Jurnalul lui Manon.

O introspecţie prealabilă mi-a relevat faptul că nu am niciun mood de sărbătoare, că nu-mi vine, practic, să aprind nicio pocnitoare.
Astfel, formolizată într-o lipsă totală de zbatere, fluturi şi dorinţe, am decis că sărbătorile de iarnă mi le voi petrece aşternută în pat, fără brăduţ (titele, chitra draq, nu-mi dai înapoi globurile de la mama??), cu ochii la televizor – deci în rând cu alţi mioritici necuplaţi. Şi de Crăciun, şi de Revelion.
Fără iluzii, fără festivităţi. Şi fără angoase metafizice.

Şi a fost OK.

Mi-am petrecut Crăciunul eludându-l, iar Revelionul, privind postul B1TV.
Să mă explic, vouă, chefuitorilor, pentru care am nutrit, în acea perioadă, o cvasi-invidie fleşcăită, mascată perfect de indiferenţă: BiTV nu a avut program festiv, ci doar o cameră, montată pe Intercontinental, care transmitea, live, circulaţia de la Universitate.

Priveam cum roiesc maşinile, în rând cuminte, cu ochi aprinşi în ceafă, şi îmi imaginam persoanele din interior, pătrunse de acea generozitate molcomă, conformă cu evenimentul, asortată la strassuri şi paiete, barbă dată cu after shave, susurări, glumiţe şi bucle inţepenite cu fixativ.
Sute de faruri respectau, politicos ca niciodată, traficul aglomerat, şi majoritatea se îndreptau spre Romană (v-aţi dat toţi întâlnire la aceeaşi familie?).

Ca să nu-mi fie rău de la friptură, mi-am propus un alt scop: urmăream în paralel televizorul şi ceasul bătut în cui pe şifonier, pentru a vedea, curioasă, dacă la 12 fix mai mişună ceva pe stradă. Deci aveam ceva treabă…

Şi la 12 fix strada era tot plină.

Mi-am schimbat uşor poziţia în pat, căci e greu când înţepeneşti aşa, ca pensionarul, şi mi-am imaginat ce pot vorbi oamenii surprinşi în trafic, de Revelion, când bate miezul nopţii.
Nimic deosebit.
Doar reacţiile evidente în asemenea situaţii, de genul:
“Fi-ţi-ar rochia a dracu’, că iar am întârziat din cauză că trebuie să te aranjezi tu zece ore, ne prinse miezu’ nopţii în maşină, ca anu’ trecut!”;
“Ioane, să mă bată Dumnezeu, nu eşti bun de nimic, te mişti ca mortu’, că ţi-am zis să-l dai încolo de fular, ce, crapi de frig în maşină, ca la naşa tot în cămaşa stai, nu în palton!?!”;
“Acum, să înţeleg că tu taci ca să mă scoţi pe mine din sărite, de parcă eu mi-am tăiat, singur, cauciucu’…”;
…Şi evident, absolut neverosimilul: “E 12 fix, nu mai ajungem la mama, dar suntem împreună, doar noi doi…La mulţi ani, su-fle-tul meu!”…

… După care a început războiul petardelor, artificiilor, şuierătoarelor, pocnitorilor… apăsând asurzitor derizoriul peste viaţa noastră prinsă-ntr-o criză absolut de rahat, în care doar zgomotul de orice fel ne mai activează.

Am închis geamul şi mi-am sunat tatăl, pentru a mă da ca sunt exuberanto – optimistă şi în toiul unei petreceri crâncene. “La mulţi Ani, tată, să trăieşti!”, i-am zis cu inima caldă…

…Şi intrai în noul an, fără bani în buzunarul de pijama – pentru noroc, fără dorinţa tradiţională de la miezul nopţii, liniştită ca un mort.