Jurnalul lui Manon.

Aseară, pe la 12, s-a întrerupt curentul. Ocazie cu care tinerii din faţa blocului au declanşat o mare de chiote, huiduieli, fluierături, râsete (am auzit şi un muie dinamoo, în proces).
Pensionara din blocul vecin a ieşit la geam să potolească verbal iureşul, reuşind cu succes să-i scoată şi pe alţii din case, declanşând astfel un război – atât de comic şi de ofertant, încât până şi eu am avut impulsul de a mă piti după giurgiuvea şi de a-l înjura pe titel…
Scandalul s-a stins de la sine, în momentul în care adversarii au realizat ca nu mai este funny să urli pe întuneric, dacă acesta depăşeşte o jumătate de oră. Locul vocalizelor umane a fost repede ocupat de către câinii comunitari, care şi-au adus aminte că ei, la bază, sunt lupi.

M-a amuzat atât de tare situaţia încât am uitat că, la adăpostul întunericului, mi se declanşează spaima de bau bau; aşa că am făcut nani, liniştită şi de murmurul vocilor de pe coridor care se adunaseră la taină, lângă lumânare.

Ni se întâmplă tuturor ca, periodic, apăsaţi de gravitate, să ne întrebăm ce dracu’ am realizat până acum şi să descoperim, la fel de surprinşi de fiecare dată, că timpul trece prea repede şi că secundele care păreau eterne s-au transformat în decenii de viaţă…Stop.
Glisez uşor pe lângă depresie pentru a povesti, într-o scurtă istorioară, felul în care sunt obligată să contorizez timpul.

Pe o perioadă de cel puţin şase luni va trebui să-mi administrez un medicament care, ironic, începe cu MA şi se termină cu NON.
La aflarea diagnosticului, am inspirat adânc şi am expirat un oftat amorţit.
Medicul, văzându-mi privirea de câine, a simţit nevoia să mă încurajeze cu: “Doriţi pastile, sau picături?” …Întrebare care mi-a activat, spontan, fierea. Am simţit cum, sub o aparentă prietenie, mi-a îmbrăţişat delicat ficatul, după care l-a strâns de gât. Moment în care s-a trezit din letargie şi memoria. Voluntară, aceasta mi-a prezentat generos o imagine veche de un an în care eu încercam să înghit un nurofen. Nu s-au înregistrat victime; fereastra pe care am lovit-o, împingându-mi, brusc, capul pe spate, pentru a-mi potrivi pastila în fundul gurii, nu s-a spart. Pastila, la rândul ei, nu s-a orientat, din cauza leşinului, pe trahee, ci a rămas lipită de omuşor. Iar cucuiul a trecut neobservat căci, slavă domnului, am părul des.

“Vreau picături”, am murmurat, învinsă şi convinsă de propriul organism.
“Perfect, doamnă. Deci, timp de cel puţin şase luni, 30 de picături dimineaţa şi 30, seara”.

În primele zile de tratament m-a exasperat exerciţiul de a conştientiza trecerea celor 30 de secunde dimineaţa, plus 30, seara.
Azi, când se împlinesc  două săptămâni, am ajuns la faza în care un singur neuron numără picăturile ce se târăsc spre linguriţă, timp în care ceilalţi confraţi stau trântiţi pe spate, cască plictisiţi, sau aruncă cu biluţe unu-ntr-altul.
Aştept anxioasă, zilnic, să treacă 30 de secunde, pentru a fuşeri restul zilei, nefăcând nimic util pentru mine.

Şi acum mă întorc la mica depresie ce mi se zbate sub bocanc: am tot timpul din lume de pierdut aiurea, în condiţiile în care nici nu mai ştiu ce vreau de la viaţă; sunt cea mai minunat de inutilă fiinţă bipedă de pe Terra, a cărei unică preocupare este aceea de a se uita în jur, pentru a uita de sine…

…Doar un lucru mă mai sperie: am reuşit să-mi îngenunchiez şi depresiile, singurele care îmi dădeau impulsul de a merge înainte pentru a nu pierde timpul.