Bineînţeles că m-am culcat la cinci dimineaţa, again. Şi m-am forţat să mă trezesc la zece, chinuind bietul telefon nevinovat, cu amânarea alarmei, din 10 în 10 minute, până s-a făcut ora unsprezece, când am sărit din pat, buimacă. Febrilă, alunec în duş să-mi rup gâtul. Pun un program la maşina de spălat, înghit două guri de iaurt. Cu o mână beau cafeaua, cu alta mă usuc la păr, timp în care cealaltă îmi pălmuieşte mentalul, să se trezească.
Răscolesc şifonierul, cu mişcări de relanti, şi probez două rânduri de haine, alegând fatalmente să mă îmbrac ca o rapandulă, căci adevărul este, inevitabil, în oglindă: am o zi în care arăt nasol punct.
Arunc geaca pe mine, înhaţ rucsacul şi ies pe uşă, încui uşa, descui uşa pentru că îmi uitasem ceasul norocos, trag uşa după mine şi fug pe scări în jos, cinci etaje.
Stopez trapul mărunt, la parter. Am uitat să-mi dau cu un puf de parfum.
La stânga e ieşirea, la dreapta, biroul administraţiei.
Arunc din reflex o privire la birou şi văd, lipit, un afiş mare, pe care scrie:
SUNTEM AICI
BATE LA UŞĂ!!!
Ridic din umeri şi mă îndrept spre el. Cioc! Cioc! Cioc!
„Daa! Intrăă!” Şi intru. Privirea albastră a doamnei mă priveşte cu simpatie, peste ochelari.
„S-a întâmplat ceva?”
„Nu, chiar mă grăbesc, dar am văzut chemarea de pe uşă, şi m-am conformat regulamentar.”
Faţa cu ochi albaştri se luminează brusc şi izbucneşte în râs. „Eşti scumpă, ştii?!”
„Ştiu”, zic, şi îi fac cu ochiul aşa cum am văzut eu că fac bărbaţii sexy.
…După care o zbughesc spre şcoală, veselă şi copilandră, nu muiere.
Drumul, parcurs pe jos, m-a trezit definitiv şi, spre uşurarea mea răsuflată, constat că am ajuns la timp.
De-atunci refac traseul, ca să-l aşez aici, dar nu-mi aduc aminte dacă am apasat butonul de pornire al maşinii…
…Uşa ştiu sigur că am încuiat-o, căci nu am cheile cu mine, deci le-am uitat în broască.
