndrăgostit de un bărbat inteligent (rezolvarea la var.1) şi cu suflet bun (pentru var.2).

… Drept urmare, am concluzionat că, în goana lui disperată după putori cu consistenţa de meduză, a expediat mesajul acela către mine, din greşeală.

…Şi l-am ignorat, cum era şi firesc.