Jurnalul lui Manon.

Uneori arăt drăguţ. Nu ştiu ce se întâmplă peste noapte, nu am descoperit misterul, însă dimineaţa am o lumină – pe care o pun în valoare cu ajutorul sfântului fard, şi aşa plec la drum.
Văd privirile bărbaţilor, admirative. Pe care le susţin, din vârful genelor mele rimelate. E un mod bun de a-ţi începe ziua.
Iată, de exemplu, azi: înfruntam nămeţii de pe trotuar, când, în faţa ochilor, apare un echipaj alcătuit din trei maşini mari, cu plug, care curăţau strada. Copleşită, de parcă defilau tancurile, mă opresc şi scot pe gură un “uau!”. Primul şofer, cu o vagă alură de titel (dar parcă uşor mai dop) mă vede, simte admiraţia şi execută un salut la şapcă, fudul.

Iată cum, ziua de azi, a făcut doi oameni fericiţi: eu mă simt sexoasă, el, erou.

În perioadele în care bioritmul nostru are cote care se îndreaptă, din punct de vedere emoţional, fizic şi intelectual, spre zero, suntem aerieni şi cam amorfi. E de înţeles.
Însă, recent, am realizat că o pană de curent, combinată cu lipsa de responsabilitate a bietului trup, poate avea consecinţe neprevăzute.

Ieri am ajuns acasă mai târziu. Am pus în maşina de făcut pâine ingredientele, şi i-am dat startul, gândindu-mă cu groază că procesul se va termina abia peste trei ore, dar consolându-mă cu ideea că voi mânca pâine caldă. Făcută de mine.

Peste o oră aluatul era amestecat, şi urma etapa cu dospirea. Am închis geamul de la bucătărie, să fie călduţ pentru cocă, şi m-am aruncat, voioasă, în duş.

… S-a întâmplat că în filme. Când eram săpunită până în ochi, s-a oprit curentul.

M-am clătit în beznă, ca orbetele, claustrofobă.

Genunchii mei n-au ratat, în drumul spre bucătărie, nimic din ceea ce putea fi evitat: pat, scaun, masa de televizor, cablul de la radiator şi mânerul frigiderului.
Spaima mea era legată de biata pâine, însă nutream speranţa ascunsă că maşina, inteligentă, îşi va continua programul, când va veni lumina binecuvântată.

Am găsit o lumânare, din aia parfumată, care se pune la căpătâi dacă vrei să fii romantică şi ai şi cu cine, am aprins-o, şi la strălucirea dată de micul muc am început să cotrobăi după alte lumânări.
Evident că nu le-am găsit… Iar pentru a mă proteja de propria persoană, am lăsat lucrurile vraişte, gândind că le voi aranja la loc, cu ajutorul lui dumnezeu, pe lumină.

Am descoperit, încântată, o lanternă cu dinam, ce avea un mic mâner pe care trebuia să apeşi obsedant pentru a obţine o scânteie anemică. Nervoasă şi transpirată, dând la manivelă pe un fond sonor de criptă, am găsit punga salvatoare cu lumânările de mort, şi casa, dintr-o dată, a început să arate ca o poveste, cu umbre suspecte pe la colţuri.
(Am uitat să menţionez, fac parte din categoria oamenilor care se tem de Bau-Bau, deşi nu s-a descoperit ce înseamnă acest lucru).

Primul lucru, în decorul semiobscur, a fost să răsfoiesc manualul de instrucţiuni al maşinii de făcut pâine, unde am descoperit aşa: Dacă se produce o pană de curent care durează mai puţin de cinci minute, maşina îşi continuă programul normal. Dacă durează mai mult, procesul trebuie luat de la capăt.
… Pana de curent tocmai împlinise două ore…

Am suspinat discret, şi m-am aşezat pe pat, cu gând să rezolv o integramă. Aplecându-mă, cu lumânarea în mână, să descifrez puricii de pe hârtie, o mare de ceară s-a revărsat peste cuvertură, şi de acolo, pe covorul din faţa patului.
… Moment în care casa s-a luminat iar maşina de pâine a înviat, trist, cu un piu.

În lumina crudă a becului, garsoniera părea vandalizată de nişte hoţi nehotărâţi.

Am încins fierul de călcat, pentru a scoate ceara de pe pat şi covor; lucru care s-a dovedit salutar – în cazul patului, şi cu cruce – în cazul covorului.
Punând – în semn de pedeapsă pentru integrama ilizibilă – ziarul pe covor, am apăsat cu fierul încins, pentru a imprima ceara în hârtie, lucru care s-a şi întâmplat.
… După care nu am mai putut dezlipi ziarul de pe covor.
După care am luat un creion ascuţit şi am încercat să-l răzuiesc.
… Care creion, a colorat în cenuşiu covorul.
Locul dezastrului arăta ca şi cum cineva ar fi făcut caca la mijloc, iar pe margini ar fi ars cu lampa de benzină.

Vinovată, m-am dus, trist, spre bucătărie, să scot cadavrul de pâine, şi să îl arunc la coş… Ce să vezi? În maşină trona o frumuseţe de aluat crescut…
Am activat programul de coacere şi, o oră mai târziu, aveam pâine rumenă.
… Caldă consolare pentru faptul că am supravieţuit, fără niciun instinct de conservare, unei banale pene de curent.

În momente de criză majoră personală, mă rog la Dumnezeu. E o bisericuţă pe lângă care treceam, şi îi adresam celui de sus o rugăminte fierbinte. Şi, să vezi chestie, rugămintea îmi era ascultată. Ca o minune.

Mi-e frică să mai trec pe acolo şi să mă rog, căci la ultima rugăciune Dumnezeu mi-a dat exact ceea ce am cerut, şi m-a nenorocit.
Să mă explic, am zis ceva de genul:”Doamne, dă-mi, te rog, un bărbat care să mă iubească nespus, să fie înalt şi drăguţ”.
…Şi mi l-a dat. Înalt, drăguţ, gras, impotent şi prost bocnă.

… Acum îmi dau seama, că am uitat esenţialul, trebuia să îi spun că îl vreau în stare de funcţionare, cu cordonul ombilical dezlipit de mă-sa.

De aia zic, o perioadă o să ocolesc biserica, până îmi pun la punct acatistul, complet. Plus că trebuie să aştept şi disperarea aia, care îmi deschide calea către cer… Care disperare refuză să vină, căci experienţa cu familia de idioţi mi-a mătuit sentimentele, oblomovian.
Aştept să revin la zbuciumarea care mă caracteriza. …Mi-o fi murit tiroida?

În decembrie, graţie unor oameni care nu mă uită, am făcut animaţie, costumată în pinguin.
Nu înţelegeam de ce încă mă cramponez de faptul că dacă fac reclame sau telenovele, mă prostituez, în condiţiile în care prietenii îmi spun în cască discret, ca şi animaţia, tot aia e…
… Ei bine, ador să mă joc cu copiii, să îi fac pe oamenii mari să zâmbească de sărbători, să dansez şi să împart fluturaşi pe stradă, de Crăciun.
Protejată de costumul adorabil, pot fi EU, deşi, paradoxal, sunt un personaj…
Şi am înţeles.
Costumul nu este o deghizare pentru mine, ci un mijloc prin care cei care mă văd se dezinhibă. În era comunicării virtuale, întâlnirea cu o mascotă pinguin are acelaşi efect: relaxare şi voioşie, căci nu există pericol.
O dată costumul dat jos, ochii mei vioi întâlnesc aceleaşi priviri cenuşii, în care întrezăresc tristeţea noastră profundă.

Am trei fraţi, unul după mama, altul după tată, şi altul la comun.
În octombrie, am fost la nunta fratelui meu după tată, Dan.
Nu l-am putut suferi niciodată.
Pentru două lucruri: îmi spusese mama cum l-a prins odată că mă înghesuise după uşă, să mă sugrume, plus că, ani mai târziu, când ne-am nimerit împreună la ţară la bunici, s-a crezut Winnetou şi a aruncat cu un topor după mine, tăindu-mă discret la picior.
Războiul, o dată declarat, s-a manifestat prin ignorare reciprocă.
Peste mulţi ani, viaţa ne-a adus, într-un mod misterios, aproape, în Bucureşti. M-a cărat, de câteva ori, cu maşina lui, în provincie, la tata, timp în care l-am studiat îndelung, pentru că bărbatul de acum nu avea nicio legătură cu amintirile mele.
Reticentă la început, m-am înmuiat progresiv, fără să înţeleg de ce nu l-am putut suferi, ce drac de freak sunt eu, şi cum de comunicăm acum… Oscilam între vină, stupoare şi pândă, având sentimentul din ce în ce mai clar că viaţa mi-a tras o palmă, acum, în pragul bătrâneţii, ca să nu mai emit judecaţi de valoare fundamentate pe tâmpenii.

Am fost, cum spuneam, la nunta lui. Ochiul meu de vultur a remarcat o dată în plus spiritul de organizare impecabil, bunul gust desăvârşit.
De la primirea oaspeţilor la intrare, până la plecarea acestora acasă la spartul petrecerii, Dan a stat numai în picioare, glisând pe la mese, jucând adorabil hore şi comportându-se ca o gazdă perfectă pentru trei sute de oameni.

“Micul războinic”, întâlnit după mulţi ani, s-a transformat într-un bărbat adevărat, inteligent, cultivat, politicos şi conciliant.
…Şi în tot timpul ăsta a fost singur, fără familia de care eu m-am bucurat.
Nu cred că este prea târziu să spun că am inima caldă, căci Dumnezeu ne-a dat o şansă pentru a ne descoperi.
Patetică, am ochii umezi pentru un lucru simplu şi definitiv, care îmi inundă sufletul: sunt sora lui!

Mă pregătesc să scriu, din nou. Este aproape un an de când am abandonat jurnalul, fiind prea preocupată să trăiesc o inedită experienţă: gaura de vierme. Ad litteram.

O să încerc, încet şi – sper – inteligent, să povestesc ultimul an.

Pentru asta, cine mă citeşte aici, trebuie să frunzărească jurnalul meu pe anul 2007, pentru a fi pus la curent cu evenimentele premergătoare dezastrului.

Voi reveni.

Azi a fost deschiderea anului universitar. Sala era plină de boboci. Toţi frumoşi şi emoţionaţi. Pe fond se aude, tare, Gaudeamus igitur. Ochii noştri se umplu de lacrimi, este foarte emoţionant.

Nicu Alifantis este student la noi, secţia teatrologie. Când este strigat catalogul, toţi cei din sala îl aplaudă îndelung, semn de recunoaştere şi de drag. Rectorul – actorul şi profesorul Florin Zamfirescu- lauda audienţă pentru aşa primire caldă ce i se face cantautorului – viitor teatrolog.

Toţi cei care vorbesc sunt ascultaţi cu urechile pâlnie de ăştia micii. Sunt prezentaţi profesorii, pe rând.

La un moment dat, decanul spune: “Aş vrea să vă mai prezint o persoană, foarte importantă pentru şcoala noastră. Este secretara de la facultatea de teatru, Corina”…Şi inima mi se strânge, violent, nu ştie el, decanul, ca 80% dintre cei care sunt în şcoală, prima dată au vorbit cu mine, pe forumul UNATC, eu i-am îndrumat, i-am consolat, i-am certat când erau prea nărăvaşi, le-am spulberat fricile şi le-am dat curaj, de patru ani, încoace… Mi se pare nedrept să ridici în slăvi meritele unui om care face o treabă, fiind plătit pentru asta, fără să ţii cont şi de altul, care munceşte voluntar. Aş fi avut aceeaşi reacţie internă, şi dacă nu ar fi fost vorba despre mine. Mulţi profesori nu au aflat, din lipsă de timp, ce important este forumul UNATC, şi numai trei dintre ei mă încurajează să nu-i abandonez pe cei mici şi singuri… Aş fi foarte fericită dacă lumea ar realiza că, înainte de a fi studenţi, tinerii sunt candidaţi, şi că de ei se ocupă tot un om din facultate, persoana neimportanta, deh, nu secretară, ci o amărâtă de actriţă care nu-şi permite nici concediu, ca să nu fie ştirbită onoarea şcolii…

Dar să revin la festivitatea de deschidere. Vorbesc profesorii, pe rând.
… Iar atmosfera se strică puţin când simte nevoia să ia cuvântul, ca să nu moară anonim, directorul administrativ. E aşa de antipatic, încât începe foiala, ce vrei, artiştii simt când vine iz de inginer imbecil şi suficient…

Acum e linişte pe coridoare, copiii au plecat în clase, să se împrietenească şi să-şi cunoască antrenorii – cum spunea regretatul Adrian Pintea. Liniştea asta plină e atât de bună şi de caldă…
… Din păcate nu mă pot bucura de ea, că au reînceput aia, afară, lucrările cu târnăcopul…

(Am fost în piaţa romană să mă întâlnesc cu proprietarul, pentru a-i înmâna banii de chirie). (Urăsc oamenii nepunctuali). (Am bântuit cam o oră, în aşteptare, vizitând magazine şi respirând aerul acela, inconfundabil, de centru, pe care îl uitasem, căci eu îmi fac veacul în dristor şi în matei voievod).

(Scriu în paranteze, pentru că impactul cu lumea din centrul bucureştiului m-a făcut să retrăiesc exact aceleaşi senzaţii pe care le aveam acum 12 ani la sosirea mea, provinciala, în bucureşti; m-a complexat…).
 (…De ce??).

Un student la actorie, frumos- inteligent- cult- talentat şi carismatic (nu ştiu cum de s-au adunat toate într-un singur om) îşi tot face veacul prin biroul meu, că se simte bine când stă de vorbă cu cei mai bătrâni ca el (mă flatezi, Nicolae). Şi azi mi-a dat un link de pe YouTube, nu ştiu dacă o să mai funcţioneze când o să-l accesaţi şi voi, însă îl pun aici
http://www.youtube.com/watch?v=exyJ2CSfrHo

În înregistrarea de pe YouTube e vorba despre Paul Potts.Au trecut trei ore de atunci. Şi dacă vă uitaţi la ochii mei, alea nu sunt cearcăne, ci urmele de la rimelul scurs.