Jurnalul lui Manon.

Este incredibil cât material îmi oferă postul lui lui diaconescu, dar, mai ales, diaconescu…
De când a dat vitejia în el şi nu a făcut front comun cu celelalte televiziuni în perioada alegerilor, m-a obligat să îl urmăresc. Pe zi ce trece i se adânceşte surmenajul, devine mai slab, mai gălbior, mai metafizic…
Iată şi exemplul elocvent, care mă face să pufnesc în râs penibil, singură pe stradă: într-o seară predestinată ratingului zero, în studio se afla un nene care îşi spunea povestea interminabil, molcom şi neconvingător, în timp ce diaconescu privea jenat în laptop.
La un moment dat, nenea simte că a venit momentul să încheie, rotund,  gratulând gazda: “Mulţumesc mult pentru norocul care l-am avut”. Diaconescu, eteric: “Să dea Dumnezeu!”
… Râd cu lacrimi şi acum…

Am o prietenă îndrăgostită de un bărbat îndrăgostit de ea. Da, se poate şi aşa.
Consiliez oameni de o viaţă; mărturisesc, aşa ceva n-am mai întâlnit: un bărbat care face, regulamentar, tot ce trebuie, pentru a-şi convinge femeia că o adoră şi că e sufletul lui pereche; poet, atent, impecabil, de parcă ar respecta ad litteram un ghid nescris.
Felul în care îşi exprimă dragostea este atât de apropiat de perfecţiune, încât naşte în femeie, spontan şi pervers, îndoiala metodică. Aceasta, la rândul ei declanşează o mişcare de domino prin faptul că impune o analiză care va conduce, tragic, la îndepărtarea galopantă de subiectivismul fluturilor din stomac şi, fatalmente, la proptirea bruscă a oiştei hormonale în gardul lucidităţii… Cu consecinţe grave, şi pentru cuplul susmenţionat, şi pentru partenerii cuplului- victime colaterale, care nu au altă vină decât că mâncau seminţe absolut liniştiţi în momentul coliziunii.

Prognosticul situaţiei bate spre rezervat.

Aseară, butonându-mi telecomanda cea nouă, îmi căzu privirea pe otv.

Distribuiţi regulamentar în marele studio, discutau simultan, la masa cu formă nedefinită, diaconescu, palid şi lent, vreo şase muieri marcă înregistrată “Pitzi”, şi o tanti creatoare de modă – fostă guristă.

Futil. Strident.
Asta în timp ce prin restul hăului din platou se prelingeau discret nişte manechine distruse la corp nu numai de cârnaţii festivi haliţi la Crăciun, dar şi de rochiile penibil mulate- gen sirenă, anacronice şi ţipătoare – creaţii ale guristei.

O blondă din categoria “Câţi ani ai? /20/… Da’ i-ai trăit, nu glumă…”, cade în plasa versatului diaconescu, şi se dă cu personalitate, scrijelind cuvinte piţigăiate în bietu-mi timpan: “Am bani, mă întreţin singură şi sunt dependentă de shopping”.

Trei minute mai târziu, diaconescu:
“Uite ce îmi scrie un spectator, că, dacă aveţi bani, nu aţi dori să întreţineţi dumneavoastră bărbatul?”

…Şi blonda arsă de solar scoate perla, me-mo-ra-bil, obligându-mă astfel să o ţintuiesc aici în jurnal:
“Eu mă întreţin singură. Mă întreţin părinţii singură”.

Genial.