Jurnalul lui Manon.

După o trântă serioasă, care a durat mai mult decât cere regulamenul, iată că primăvara a câştigat bătălia cu iarna, în mijloc de aprilie. A năvălit căldura, şi soarele face revizia tunurilor de caniculă. Urmează o vară lungă, răzbunătoare.

Ploicica de aseară a coborât ameninţătorul nor de cenuşă vulcanică în casele noastre, iar aerul a rămas curat, ca plumbul de la ţevile de eşapament. Ne-am întors la poluarea zilnică, cu care suntem obişnuiţi, deci nu mai avem motive de panică.

Mi-e groază de frig, dar detest canicula căci mă transpiră la musteaţă, unde mai pui că, pictată cu buburuţele mâncătoare ale urticariei, va trebui să folosesc mâneci lungi. …Alt prilej de articol în jurnal, la momentul potrivit.
Om vedea.

Corpul meu slăbit are nevoie de încărcarea bateriilor, aşa că voi trage o fugă la tata acasă, în curând.

Nu vreau să vorbesc într-un ceas rău, dar de când nu mai iau pastilele care ar trebui să-mi susţină ficatul, pe numele lor, silimarină, parcă nici urticaria nu mă mai sâcâie atat de mult. …Sau o fi de la inaniţie, că dacă eu nu mănânc nimic, n-are nici ea prilej de erupţie?

Am nişte ciuperci moarte prin frigider, aş găti o tocăniţă din ele, că mi-e aşa de foame de aş rupe cu dinţii carton…Poate-mi fac curaj şi mă reapuc de mâncat.

Luna viitoare e ziua mea de naştere, şi voi încropi, în camera de comentarii, un chef virtual, aşa cum făceam pe vremuri cu regretatul meu prieten, Alex. O să vedeţi cum e, vorbim atunci.

V-aţi plictisit, nu? Aşa sunt eu, dragilor, când nu mă doare nimic şi mă bucur în taină de fluturel.
…Banal de cuminţică. Şi călduţ moale.
Vă pun şi poza; zâmbetul şi iubirea din ochi sunt vă sunt destinate.

Vă mulţumesc pentru că sunteţi.

Povesteşte cel mic, într-un comentariu, o mică istorie despre cum voia să-şi cumpere el un ceas de mână, care să-l înlocuiască pe cel vechi…Nu şi-a cumpărat ceasul cel nou, însă, la ieşirea din magazin a avut o surpriză: uitându-se la ceasul de la mână, a constatat că acesta nu mai mergea…

Şi mi-am adus aminte de istoria mea, din iarnă, când hotărâsem să-mi schimb maşina de spălat. Cumpărată în urmă cu zece ani şi fiind, la vremea aceea, cea mai scumpă de pe piaţă, bătrânica maşinuţă funcţiona, încă, perfect.
Dar mi se pusese pata să o schimb, până în Crăciun, să mă prindă şi pe mine Anul Nou, cu bucurie…

Cu o săptămână înainte de a o dona şi de a-mi lua alta, pun nişte rufe la spălat, şi apăs butonul de pornire.

Maşina, moartă. Decisese că mai bine sucombă ea, decât să o arunc ruşinos din căminul în care şi-a petrecut existenţa.

Eu voiam să o dau de suflet, aşa că am chemat un nene să-i facă un control şi să o trezească din comă.
Omul a desfăcut-o, s-a uitat înăuntru, nu ştiu ce are, doamnă, că nu pot umbla la ea, e de aia cu computer, i-a pus carcasa la loc şi a declarat-o decedată, oficial.

Seara, am zis, asta e, o arunc, dacă tot s-a sinucis înainte de termen… Stateam lăngă ea, în bucătărie, fumând cu cotul sprijinit de capac, si mi-am adus aminte ca în toţi anii ăştia biata maşină a fost martoră la viaţa mea, obiect neînsufleţit căruia îi cunosc toate zgârieturile şi petele… De câte ori m-am sprijinit pe ea, la ţigară, cu capul în mâini, supărată sau plină de bucurie… Şi m-a apucat o tristeţe de parcă renunţam la o persoană…Mă încerca amarul, dar mă şi miram de mine, doamne, tare mai sunt defectă…Stau, aici, lângă maşina de spălat, care nu mai scoate niciun zgomot, de parcă aş participa la un priveghi…Măcar dacă o donam cuiva…Şi mă durea inima de ea, că mă doare din orice, aşa că prilejul era numai bun, freaku drac ce sunt, îmi ziceam…
Am depăşit, într-un final, momentul dramatic, şi m-am dus în cameră, să dau telefon băieţilor, să o ducă la cimitir.
N-am putut. Fire-ai… atentă, manon, m-am admonestat leşinat, că o să ajungi ca baba Saveta, să ţii în casă toate cadavrele nefolositoare.
…Lasă, că sun mâine.

A doua zi, mă pregăteam să plec la şcoală. Îmi iau cheile, deschid uşa, să ies, şi mă trăzneşte un gând: ce-ar fi să apăs pe buton, ca să fiu sigură că nu mai e nimic de făcut?

Am apăsat butonul.

…Şi maşina mi-a făcut cu ochiul din becul verde, luminat a viaţă.

Am simţit cum mă inundă bucuria ca atunci când am intrat la facultate, prima.

N-o mai schimb.
Ea nu vrea să mă părăsească, iar eu respect întotdeauna deciziile obiectelor inteligente.

Am făcut, azi dimineaţă, o vizită la un hipermarket, că femeile cumpără, când sunt blue.
Ca de obicei, am umplut o ditamai sacoşa, că aşa fac de fiecare dată când nu mă cară cineva cu maşina. Iau prea multe.
Când mă cară, iau două flinticuri.

Fetele de la ghişeu sunt drăguţe şi mă iubesc. Mă ţin minte de la prima vizită, căci sufăr de sindromul împrietenirii spontane.

Iau sacoşa grea în mână, ca să am cu ce să-mi tai, pe drum, circulaţia sanguină din degete, şi vreau să ies…
…Moment în care senzorul de la intrare, de care mi-e frică mie, cinstita, şi nu ştiu de ce dar iată că aflu acum, declanşează alarma de hoţie.
Sirena bipăie asurzitor în toată hala, astfel că în acel moment devin cunoscută şi tuturor clienţilor care stau la rând şi mă privesc, deodată, cu ochi mijiţi reprobator.

Eu încremenesc, roşie în obraji, şi mă întorc împleticit la casa de marcat:
Ce-mi băgaşi în pungă, puiule, de mă făcuşi infractoare?
Staţi liniştită, doamnă, (mă asigură fata, dintr-o privire, că nu mă crede manglitoare) nu am trecut prin aparat ciorăpeii. Gata.

Iau iar sacoşa şi dau să trec.
Se declanşează iar, alarma.

Mă întorc, cu o faţă pe care nu o ştiu, dar o văd oglindită în simpatia spontană a clienţilor îmbunaţi, şi pun, iar, sacoşa, în braţele fetei: Iubita mea, răstoarn-o până nu mor de inimă, şi vezi ce piuie. Nu-mi prelungi coşmarul, te roagă mami, da? Poate că nu-mi trecuşi prin aparat puii de andive, ia tot la mână şi vezi…

Cumpărătorii, români ca şi mine, îmi zâmbesc complice, dracu ştie de ce, că eu aş intra în pământ, şi se uită şi ei, curios scormonitori, la conţinutul sacoşei, pe care nu l-aş fi vrut publicat, mai ales din cauza tamponelelor…

Gata, îmi zice vânzătoarea, cred că nu trecusem prin aparat bananele…

Iau sacoşa în mână, uşor cocoşată de multele perechi de ochi care îmi atârnă-n ceafă şi…i-o pun în braţe agentului de ordine, care venise cu nasul ascuţit să constate infracţiunea. Trece-o dumneata în tărâmul de dincolo de uşi, că pe mine mă lasă picioarele, dacă şi a treia oară…Poate ai mai mult noroc.

Şocat şi ţeapăn, dar impresionat, nenea în uniformă poartă demn spre ieşire corpul delict, urmărit de toată suflarea magazinului, în timp ce eu rămân blocată cu privirea pe cătuşele zornăitoare, care-i atârnă organului, la spate.

Sirena nu se declanşează, şi toată lumea murmură a bucurie.
Se face schimbul la vedere: mi se dă sacoşa, eu dau bună ziua tuturor, şi ies.
…Transpirată fleaşcă, cu pulsul accelerat.

Şi mă gândesc cu bucurie că e bine să fii simpatică, ai de câştigat în ţara în care nu se acordă, aproape niciodată, prezumţia de nevinovăţie.

Am, aşa, un sentiment de căluţ care zburdă pe câmpii, am cunoscut mai mulţi oameni, în trei luni, şi din ăia, de pus la inimă, cât cunosc alţii într-o viaţă întreagă. Şi sunt fericită.

Ieri, cineva mi-a înmuiat genunchii, de emoţie.

El îşi zice “unu mic”, citeşte jurnalul şi scrie pe aici, laolaltă cu ceilalţi dragi şi preţioşi mie.

Asadar, primesc un telefon, de la unul dintre profesorii care ţin cursuri în UNATC: nona, te caută unu mic.
Am zbughit-o spre sala de sport, să caut cu privirea, printre spadasinii de la curs, piticul.

“Piticul” are înălţimea turnului Eiffel şi e frumos de pică.
Îi spun şi aici, ca să rămână, FRUMOSULE!, însă înmuierea genunchilor a avut altă cauză…
…Cel mic i-a adus cadou lui Manon o punguliţă cochetă care adăpostea un sandvici de la Snack Attack şi o sticluţă cu apă, ca să poată rezista fata peste zi nemurind de foame.
Cuvintele sunt de prisos, căci emoţia m-a paralizat, şi sper, cel mic, să nu te fi strâns în braţe prea tare, dar mă lăsaseră picioarele.

Vă mulţumesc pentru că existaţi, voi, cei ca mine.

***

Late edit: Tot ieri am primit, în bântuirea spre săli, direcţionând spectatorii, un sms din birou: Nona, ţi-a adus portarul un bileţel în care scrie că “platonicul te aşteaptă la parter”.
…În secunda următoare, m-am pitit în birou şi am rămas acolo o veşnicie de două ore.
Ştie că scriu despre el?
Şi a şi venit?
…CUM?

(Dacă întreabă cineva de mine, vă rog să îi spuneţi că sunt în America. Vizitez Marele Canion până la iarnă, căutându-l pe Winnetou în memorie.)

Sunt chioară de somn şi de la regimul ăsta aiurea care include mâncare spre zero, am slăbit. Îmi zicea şoferul instituţiei, ieri, privindu-mă cu drag, că m-am ascuţit ca lupta de clasă.
I-am arătat, recunoscătoare, degetul.

Mi-a rămas un colăcel firav pe burtică şi azi noapte, că tot nu puteam să dorm că încinseseră ăia un bairam pe coridor, am avut un tête à tête cu organismul, dacă tot mă topesc pe picioare, să scap şi de colăcel, zic. Am primit răspuns că no way, colăcelul ăla e de salvare, îl lăsăm acolo.
Nasol.

Azi şi mâinie mai avem de alergat, zi lumină, cu evenimentul Uşi Deschise. Sper să nu mă prăvălesc în leşinare pe aici, că s-a dus dracu demnitatea mea în faţa musafirilor.

Titel s-a apucat iar de citit jurnalul invers. Aşa că, ieri, când io bântuiam prin şcoală şi în biroul meu erau toţi copiii cu care lucrez, a apărut pe monitor un mesaj pe care l-au citit ăi mici cu voce tare, ca să se distreze, neştiind că este adresat lui tanti nona: imi pare bine ca ai gasit pe cineva,sa nu te mai caut niciodata.te pup si sa fii foarte fericita.

Titel e incorigibil, a văzut că în jurnal scriu că sunt îndrăgostită şi a mai văzut şi cuvântul platonic. …O fi crezut că e numele bărbatului care-mi stârnise fluturele sau o fi crezut că platonic înseamnă chel, aşa că a făcut ce ştie el mai bine, n-a înţeles nimic, again.
…Şi pentru a mia oară, de când l-am părăsit definitiv, imi promite că nu mă mai caută.

Atât de aici, din cartierul general, vă pup şi vă iubesc.

Aseară, că nu pot să zic azi noapte, pe la 12, când m-am întors acasă zgribulită şi m-am împiedicat de preşul de la intrare să dau cu capul în uşă, de foame, remarc, pe pervaz, că ceva pâlpâie a mişcare.
M-am gândit că o fi gândăcelul de ieri, că nu v-am zis de el, eram ocupată cu depresia şi platonicul.

De câteva zile – multişoare- văd, pe gresia din baie, gândăcei. Câte unul la două zile. Nu sunt cocoroci de bucătărie, ci de ăia negri, care cresc mărişori. Nu mă sperie, pentru că sunt cu picioruşele în sus, şi am văzut eu la câini, când se pun pe spate, e semn de abandon şi de supunere. Deci nu mă muşcă, sigur.
Cred că îşi caută perechea întru înmulţirea de primăvară şi au nimerit în casa greşită, că dezinfectarea săptămânală a locuinţei îi otrăveşte, în lungul drum al ţevilor către pardoseală. …Sau îi năuceşte momentan.
Bref: eu îi adun pe o hârtiuţă, pe cei cărora le mişcă antenele, şi le fac vânt pe geam, neomorâţi, să se trezească de la aerul curat şi să îşi revină până ajung  jos, de la etajul 5.

Aşadar, ceva pâlpâie pe pervaz, fi-ţi-ar parantezele ale dracului…

E fluturele meu platonic.

…Pe care mă fac că nu-l văd, în timp ce inima-mi bate vizibil, prin geacă.

Am reuşit încă un record, azi: să fiu şi mai varză ca ieri, şi am tastat cuvintele astea cu frică…iar o să se ia geo de mine, că sunt smintită şi-l bag în confuzie. …Dacă mă pârăşte lui Costică şi nu-mi mai vin la eveniment?
Geo, ca să fiu eu prima la dat cu piatra, am scos limba la oglindă, dar să ştii, prieten drag, că nu mă vindec.
M-am născut defectă şi-mi alunecă sentimentele.

Stăteam, aseară, pe marginea patului meu imens, că nu ştiu de ce draqu mi-a trebuit pat mare, să vâslesc singură prin el? Că io dorm ca iepurii, pe o suprafaţă mică, scândurică… 
Eu, zic, stăteam pe o margine, iar El pe colţul opus, picior peste picior, ca demoazelele, cenuşiu şi cu o aripioară zdrenţuită.
Doi penibili, cu tensiunea pe mute.

– Ce dracu faci, mă, aici, ţi-am dat drumul ca să meditezi, în loc să zburzi?
– Păi ce să fac, nebuno, să zbor ca disperatu’, în neant, că ţi se puse ţie pata pe bărbatu’ imposibil?
M-am umplut de igrasie pe polen şi singura sursă de lumină din beci e becul ăla pe care scrie Eject, am dat cu capu’ în el până am ameţit…Am şi io o vârstă, nu mă poţi scoate la interval când ţi se năzare, ştii că m-au lăsat aptitudinile de planare peste abis…

…M-am întristat. Şi am un ghem de nelinişte în stomac.
Mi-a zis odată un scaiete că sunt rea. Nu cred că sunt, însă dacă te lasă baltă şi fluturii conlocuitori e semn că trebuie să declanşezi lupta cu abandonul.
Una din mine o va învinge, cumva, pe cealaltă.

Am deschis geamul. Fluturele e liber.
Poate, undeva, altcineva are mai multă nevoie de el acum. Mai multă nevoie şi mai multă bucurie de trăit.

Eu sunt puţin ocupată să îmi plâng de milă vreo două minute, şi să mă autoironizez până seara.
Aşa voi trăi ziua de azi, penibilă în ochii mei şi ruşinos de patetică în faţa voastră.

Dragii mei, ce program aveţi voi vineri, sâmbătă şi duminică (16,17, 18 aprilie)?
Ziceam şi eu, aşa, că dacă sunteţi în Bucureşti (şi dacă nu sunteţi, puteţi face un drum), vă aştept, zilele astea trei, la parter.
În UNATC.
Ca să vedeţi şi voi cum e la noi în bucătărie. Avem de toate: actorie, scrimă, coregrafie, spectacole, de dimineaţă până-n amurg.

Vineri proiectăm şi filmul “Eu, când vreau să fluier, fluier”. Deci ne asortăm.

Anul trecut a fost mişto. La fel va fi şi acum.

(Vă dau insigne de prietenie, ei, ce ziceţi?)

P.S. …Şi îmbrăţişările, în direct.

Uite aici un link la forumul pe care-l păstoresc, găsiţi mai multe detalii: FORUM UNATC

Iată una scurtă, care m-a ţinut trează noaptea trecută, scuzaţi limbajul: Manon este îndrăgostită lulea!

E frumos, deştept, spiritual, interzis.

Am experienţă cu platonicele, drept urmare, când m-a pocnit sentimentul am zbughit-o de sus, din turn, până jos, preţ de o sută de etaje, la subsol. Acolo unde evit să intru de vreo trei ani. E inundat cu lacrimi, decepţii, visuri înfrânte, complexe de inferioritate.

Cu ochii sclipind, am mers ca prin miere prin toate acestea, până la cutia cu fluturi.

Mai e unul acolo, aşa că i-am dat drumul, l-am lăsat să zboare liber, ca să ştiu că sunt, încă, vie şi neexpirată.

Sunt absolut îndrăgostită. Platonic.

Sper să îmi încarce bateriile energetice, fluturele, şi să nu moară prea curând.

Am stat în celulă o săptămână întreagă, nu am ieşit la aer deloc.

Se terminaseră proviziile alcătuite dintr-un pachet anemic cu piept de pui, care şi-a dat sfârşitul pe grătar, brânzica de veci şi sucul oribil din mere şi morcovi, şi am trecut la prepararea ciorbei sănătoase alcătuită numai din legume, din care urma să sorb, cu ficatul în gât, vreo două zile, cu promisiunea că voi ocoli acest fel de mâncare în următorii doi ani.
Aveam alternativele: ori muream de foame, ori muream de greaţă, când, salutar, mi-am adus aminte că e, totuşi, Paştele şi că mi-e poftă de ouă fierte, care n-au cum să-mi facă rau.

Mi-am culcat părul, mi-am aplicat strategic două palme pe obraji să înroşesc puţin paloarea gălbuie, şi am fugit la non-stop, salivând la gândul că voi mânca ouă.

…Am cumpărat zece şi le-am pus la fiert, măcinată de o poftă care ascundea foamea cea mai aprigă şi iminenţa unei hepatite. Am scurs apa şi le-am lăsat în oală, să se răcească. Am aşteptat două minute dar leşinul de foame m-a dovedit şi m-a repezit direct în bucătărie, să decojesc şi să mă înfrupt.
Din oala cu ouă se auzea un sunet, ca un clic repetat la intervale neregulate. Am aplecat urechea, da, direcţia era bună, insă nu ştiam ce naiba se întâmplă.

Şi în secunda următoare am înţepenit. …Zgomotul era familiar,  îmi amintea de anii copilăriei, când furam temporar oul de sub cloşcă şi ascultam cum bătea cu ciocul, în coajă, puiul ce urma să eclozeze…

O fracţiune de secundă mi-a funcţionat logica, era imposibil ca oul fiert vreo şapte minute să aibă înăuntru un pui viu, care ciocăne coaja…Dar zgomotul era constant, iar panica mea, în creştere, mi-a anihilat gândirea.

…
Mintea noastră ne joacă feste în cele mai ciudate momente. Mi-aduc aminte că, o dată, am avut certitudinea că bărbatul îmi zice, din senin, te iubesc. Puteam băga mâna în foc pentru asta. Auzisem clar: Te iubesc!
Înainte de a-i răspunde la fel, am avut prezenţa de spirit să mă uit la el (mi-a scăpat o privire de câine) şi să îl rog să repete. Iar el, conformându-se: …Am zis că mă duc la sală, azi.

…
Mă holbam de ceva timp la ouăle din oală, îmi uitasem pofta, îmi murise foamea. Rămăsese pe baricade, singură şi panicată, curiozitatea.
Aşa că am trecut la acţiune. Cu mîna tremurândă şi beştelindu-mă în gând, ironic, luam câte un ou, îl duceam la ureche cu teamă şi îl puneam uşurată în farfurie. Verificasem cinci ouă, nu bătea nimic înauntrul lor, şi voiam să îl iau pe al şaselea, când m-a năpădit o frică nebună, absolut iraţională. Parcă eram în filmul ăla de groază şi parcă din bietul ou ar fi trebuit să iasă un ditamai şopârloiul, nu mai aveam curaj să pun mâna pe el.

Cu ochii la setul de cuţite, aplec urechea spre oală, traversată de ideea că m-o fi tâmpit foamea şi… aud iar, clar: clic, cli-clic, clic…
Apuc, într-un puseu leşinat de curaj, oul inculpat în mână şi îl duc la ureche cu precauţie…Bingo! De sub coaja lui se aude, distinct, clicul acela.
Încremenesc cu el în mână şi nu ştiu ce să fac, să îl lovesc uşor de marginea oalei?…Dacă omor vietatea?
Să îl arunc pe geam?…Dar astfel nu voi ştii niciodată ce era acolo!

Frica cea mai penibilă pune stăpânire pe mine şi, după ce mă poziţionez în aşa fel încât să fug eu prima pe uşă la cel mai mic semn de pericol, trântesc oul în chiuvetă, cu toată forţa, în timp ce imaginaţia mea brodează o fotogramă cu un cadavru de embrion lăţit în chiuveta de inox şi cu mine, criminala în serie, care trânteşte ce nu poate omorî prin fierbere…

Coaja este spartă. Cu mişcări de parkinson o dau la o parte, şi sub ea…Albuşul. Fiert.
Nici urmă de supravieţuitor.

Asta a fost povestea mea adevărată, dragii mei, cu două personaje principale: oul şi găina.