Jurnalul lui Manon.

În noaptea de Înviere am crezut că o să mor.

Stăteam moţ în vârful patului, la miezul nopţii, cu ochii în televizorul dat pe mute şi cu urechile la slujba împrăştiată de megafonul bisericii de peste drum. Mă durea înjunghietor stomacul, mă mânca pielea iar antibioticele reuşiseră o victorie în intestin cu ceva care se numeşte colită pseudo-membranoasă, pe numele lung, căci nu îl pot spune pe cel scurt, are şase litere şi mi-e lene să-l scriu, de ruşine…

Mă gândeam că până aici mi-a fost.
Am închis geamul, căci slujba începea să aibă, pentru mine, un iz de înmormântare prematură şi m-am îmbărbătat cu ideea că poate nu crăp, ci doar trec prin purgatoriu. La propriu.

Mi-a trecut prin cap că poate ar fi bine să merg şi eu la biserică, mai uit de mâncărime, iau şi aer în plex, aprind o lumânare…Însă mi-am adus aminte că sunt într-o situaţie care nu-mi permite deplasări lungi spre obiective înălţătoare spiritual care nu au în imediata vecinătate locuri de uşurare trupească.

Aşa că m-am potrivit mai bine în pat şi, pe la unu noaptea, mi-am urat tradiţional: Cristos a-nviat!, cu speranţa ascunsă că dimineaţa mă va găsi, prin simpatie, şi pe mine, vie.

Adevărat a-nviat!

 Dragi prieteni, scumpi colegi şi bă Costică,

Sunt vie, mişcătoare şi mişcată de întânirea cu medicul, de azi, care s-a desfăşurat pe coordonate care nu ţin de cotidian şi de ceea ce se întâmplă, ca regulă, când intri în cabinetul unui medic.

Mai întâi, paranteza de rigoare: M-am trezit cu buza umflată. La propriu. Azi dimineaţă. Aia de sus.
Aveam un botuţ de iepure şi, ca să îmi treacă frica (pentru că dacă urticaria îţi umflă gura, e o chestiune de timp până îţi jugulează glota) mi-am spus că mi-ar sta bine cu inserţie de colagen, numai dacă mi se înfige, strategic, încă o injecţie simetrică, în buza de jos. Astfel, guriţa mea de format sârmuliţă ar arăta ca cea a marinelei niţu.

Am înghiţit cu chiu, cu vai, pumnul de antibiotice şi m-am pregătit – în iminenţa şocului anafilactic provocat, la alegere, ori de urticarie, ori de medicamente – de vizita la medicul endocrinolog.

Am ajuns acolo şi m-am aşternut în aşteptare, cu o senzaţie de rău şi cu fluturi la inimă. Aştept de două luni această întâlnire, deci am stat cuminte încă o jumătate de ceas, de când trecuse ora programării. Respiram controlat, pentru a nu leşina, şi mă gândeam cu ruşine că o să cad lată la intrarea în cabinet, căci, cu siguranţă mă va răpune ceva acolo. Remarcam, privindu-mi niznai unghiile, că sunt într-o depresie profundă care-mi activează la momentul inoportun dorurile de cei morţi, acatistul spre titel şi fluturii de îndrăgostire, leşinaţi de aşteptări inutile.

Aşa am intrat în cabinetul doctoriţei. Şi de acolo începe neverosimilul.

După salutul regulamentar şi remarca în gând ce tânără e doctoriţa asta şi ce privire caldă are, am deschis gura: Doamna doctor, aştept să vă cunosc de două luni, dar azi, venind aici, am realizat că ar fi trebuit să mă programez, ori la psiholog, ori la alergolog, căci nu am energie să aflu că am tiroida defectă. Sunt complet deprimată şi mi s-a umflat buza de la alergie deci o să mor.

Din secunda în care am tăcut, această femeie necunoscută, care stă în consultaţii zilnic, de dimineaţa până seara, şi pe care nu ştiu dacă o s-o mai întâlnesc vreodată, mi-a adunat de pe jos, cu infinită grijă, toată energia mea depresivă şi a modificat-o, modelat-o până când am redevenit om, din epavă. Mi-e greu să vă descriu ce s-a întâmplat. E unic şi irepetabil. Am vorbit mult. Doctoriţa nota şi mă întreba, mi-a citit analizele, m-a consultat.
Dincolo de acest medic, un om, în fond, era energia. Pe care o simţeam şi când mă privea, tăcând, şi când mă palpa. Dincolo de persoană, era vibraţia, dincolo de mâini, căldura.
După ce a constatat că tiroida mea este ok, m-a întrebat despre alergie. Fiecare subiect era tratat cu delicateţe şi grijă maternă…

M-am simţit OM.

Azi am întâlnit o fiinţă empatică, fermecătoare, profesionistă, aşa cum nu credeam că există, doar speram în surdină…

…Corina Neamţu, medic român.

Mâine mă duc la doctor, să mă caute la tiroidă. M-am programat de vreo două luni, că altminteri m-aş furişa, niznai. Dacă îmi găseşte glanda defectă, doctorul o să-mi dea pastile ca să o aducă pe calea cea dreaptă. Ei, aici mi-e mie frică de mor, dacă mă cuminţesc de ajung ca ăia de care râd io, plictisitorii? Parcă mă văd, liniştită şi înţeleaptă, mişcându-mă-n relanti, de unde până acum eram un sfedeluş vibratil…doamne, feri!…

…Aş încerca o diversiune gen fugire peste graniţe, însă nu pot lăsa în ţară urticaria, singură, am şi eu un simţ de responsabilitate. Plus că noul tratament cu şaişpe anitibiotice simultan pentru ce-mi găsiră ăştia pitit în stomac, helicobacterul, cine îl face dacă eu nu mai sunt prin zonă?

Auzi, o fi vreun târg în care aş putea dona şi eu neşte afecţiuni cronice, dependenţa de fumat, amintirile horror cu titel, o scârbă de muiere care îmi infestează în fiecare zi mouse-ul sub pretextul curăţeniei şi vreo douăzeci de coafeze care mi-au marcat existenţa?

…Ete, că mi-adusei aminte…parcă mai spaimă mi-e de ciuful care-mi crescu iar în vârful capului, că trebuie să-l duc la tuns, decât de tiroidă, cu doctorul ei…A dracu femeie sucită!

Plec spre casă prea târziu, de două săptămâni, şi am o uşoară spre explozivă panică: dacă tudorel butoi a activat infractorii şi i-a legitimizat să atace, noaptea, femeile care circulă pe trotuar?

Ete ce mă frământă: E a doua oară când, mergând spre casă, fac acelaşi lucru…Prima dată era în faţa mea un tip, care (aşa mi s-a părut mie, de paranoică) s-a întors din drum când m-a văzut şi m-a acompaniat un timp.
Cu inima bătându-mi să spargă pieptul, m-am oprit şi l-am interpelat: Spuneţi-mi, vă rog, unde este piaţa muncii, sunt puţin confuză şi am senzaţia că este în direcţia opusă…
E bine, mergeţi în direcţia bună, îmi zice el, iar eu, ascultându-i vocea, îmi dau seama că omul nu reprezintă un pericol de viol.
Aseară, iar…Merg spre muncii şi în spatele meu, unu’ negru şi slab. Grăbesc pasul, îl grăbeşte şi el.
Şi mă întorc, înspăimântată de faptul că simt iminenţa loviturii în cap: Scuzaţi-mă, unde este piaţa muncii? (acum îmi vine să râd, atunci mi-era frică).
E drept în faţă, doamnă, şi eu iar mă liniştesc; omul nu are intenţii nesănătoase de tâlhărit. 

De aia zic: dacă, vreodată, circulaţi pe trotuar la ore târzii pe mihai bravu şi vă opreşte o tipă să vă întrebe unde este piaţa muncii, să ştiţi că eu sunt, şi vă interpelez pentru că mi se pare că arătaţi suspect, nu pentru că vă invit să-mi luaţi portofelul la violat.

Puiuţa asta, pe care am cunoscut-o de pe vremea când era un sâmbure şi mă privea cu ochii ei de căluţ, tremurând, la admitere, este îndrăgostită.
I-am urmărit evoluţia, fiindu-i alături, ca mama a doua, timp de vreo şase ani.
Am luat sâmburele ăsta mic, şi l-am pus într-o parcelă din sufletul meu. L-am stopit cu puf de emoţie, i-am pus beţişor când ar fi vrut să se aplece, i-am încurajat creşterea şi i-am arătat soarele, ca reper în viaţă.
I-am risipit umbrele şi acum, iată, lucrurile încep să fie minunate.
Este o actriţă de excepţie.
Acum se împlineşte şi ca femeie.

Râdem amândouă când ne amintim cum, acum câtva timp, m-am trezit hop cu ea în birou, conspirativă. Mi-a spus atunci aproape şoptind, aşezată şcolăriţă pe scaun, că un cineva, El, este îndrăgostit de ea.
Eu mă uitam în monitor, o ascultam şi o vedeam, foindu-se, cu coada ochiului. O cunosc atât de bine, încât ştiam ce urma să-mi zică: Nu ştiu ce să fac, Nona, dacă eu nu o să mă îndrăgostesc de el, că mi-e frică? Dacă el o să sufere?
M-am întors spre ea şi i-am zis: O să-l iubeşti de o să te caci pe tine, dacă el e aşa cum spui! Sunteţi pereche, v-aţi întânit!

A trecut puţin timp şi de atunci…vine pe la mine, aproape zilnic, şi îmi povesteşte cât este de fericită. Cât este de iubită. Cât de mult iubeşte. Aproape că tremură de frică pentru ceea ce are.
O simt că ar vrea să strige de bucurie, iar eu, cu ochii în lacrimi, nu pot spune decât asta, la infinit: Aşa trebuie să fie, puia lui mami, iubirea e simplă, nu e luptă cu incertitudini. Suntem taraţi şi când firescul năvăleşte peste noi, ni se pare paradox. Asta este întâlnirea. Aşa trebuie să fie relaţia. Fără războaie, fără întrebări. E simplu. Iubeşte şi comunică. Dacă ai nedumeriri, angoase, spune-i, nu le strânge în tine. Fă-l să râdă, râzi cu el.

E simplu. Lucrurile profunde sunt simple.

Este uşor amar, însă, că pe lângă zbaterea de iubire, există pitită, într-un loc ascuns, şi teama că ziua de mâine poate lua totul, dintr-o dată.

Secolul XXI. Încă ardem de emoţie, dar am ajuns să ne minunăm de firesc şi să îl credem paradoxal…

Mi-a transmis iniţial că se ocupă ea  să nu mă bag  să stau deoparte.
M-am dus să o beştelesc  să fac spume  să o asigur, ochi în ochi, că nu voi mişca un deget!!
…Şocată de reacţia mea, mi-a impus  mi-a propus  m-a rugat insistent să o ajut, căci eu sunt un om de bază.
Am deschis gura şi i-am dat muie  am refuzat  am acceptat, cu condiţia ca eu să coordonez proiectul.
S-a albăstrit  A strâns buzele  A zâmbit fericită.
Am înfrânt-o!  Am învins!
Urmează teroarea  spaima  munca pe brânci.
Eu ştiu cum va ieşi evenimentul pe care-l voi pregăti: calitativ, peste ăla de anul trecut, care a fost catalogat drept interesant minunat excepţional! …Pe care tot ea voi eu l-am conceput.

Ce puşca mea?  Păi, până când să rabd?  Bravo, Manon!

Acum trei ani mă apucase mâncatul sănătos. Am făcut vânt la ghenă uleiului de la bunica şi mi-am cumpărat din ăla de orez. Mâncam crudităţi din piaţă, ierbivoră, până mi se apleca. Ba, într-o zi, am cules de pe o tarabă şi nişte fructe ciudăţele, pe care nu le-am mai întâlnit decât la biata bunică-mea, în pădure: coarne şi porumbe.

La două săptămâni mi-a apărut pe corp o buburuţă mâncătoare. A doua zi, încă trei. A treia zi, alte 500.
Am fugit la dermatolog. Mi-a dat nişte pastile care mă făceau să umblu high pe stradă, să fiu lucidă până dimineaţa, iar de atunci până seara, să dorm mergând.
M-am întors la dermatolog, plină de luciri ciudate în ochi. “Mă mănâncăăă tot corpul, şi mă comport ca şi cum sunt sclava ţuicii de dimineaţă! Ce să fac?”
“Vă trimit la un alergolog bun”, îmi zice medicul cu o privire de eşec.

Alergologul mă studiază îndelung, zice un hmm profesionist şi decide nazal: “Nu vă trimit să faceţi testele de alergii, sunt doar câteva, costă prea mult şi, din câte imi dau eu seama, alergenul pe care l-aţi contractat poate fi luat, începând de la margarina din frigider, până la gelul de duş din baie…Vă pot introduce  într-un program de testare a unor medicamente noi. Luaţi câte o pastilă, din recipientul acesta mare, în fiecare zi, şi notaţi pe acest grafic simptomele.”
“Adică mă faceţi cobai?”
“Mda.”
“Şi versiunea cea mai proastă e că pot muri?”
“Versiunea cea mai proastă este, dacă nu încercaţi asta, să rămâneţi cu urticaria până la adânci bătrâneţi.”
“OK. Dar vă rog să nu îmi daţi placebo, căci la mine nu funcţionează autosugestia. Ultima dată mi-am indus că l-am călcat pe nemernic cu maşina şi că am scăpat nepedepsită, şi când m-am trezit din reverie el era tot viu, iar eu, tot neposesoare de  maşină.”

Timp de trei luni am înghiţit forţat nişte capsule cât buricul degetului, umplute cu praf alb, şi-mi notam pe hârtie, conştiincioasă, mâncărimile. Partea proastă: tot urzicată eram; partea bună: nu simţeam efecte secundare de la misterioasele capsule (nu e timpul pierdut…).
Bref: Am scăpat de urticarie luând, timp de un an întreg, xzyzal (vă daţi seama ce pastilă e aia căreia nu i se găseşte un nume coerent).

Anul trecut, în septembrie, fac un festival de teatru şi, în ultima zi, la festin, gust nişte mititei şi o linguriţă de tort. În zece minute, îmi pare o buburuţă mâncătoare drept în frunte. O anihilez cu xyzal, şi uit.

În decembrie, dumnezeu şi-a adus aminte de mine: Cu cine faci tu, puiule, sărbătorile de iarnă?
Singură, Doamne.
E, ia de aici o urticarie, să ai şi tu pe ce pune mâna!

…De atunci iau două pastile de xyzal pe zi.

Azi e 15 martie, iar aseară m-am otrăvit în plus cu două ouă pe care le-am încăierat în tigaie.
…Şi m-am târât până aici ca să scriu aşa: Las moştenire… acest… pix…

Evenimentul 1. Aplauze şi bis.
Echipa Jurnalului lui Manon, din care fac parte eu şi toţi spiriduşii care îmi populează mintea, mulţumeşte (prin aplauze, fluierături, aruncări în aer de căciuli) Denisei pentru gestul ei generos, ştie ea care, ce a avut ca rezultat o defilare impresionantă de vizitatori (211, iuhu!) în garsoniera mea virtuală. Ocazie cu care ne înclinăm, fericiţi, şi în faţa acestora, şi îi invităm să mai vină, să ne împrietenim.

Evenimentul 2. Catharsis.
Am văzut astăzi un spectacol studenţesc de teatru care m-a lăsat mască şi în care am remarcat un tânăr actor de excepţie: frumos, talentat, inteligent, versatil, carismatic, rasat. …Şi e abia în anul II…Notaţi numele, regizori, se numeşte Sorin Şaguna. De excepţie, am zis!

Evenimentul 3. Crucea de uimire.
M-am trezit azi la uşa biroului cu titel. El îmi citeşte jurnalul şi din postul anterior, Scan de bloguri, a înţeles că mi-am schimbat domiciliul, recte că m-am mutat într-o nouă garsonieră, deci a venit într-un suflet să noteze noua adresă!
a) bravo pentru mine, înseamnă că descrierea blogosferei a creat o imagine reală;
b) titele, acolo am scris că stau la etajul 6907, dacă nu mă găseai azi la birou, mă căutai mîine în Pandoria?

Concluzii generale
13 nu este cu ghinion. Am ţopăit de bucurie, am plâns de emoţie, am pus cruce la trecutul dureros.
…Deci, exist!

P.S. Cruce înseamnă cruce, titele, nu plus.

Sunt unul dintre cei mai bătrâni cetăţeni ai comunităţii virtuale, de pe vremea când se făcea naveta, de la un forum spre altul, de pe vremea când forumul însemna comunitate strânsă la un loc, pe căprării. Am trecut prin click, bb-uri, ag, ad, out, animale, unatc, cam tot…
Am înţeles de timpuriu că, indiferent de minunile pe care le spui în scris, întâlnirile face to face reprezintă (nejustificat) motive de dezamăgire, pentru că în eter oamenii sunt fascinanţi îngeri şi demoni, în realitate ei sunt doar feţe frumoase sau urâte, cu bune şi cu rele greu de digerat.
Socializările pe net erau excepţionale, întâlnirile pe viu ne obligau la complezenţă, căci nu îndrăzneam, niciunul, să facem pasul spre prietenie. Motivul: oamenii care respiră eter sunt oameni care au primit-o de la viaţă, pe viaţă.
… Aşa era atunci.

Cine suntem noi?… Oameni normali cu plus, cu frustrări care trebuie exprimate şi altfel, prin scris…Pe care nu ni le putem alina pe viu, căci oricât de multă istorie ai scrie pe net, lipseşte magicul din privire, atingerea, lacrima, contactul direct al vieţii reale.
… Este motivul principal pentru care resping circumspectă coup de foudre -urile virtuale şi atenţionez discret prietenii despre poveştile de amor prin site-uri care promit cuplarea.

Îi iubesc pe oamenii pe care i-am cunoscut pe forumuri şi mi-au lăsat o impresie deosebită, chiar dacă nu mai comunicăm. Nu i-am uitat.

A venit o zi în care m-am retras. M-a furat viaţa, o perioadă, şi am renunţat la acest gen de socializare, scriind în continuare tot ce mă marchează, dar publicând virtual într-un spaţiu restrâns. Nu mai simţeam nevoia de dezbatere. Am păstrat doar unatc -ul, căci acolo este sufletul meu şi am o responsabilitate morală.

Şi iată că acum, la insistenţele unor oameni care, spre deosebire de mine, au depăşit faza pe forum local – trecând la olimpiada pe blogosferă, mi-am zis să calc peste îndoieli şi să încerc să mă aliniez la noua ordine.

E prea devreme să mă pronunţ, însă iată ce observ, după o cercetare şi analiză la rece a peste o sută de bloguri:

Azi nu se mai face naveta. Blogării stau într-un bloc a cărui înălţime se pierde în nori. La fiecare etaj există câte un palier, cu multe apartamente. Apartamentele nu au uşă. Se circulă, dintr-o casă într-alta, cu uşurinţă şi cu familiaritate. Blogării sunt o familie numeroasă care trăieşte sub acelaşi acoperiş.
…Aşa e acum.

Am fost repartizată, provizoriu, de administratorul zelist, la etajul 6907. Am intrat pe palier şi mă îndrept spre ultima garsonieră, care este a mea. Are, deocamdată, uşă la intrare. Intru, îmi aşez laptopul pe măsuţă şi iau etajele la rând, pentru a vedea, pentru a înţelege regulile casei, ce se face şi ce este interzis.

Cu ochii cât farfuriile, glisez uşor printre oameni şi întreb, timidă, când nu înţeleg.
Holurile sunt populate până la refuz, e un du-te vino ca într-un cuib de furnici. Nimeni nu se tamponează, toţi se cunosc, îşi spun pe numele mic.
La etajul 5, trei fete îmbrăcate în costume de piele neagră, mulate pe corp, stau pe hol şi recită din Eminescu, acompaniate de chitară. Doi tipi fumează şi vorbesc porcos despre aiurea. Ei sunt luaţi în tărbacă, de un al treilea, care are replică pentru orice. Îmi ţin cu greu râsul, tipul e amuzant şi inteligent, dar eu sunt nouă şi nu vreau să dau impresia că râd ca vaca, din senin… Mai ales de numele lui ciudat, care face trimitere, la modul cel mai funny, spre cimitir…
O tipă plinuţă împarte pe coridor prăjituri reţetă personală, fapt care îi determină şi pe cei doi liceeni din faţa ei să renunţe la disputa IT şi să se înghesuie la savurarea dulcelui. Un nene cu ochelari, cam de vârsta mea, scrie serios ceva pe o hârtie, cu responsabilitate de administrator. Un tip arhicunoscător mă face să rămân blocată în ochii lui inteligenţi, indecent de mult. O fetiţă înşiră mărgele pe aţă iar alta se plimbă agitat şi-şi spune replici din filme. Un tip zburlit se uită la mine cu ochi de vulpe şi am vaga senzaţie că l-am mai întâlnit, demult, pe un forum. Scria aberaţii şi părea nebun… Aşa că mă strecor uşor prin mulţime, simţind priviri arzânde-n ceafă şi cobor un alt etaj.
Aceeaşi înghesuială. O fată cântă la chitară iar pe muzica ei un tip fumează trabuc şi dă citate, cu voce gravă, din latină.
Miroase a mâncare gătită, ca la mama acasă, de sărbători. Detectez şi sursa: un bărbat cu şorţuleţ iese dintr-o garsonieră şi trece, cu costiţele lui afumate, în cea din faţa lui. Remarc inocentă, cu voce moale, că are nişte mâini lucrate mişto, deci e şi mascul şi gospodar, ce paradox! Fata de la chitară îmi spune că tipul e dat, să nu-mi fac iluzii. Eu îi explic că nu am venit la agăţat, ea mi-o arată pe soţia bucătarului. Renunţ la explicaţii şi o privesc pe soţie. Are treabă ca o furnică şi deşi tânără, pare mama lor: adună noutăţile, susţine campanii, încurajează timizii, ceartă obraznicii. Mă înroşesc atunci când îmi face cu ochiul, a simţit că sunt nouă şi în privirea ei compătimitoare văd întrebarea: asta cât o rezista pe aici?
M-aş duce să o salut, însă sunt pleznită peste ceafă de o palmă violentă. Nu apuc să văd decât că cineva, nu ştiu dacă femeie sau bărbat, o tuleşte, după ce mi-o dă şi se ascunde la ghena de gunoi.
Cine m-a lovit? Îl întreb (în timp ce mă întreb dacă ăsta-i botezul) pe tipul care fumează pe hol şi dă citate din latină.
A, stai liniştită, îmi zice, ăsta nu locuieşte cu noi, stă cu maică-sa, dar îi place să mai vină pe aici şi să se lege de blogări. Ai grijă pe unde calci, că uneori nefericitul pune vaselină pe trepte, să ne rupem gâtul. Noi nu-l băgăm în seamă, ignoră-l şi tu.

…

Mă întorc în garsonieră şi visez cu ochii deschişi că fac parte din comunitate, că ei mă citesc pe mine aşa cum îi citesc şi eu pe ei, că particip la petreceri, la tot ce ţine de viaţa asta din nori, contrar instinctului care îmi spune că s-ar putea să rămân o neadaptată. Ştiu că eu nu sunt blogăriţă, că eu nu am timp să fiu la curent cu tot şi să împărtăşesc altora, că eu nu pot scrie decât despre lucrurile care mă marchează direct şi personal şi care, aruncate în eter, au impact direct. (Mă costă mult, dar asta le trece rampa, spre alte suflete).

Bref: Azi am cunoscut cam o sută de blogări, am schimbat vorbe doar cu patru.

Mi-e încă frică de marele necunoscut în care altădată mă scăldam voioasă.
… Aşa că stau pe margine, deocamdată, şi apăs butonul Scan.