Jurnalul lui Manon.

Când îmi creşte părul semăn cu Eminescu. Flatant, însă eu sunt fetiţă, nu băieţel.
Am oroare de coafeze, căci – invariabil, într-o singură şedinţă – îmi tot „îndreaptă” bietul păr, până când devin copia lui Hitler.
Aşa că ieri mi-am tuns singură fotbaliştii de pe ceafă.
…Când m-am uitat la oglindă, în ochi mă privea, resemnat, Ienăchiţă Văcărescu.
Aseară am prins curaj, şi am vrut să fac mai binele, filând puţin şi din bretonel, căci mi se aşeza, streaşină, peste privire….Drept urmare, azi semăn cu Mozart.

Deci, de acum încolo voi purta bentiţă pe cap, şi în suflet, credinţa că părul meu- indiferent de mâna care îl ajustează- vrea să demonstreze că eu sunt un bărbat celebru.
Fair enough, adio măritiş!

De ceva vreme asist activ la o poveste de amor- împrăştiată triunghiular. Nu e a mea.
Am crezut, sincer, că pot oferi sprijin atunci când mi se cere. Şi pot, de regulă. Condiţia esenţială, însă, este ca persoana care îmi cere ajutorul să îşi folosească propriul filtru.
Când cauţi adevărul, trebuie să stai pe loc şi să sapi în tine, nu să alergi, zbuciumat, aşteptându-l de la alţii.
Fără să-mi dau seama, progresiv şi pe nesimţite, m-a tarat absurdul unei situaţii care sfidează orice normă de logică, sentiment, instinct.
Nu dau amănunte, de frică să nu-mi oscileze tensiunea. Vreau linişte, căci, simptomatic, de azi dimineaţă plâng într-una. Las lacrimile să mă descarce pentru a mă putea întoarce la mine, abandonând ideea de a încerca să înţeleg paradoxuri.
Mi se pare obositor să mă întreb, eu, pe mine, de ce voi sunteţi atât de suficienţi încât să vă refuzaţi propriile sentimente, în favoarea faptului că pare mai comod să-l ţineţi, egoist, pe celălalt, în lesă – pretinzându-i în acelaşi timp şi iubire necondiţionată.
Lumea în care voi trăiţi altfel, nu e a mea.

…Aşadar, declar decesul situaţiei, azi, 9 februarie, orele 15:55.