Jurnalul lui Manon.

Nu-mi ies din suflet ochii lui. Ai necunoscutului cu care am avut un coup de foudre.
…Pe 20 decembrie, anul trecut, într-o duminică ninsă…Eram îmbrăcată in alb. Costum de ski alb, albă, geaca. Urma să fiu o pinguină în parcul Cişmigiu, ca în fiecare an.
Aşteptam cuminte troleul 70, care a şi venit, suspect de prompt, cu puţin înainte de a-mi degera picioarele.

Se deschid uşile şi când imi ridic privirea, el. Se ţinea de bară şi mă privea, pe sub căciuliţa neagră, cu ochii aceia care te văd. Ochii lui Jeremy Irons. Rotunzi. Negri. Vii. Interesaţi dar politicoşi.

Îi susţin privirea urcând pe scările troleului, pâna când ajung în faţa lui, nu mă dezlipesc de irisul negru decât când mă aşez pe scaun şi fixez, sanchi îngândurată- ca să nu par uşoară, trotuarul de vis a vis.
Profitând de mersul maşinii, el se înclină discret, într-o parte şi alta, pentru a nu pierde contactul vizual cu mine, iar eu îl scanez cu privirea periferică. E înalt, are aproape 40 de ani şi e îmbrăcat pe gustul meu, deşi hainele, cu aspect cool, par de un uşor Obor.
Vorbeşte cu nenea de lângă el, alt malac, şi mi-e frică să-i detectez profesia, care se poate încadra, de la instalator, la inginer în construcţii.
Mă caută din nou cu ochii aceia, insistent, şi îmi fac hatârul de a-l privi încă o dată, direct în pupilă. Remarc, amuzată, că i-a dispărut, nu ştiu când, de pe cap, căciuliţa.

Glisează spre uşă, conversând cu nenea, şi simt că timpul încremenit condensează toată energia acestui bărbat şi o direcţionează spre mine, temperată de spaima lui de a nu părea insistent şi prost crescut.
Suntem singuri, în autobuzul plin.

Coboară, după trei staţii.
Când troleul se pune în mişcare, mă uit, hipnotizată, spre el. Mut pe trotuar, mă priveşte continuu, cu o admiraţie de intelectual, fără să schiţeze nimic. …Şi îi zâmbesc din toată inima mea deschisă.
Şocat, are o secundă în care se adună, apoi îmi trimite un pupic cuminte şi imediat după, febril, ca şi cum nu e de ajuns pentru-că-totul-se-termină-acum-şi-aici, îşi sărută palma şi-mi aruncă sărutul îndrăgostit, prin geam…

Mă subjugă instantaneu şi am impulsul de a coborî la prima, şi de a alerga spre el, şi simt că şi el ar vrea asta, insă rămân înţepenită pe scaunul rece al demnităţii mele timide.

…În fiecare zi, de atunci, mă intreb ghiduş cu inima plină de imagini, cum ar fi dacă ne-am reîntâlni întâmplător, dacă se mai gândeşte la mine, dacă speră să ne mai vedem, dacă ne-am mai recunoaşte, dacă şi el mă caută în mulţime…
…Nu cred că o face.

Cred, însă, că nu m-a uitat, pentru că gestul de a-mi trimite acel sărut pasional conţinea şi admiraţie, dar şi fericirea de a fi fost el însuşi remarcat ca bărbat, într-un moment în care avea nevoie de asta…

…De aceea l-am aşezat aici, în jurnal, alături de celelalte comori pierdute.