Jurnalul lui Manon.

Ceea ce altădată ar fi fost o povestire care mustea de veselie adolescentină, astăzi va deveni o istorioară cu iz de tristeţe (am crescut).
Am cunoscut-o pe Manon când aveam 19 ani. Eram complet debusolată într-un oraş mare şi străin.
Nu mă regăseam niciunde şi strigătele de ajutor mureau în fiecare zi în copilul din mine. Fiinţă interiorizată dar amatoare de senzaţii diverse, care reuşeau să mă tragă afară din lumea interioară pe care o construisem cu grijă.
Mă lipeam de oameni într-un mod bolnăvicios uneori, dintr-o dorinţă viscerală de afecţiune şi atenţie, pe care am identificat-o şi echilibrat-o mult mai târziu, după ce viaţa a lăsat suficiente urme, ajutându-mă să înţeleg.

Fata aceasta, Manon, întâlnită într-o după-amiază spre seară de noiembrie, în casa unei prietene comune (Bună, Iulia!) m-a impresionat. Îmi plăcea să consum (încă îmi place, dar sunt mult mai selectivă) oameni interesanţi şi situaţii neprevăzute. Mi-am oprit atenţia asupra ei. Şi am început cucerirea. Luptam cu prietenia dintre ele două (în care nu mi-am dorit neapărat să intru; peste ani, am înţeles că sunt lucruri diferite), cu încăpăţânarea ei de a mă lăsa să-i invadez spaţiul şi cu faptul că eram de-o timiditate ieşită din comun, care devenea agresivitate în stare pură.

Am devenit prietene într-un final. Nu era prietenia dintre ele două; mă uitam fascinată cum Iulia şi Manon îşi împărtăşeau fiecare bucată de viaţă, fiecare intimitate şi înţelegeam că îmi este imposibil să fac asta.
Ne-am certat. De multe ori.
…Cel mai mult nu ne-am vorbit doi ani.

Îmi vine întotdeauna să râd când îmi aduc aminte de regăsire.
Am sunat-o şi m-am dus la ea. La serviciu. Aveam probleme existenţiale. Şi eu vorbeam. Ajungem la metrou. Luăm metroul. Şi eu vorbeam. Şi ea tăcea.
Mă întorc şi-i spun: Ai de gând să spui şi tu ceva?
Se întoarce spre mine cu o faţă serioasă: Ce să spun Ana-Maria?! Ultima oară când ţi-am spus ceva, nu te-am mai văzut doi ani… 

Eu sunt capricorn.
Ea e taur.
Eu sunt cinică.
Ea e luminoasă şi ascuţită. Ea spune că îmi place să consum oameni şi apoi plec.
Eu nu mai ştiu dacă e chiar aşa. Ea mă face să râd. E inteligentă.

Uneori când plânge de disperare şi vorbeşte despre familie şi viaţa caldă, mă face să mă îndoiesc de faptul că eu chiar vreau să fiu celibatară.
Eu sunt interiorizată şi sensibilă. Din prea multă sensibilitate, îmbrac uneori forma unui micuţ monstruleţ apatic şi crud.
Ea se poate împrieteni uşor cu oamenii. Şi le zâmbeşte din prima. 

Ne cunoaştem de aproape 11 ani. N-o să spun că e vorba despre iubire. O să vă spun că este vorba despre nopţi într-un cartier dristor din Bucureşti, un câine pupa care locuia din când în când la mine pe burtă, o femeie manon care iubea cu disperare (am prins două iubiri de-ale ei) şi o fată ana-maria care abia începea să simtă toate lucrurile astea.
Cafeaua de dimineaţă, ţigările, filozofeala de seară, o icoană din bucătărie unde îmi aruncam ochii mustrător de fiecare dată când Manon clevetea, râsetele şi poveştile. 

Îmi pare rău că nu am venit niciodată să te văd cum joci.

În miezul nopţii trecute, pe şest, când ruşii au alte treburi, tvr a strecurat un film documentar care m-a înţepenit între pilotă şi saltea. Trecuseră minute bune de când documentarul se sfîrşise, pe ecranul negru curgea mut un generic împănat cu nume care aveau la capăt o cruce şi eu eram încremenită ca-ntr-un coşmar, nu mă puteam mişca.

Impactul pe care filmul l-a avut asupra mea m-a făcut să realizez că suntem atât de preocupaţi de ograda noastră cea goală, încât nu mai avem dispoziţie să ascultăm zgomotul de prăbuşire al acestei lumi. Ne doare-n cur de alţii. O ducem prost, că-i criză. Ne lamentăm zilnic, atunci când nu ne bârfim. “Murim de foame” este o expresie pe care am folosit-o cel puţin o dată în viaţă. Dar nu ştim, căci ne închidem ermetic, ce înseamnă adevăratul rău.
Ne-au consumat filmele americane, şi adormim legănaţi de ideea că binele triumfă oricum. Fals!

Dacă ai văzut cel puţin un documentar marca Michael Moore, în care realitatea nu este ceea ce vrem noi să credem, caută-l şi pe cel făcut de Andrei Nekrasov. După care te aştept aici, să-ţi spui părerea.
Am doar acest link, din păcate nu ştiu de unde se poate descărca filmul:
http://www.dreamscanner-productions.com/litvinenko/index.html

Am o tonă de cuvinte să mai spun, însă ele sunt inutile…

Astăzi am publicat, în jurnal, drăcovenii scrise de demult, prin anii tinereţii… Zăceau prin casă prăfuite şi le-am tastat pe computer, aici, rememorându-le cu aceeaşi intensitate.
Nu am timp să le pun pe toate în noaptea asta, şi le ţin deoparte, deocamdată, pe cele care-mi fac inima râu.

Dar, foarte important, azi vreau doar atat: să mă bucur de ieri. …Când pe jurnalul lui manon au poposit nouăzeci şi trei de sufleţei. Sunt onorată şi vă transmit ce scrie-n titlu.

http://www.out.ro/2002/08/trei-intr-un-club.html

http://www.out.ro/1998/10/teroarea.html

http://www.out.ro/2000/09/cum-sa-ti-subjugi-amantul.html

http://www.out.ro/2001/04/doctorulnostru.html

Am nişte ameţeli suspecte, din alea, prevestitoare de cutremur. Mi s-a stricat şi direcţia de mers, trag uşor la stânga când merg pe trotuar, timp în care, panicată, mă rog la dumnezeu ca trecătorii să nu îşi imagineze că-s turmentată de alcool. Ţin la imaginea mea, cu atât mai mult cu cât, de la vârsta de trei ani – când am intrat în unica mea comă alcoolică pentru că am supt, inocentă, tot ibricul de ţuică fiartă din bucătărie – păstrez drumul drept şi am intoleranţă la spirtoase.

Eu ştiu ce înseamnă vertijurile astea, dar mă încăpăţânez să fac pe niznaiul şi să mă cred trufanda.
…Aragaz cu patru ochi eşti tu!

 Mulţumesc, off topic, Dianei, pentru că mi-a luminat ziua, cu scăpăriciul din inima ei.

Propun cuiva o dilemă pe care o înghesui aici, pentru că încerc un joc de glezne cu trupul neîncălzit.

Tipul cel sexy care îmi găzduieşte jurnalul m-a atenţionat prieteneşte că trebuie să am trafic. Corect.
La bucuria mea explozivă de acum câteva zile, în care îi comunicam pe ym: “Am avut, azi, 50 de vizitatori, iupiii!”, mi-a răspuns, cu farmecul său inconfundabil, rezonând până în prăsele cu mine: “E foarte bine. Trebuie să ajungi la 500”. …
Momentul meu de pauză zburlită a fost receptat şi înţeles imediat. Şi a urmat povaţa prietenească: “Trebuie să mergi pe alte bloguri, şi să postezi ceva acolo”. Am înţeles. Eu scriu ceva, îmi pun link-ul în nume şi, de acolo, oamenii vor veni aici, să ma citească. Logic.

După care mi-am dat seama că mi-e greu să fac asta. 
Unu. Nu ştiu bloguri. O căutare pe google afişează 5000, de unde să aleg, să le iau la pas, ca badea cârţan, pe toate?
Doi. Felul în care scriu eu nu rezonează în mase, ci în individualităţi.
Plus, trei, că mi-e greu să intru în casa virtuală a omului, mimând interesul, cu scopul mârşav de a şuti câţiva cititori, eu, necompromisa…

Dar ceasul ticăie, şi trece luna. Sunt niţel (e un eufemism) obsedată de verificarea click-urilor.
Aşa că scriu în jurnal ce mă frământă, în speranţa că tipul cel sexy o să fie impresionat şi uşor înmuiat de:
Faptul că l-am făcut sexy de două ori, cu asta, trei (update: patru);
Faptul că acest blog împlineşte, azi, doar o săptămână de viaţă;
Faptul că primesc laude pentru jurnal, pe messenger (pentru care vă mulţumesc, dragilor, încă o dată) de la oameni absolut minunaţi;
Faptul că cei care mă citesc, fiecare în parte, fac cât 50 la un loc (am şi eu dreptul la opinie, da?!);
Faptul că postând acest mesaj la vederea şefului e semn de cap plecat, pe care, conform proverbului, nu-l taie sabia.

I-am rugat, deja, pe cei care mă citesc, să dea jurnalul mai departe, şi îi mai rog să îmi sugereze bloguri unde aş avea ceva de comentat, lăsând în urmă, ca melcul, un link.

Şi acum dilema, pe faţă: Inginerule sexy, dacă, prin absurd, aş mărturisi aici că te-am adorat odinioară ca pe ochii din cap, ce crezi, îmi voi mobiliza cititorii la munca de jos a click-ului, sau îi voi pierde?

Ni se întâmplă tuturor ca, periodic, apăsaţi de gravitate, să ne întrebăm ce dracu’ am realizat până acum şi să descoperim, la fel de surprinşi de fiecare dată, că timpul trece prea repede şi că secundele care păreau eterne s-au transformat în decenii de viaţă…Stop.
Glisez uşor pe lângă depresie pentru a povesti, într-o scurtă istorioară, felul în care sunt obligată să contorizez timpul.

Pe o perioadă de cel puţin şase luni va trebui să-mi administrez un medicament care, ironic, începe cu MA şi se termină cu NON.
La aflarea diagnosticului, am inspirat adânc şi am expirat un oftat amorţit.
Medicul, văzându-mi privirea de câine, a simţit nevoia să mă încurajeze cu: “Doriţi pastile, sau picături?” …Întrebare care mi-a activat, spontan, fierea. Am simţit cum, sub o aparentă prietenie, mi-a îmbrăţişat delicat ficatul, după care l-a strâns de gât. Moment în care s-a trezit din letargie şi memoria. Voluntară, aceasta mi-a prezentat generos o imagine veche de un an în care eu încercam să înghit un nurofen. Nu s-au înregistrat victime; fereastra pe care am lovit-o, împingându-mi, brusc, capul pe spate, pentru a-mi potrivi pastila în fundul gurii, nu s-a spart. Pastila, la rândul ei, nu s-a orientat, din cauza leşinului, pe trahee, ci a rămas lipită de omuşor. Iar cucuiul a trecut neobservat căci, slavă domnului, am părul des.

“Vreau picături”, am murmurat, învinsă şi convinsă de propriul organism.
“Perfect, doamnă. Deci, timp de cel puţin şase luni, 30 de picături dimineaţa şi 30, seara”.

În primele zile de tratament m-a exasperat exerciţiul de a conştientiza trecerea celor 30 de secunde dimineaţa, plus 30, seara.
Azi, când se împlinesc  două săptămâni, am ajuns la faza în care un singur neuron numără picăturile ce se târăsc spre linguriţă, timp în care ceilalţi confraţi stau trântiţi pe spate, cască plictisiţi, sau aruncă cu biluţe unu-ntr-altul.
Aştept anxioasă, zilnic, să treacă 30 de secunde, pentru a fuşeri restul zilei, nefăcând nimic util pentru mine.

Şi acum mă întorc la mica depresie ce mi se zbate sub bocanc: am tot timpul din lume de pierdut aiurea, în condiţiile în care nici nu mai ştiu ce vreau de la viaţă; sunt cea mai minunat de inutilă fiinţă bipedă de pe Terra, a cărei unică preocupare este aceea de a se uita în jur, pentru a uita de sine…

…Doar un lucru mă mai sperie: am reuşit să-mi îngenunchiez şi depresiile, singurele care îmi dădeau impulsul de a merge înainte pentru a nu pierde timpul.

Bineînţeles că m-am culcat la cinci dimineaţa, again. Şi m-am forţat să mă trezesc la zece, chinuind bietul telefon nevinovat, cu amânarea alarmei, din 10 în 10 minute, până s-a făcut ora unsprezece, când am sărit din pat, buimacă. Febrilă, alunec în duş să-mi rup gâtul. Pun un program la maşina de spălat, înghit două guri de iaurt. Cu o mână beau cafeaua, cu alta mă usuc la păr, timp în care cealaltă îmi pălmuieşte mentalul, să se trezească.
Răscolesc şifonierul, cu mişcări de relanti, şi probez două rânduri de haine, alegând fatalmente să mă îmbrac ca o rapandulă, căci adevărul este, inevitabil, în oglindă: am o zi în care arăt nasol punct.
Arunc geaca pe mine, înhaţ rucsacul şi ies pe uşă, încui uşa, descui uşa pentru că îmi uitasem ceasul norocos, trag uşa după mine şi fug pe scări în jos, cinci etaje.

Stopez trapul mărunt, la parter. Am uitat să-mi dau cu un puf de parfum.
La stânga e ieşirea, la dreapta, biroul administraţiei.
Arunc din reflex o privire la birou şi văd, lipit, un afiş mare, pe care scrie:

SUNTEM AICI
BATE LA UŞĂ!!!

Ridic din umeri şi mă îndrept spre el. Cioc! Cioc! Cioc!
„Daa! Intrăă!” Şi intru. Privirea albastră a doamnei mă priveşte cu simpatie, peste ochelari.
„S-a întâmplat ceva?”
„Nu, chiar mă grăbesc, dar am văzut chemarea de pe uşă, şi m-am conformat regulamentar.”
Faţa cu ochi albaştri se luminează brusc şi izbucneşte în râs. „Eşti scumpă, ştii?!”
„Ştiu”, zic, şi îi fac cu ochiul aşa cum am văzut eu că fac bărbaţii sexy.
…După care o zbughesc spre şcoală, veselă şi copilandră, nu muiere.

Drumul, parcurs pe jos,  m-a trezit definitiv şi, spre uşurarea mea răsuflată, constat că am ajuns la timp.
De-atunci refac traseul, ca să-l aşez aici, dar nu-mi aduc aminte dacă am apasat butonul de pornire al maşinii…
…Uşa ştiu sigur că am încuiat-o, căci nu am cheile cu mine, deci le-am uitat în broască.

Unii, cu mine
Unii oameni mă percep ca pe un frigider plin cu bunătăţi. Vin, deschid uşa, şi îşi iau ce le pofteşte sufletul. Iar eu, pentru că sunt dependentă de atenţie, am grijă să mă aprovizionez tot timpul.
Rar, spre palida-mi uimire, se întâmplă ca cineva să deschidă uşa doar pentru a şterge, delicat, condensul.

Alţii, pe mine
Alţi oameni sunt intrigaţi de faptul că par inepuizabilă. Drept urmare, declară că trebuie să fie ceva putred la mijloc, şi promit că destul de curând mă vor… “hali”.
Dacă a hali înseamnă a preţui, atunci, da, inevitabil, m-au halit toți cei care m-au cunoscut.

Eu, în ei
Stilul meu de abordare este diferit. Fiecare semen care mi-a păşit în spaţiul personal reprezintă un univers infinit; nu caut binele, nu vânez răul.
Mă arunc, pur şi simplu, în acest univers, şi înot „eroic” până la epuizare voiniceasca, urlând după ajutor.

Noi, pe noi.
Datul bio-psiho-socio-cultural ne obligă întotdeauna să cultivăm iluzia în grup şi să recoltăm dezamăgirea personal.

Nu-mi ies din suflet ochii lui. Ai necunoscutului cu care am avut un coup de foudre.
…Pe 20 decembrie, anul trecut, într-o duminică ninsă…Eram îmbrăcată in alb. Costum de ski alb, albă, geaca. Urma să fiu o pinguină în parcul Cişmigiu, ca în fiecare an.
Aşteptam cuminte troleul 70, care a şi venit, suspect de prompt, cu puţin înainte de a-mi degera picioarele.

Se deschid uşile şi când imi ridic privirea, el. Se ţinea de bară şi mă privea, pe sub căciuliţa neagră, cu ochii aceia care te văd. Ochii lui Jeremy Irons. Rotunzi. Negri. Vii. Interesaţi dar politicoşi.

Îi susţin privirea urcând pe scările troleului, pâna când ajung în faţa lui, nu mă dezlipesc de irisul negru decât când mă aşez pe scaun şi fixez, sanchi îngândurată- ca să nu par uşoară, trotuarul de vis a vis.
Profitând de mersul maşinii, el se înclină discret, într-o parte şi alta, pentru a nu pierde contactul vizual cu mine, iar eu îl scanez cu privirea periferică. E înalt, are aproape 40 de ani şi e îmbrăcat pe gustul meu, deşi hainele, cu aspect cool, par de un uşor Obor.
Vorbeşte cu nenea de lângă el, alt malac, şi mi-e frică să-i detectez profesia, care se poate încadra, de la instalator, la inginer în construcţii.
Mă caută din nou cu ochii aceia, insistent, şi îmi fac hatârul de a-l privi încă o dată, direct în pupilă. Remarc, amuzată, că i-a dispărut, nu ştiu când, de pe cap, căciuliţa.

Glisează spre uşă, conversând cu nenea, şi simt că timpul încremenit condensează toată energia acestui bărbat şi o direcţionează spre mine, temperată de spaima lui de a nu părea insistent şi prost crescut.
Suntem singuri, în autobuzul plin.

Coboară, după trei staţii.
Când troleul se pune în mişcare, mă uit, hipnotizată, spre el. Mut pe trotuar, mă priveşte continuu, cu o admiraţie de intelectual, fără să schiţeze nimic. …Şi îi zâmbesc din toată inima mea deschisă.
Şocat, are o secundă în care se adună, apoi îmi trimite un pupic cuminte şi imediat după, febril, ca şi cum nu e de ajuns pentru-că-totul-se-termină-acum-şi-aici, îşi sărută palma şi-mi aruncă sărutul îndrăgostit, prin geam…

Mă subjugă instantaneu şi am impulsul de a coborî la prima, şi de a alerga spre el, şi simt că şi el ar vrea asta, insă rămân înţepenită pe scaunul rece al demnităţii mele timide.

…În fiecare zi, de atunci, mă intreb ghiduş cu inima plină de imagini, cum ar fi dacă ne-am reîntâlni întâmplător, dacă se mai gândeşte la mine, dacă speră să ne mai vedem, dacă ne-am mai recunoaşte, dacă şi el mă caută în mulţime…
…Nu cred că o face.

Cred, însă, că nu m-a uitat, pentru că gestul de a-mi trimite acel sărut pasional conţinea şi admiraţie, dar şi fericirea de a fi fost el însuşi remarcat ca bărbat, într-un moment în care avea nevoie de asta…

…De aceea l-am aşezat aici, în jurnal, alături de celelalte comori pierdute.

O introspecţie prealabilă mi-a relevat faptul că nu am niciun mood de sărbătoare, că nu-mi vine, practic, să aprind nicio pocnitoare.
Astfel, formolizată într-o lipsă totală de zbatere, fluturi şi dorinţe, am decis că sărbătorile de iarnă mi le voi petrece aşternută în pat, fără brăduţ (titele, chitra draq, nu-mi dai înapoi globurile de la mama??), cu ochii la televizor – deci în rând cu alţi mioritici necuplaţi. Şi de Crăciun, şi de Revelion.
Fără iluzii, fără festivităţi. Şi fără angoase metafizice.

Şi a fost OK.

Mi-am petrecut Crăciunul eludându-l, iar Revelionul, privind postul B1TV.
Să mă explic, vouă, chefuitorilor, pentru care am nutrit, în acea perioadă, o cvasi-invidie fleşcăită, mascată perfect de indiferenţă: BiTV nu a avut program festiv, ci doar o cameră, montată pe Intercontinental, care transmitea, live, circulaţia de la Universitate.

Priveam cum roiesc maşinile, în rând cuminte, cu ochi aprinşi în ceafă, şi îmi imaginam persoanele din interior, pătrunse de acea generozitate molcomă, conformă cu evenimentul, asortată la strassuri şi paiete, barbă dată cu after shave, susurări, glumiţe şi bucle inţepenite cu fixativ.
Sute de faruri respectau, politicos ca niciodată, traficul aglomerat, şi majoritatea se îndreptau spre Romană (v-aţi dat toţi întâlnire la aceeaşi familie?).

Ca să nu-mi fie rău de la friptură, mi-am propus un alt scop: urmăream în paralel televizorul şi ceasul bătut în cui pe şifonier, pentru a vedea, curioasă, dacă la 12 fix mai mişună ceva pe stradă. Deci aveam ceva treabă…

Şi la 12 fix strada era tot plină.

Mi-am schimbat uşor poziţia în pat, căci e greu când înţepeneşti aşa, ca pensionarul, şi mi-am imaginat ce pot vorbi oamenii surprinşi în trafic, de Revelion, când bate miezul nopţii.
Nimic deosebit.
Doar reacţiile evidente în asemenea situaţii, de genul:
“Fi-ţi-ar rochia a dracu’, că iar am întârziat din cauză că trebuie să te aranjezi tu zece ore, ne prinse miezu’ nopţii în maşină, ca anu’ trecut!”;
“Ioane, să mă bată Dumnezeu, nu eşti bun de nimic, te mişti ca mortu’, că ţi-am zis să-l dai încolo de fular, ce, crapi de frig în maşină, ca la naşa tot în cămaşa stai, nu în palton!?!”;
“Acum, să înţeleg că tu taci ca să mă scoţi pe mine din sărite, de parcă eu mi-am tăiat, singur, cauciucu’…”;
…Şi evident, absolut neverosimilul: “E 12 fix, nu mai ajungem la mama, dar suntem împreună, doar noi doi…La mulţi ani, su-fle-tul meu!”…

… După care a început războiul petardelor, artificiilor, şuierătoarelor, pocnitorilor… apăsând asurzitor derizoriul peste viaţa noastră prinsă-ntr-o criză absolut de rahat, în care doar zgomotul de orice fel ne mai activează.

Am închis geamul şi mi-am sunat tatăl, pentru a mă da ca sunt exuberanto – optimistă şi în toiul unei petreceri crâncene. “La mulţi Ani, tată, să trăieşti!”, i-am zis cu inima caldă…

…Şi intrai în noul an, fără bani în buzunarul de pijama – pentru noroc, fără dorinţa tradiţională de la miezul nopţii, liniştită ca un mort.