Jurnalul lui Manon.

Scriu cu genunchii moi şi mâini tremurătoare.

Am primit, ieri, în Jurnal, invitaţi din eter, şi am tot aşezat la scaune în jurul mesei rotunde.

***

Dar nu de aia sunt tremurătoare, ci de îndrăgostită lulea…. Ce expresie, lulea, ar trebui să fiu ţeapănă, nu? Sau să scot fum. Sau să poluez.

Azi noapte, eram singură, în garsonieră.
Am apăsat pe un buton şi camera mi s-a umplut de univers.
Trebuia să vorbesc, şi nu puteam decât să respir.
Două perechi de căşti, un singur microfon -la mine, şi eu, mută.
Împietrită în sentiment.
Ruşinată de zgomotul pe care îl face inima mea vie, motor de avion.
Paralizată de spaima că dacă deschid gura, fac tăcerea ţăndări peste inima lui.
Lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie. Iar eu simt bine.
Suntem doi.

***

Ăăă…ce voiam? A, da. Să vă aduc aminte, că pe 18, vă aştept în Jurnalul nostru. Aici petrec, de ziua mea, cu voi. …De dimineaţă, pentru ăia micii, şi până noaptea, pentru cei mari.
La şcoală, tăcere, lumea reală pune întrebări pe care tot ea le consideră stânjenitoare, de parcă nu tot spre bătrâneţe mergem toţi…

Revin.

Adresa o ştiţi. Drumul până aici e scurt.

Am eliberat salonul, mesele sunt puse pe margini, va fi bufet suedez, cu tot ce vă imaginaţi voi că vreţi să mâncaţi, iar ce nu vă imaginaţi, vă aduc eu.
Avem şi băutură, sper să nu o luăm să o luăm razna, ca să speriem privitorii.
Avem muzică, voi o alegeţi, şi ditamai ringul de dans. Lumini. Stroboscop. Blacklight.
Ţinuta, casual, aşa ca noi.
Inima la purtător.

Tort.

Nu există majordom la intrare, vă voi primi eu, timidă şi cu ochii mari.
Nu există chelneri, vă voi servi eu.

Acesta a fost primul buzdugan -din basme, reminderul -din timpurile noastre.

Să-mi spuneţi ce mai trebuie, ca să apuc să comand.
…A trecut o veşnicie de când am fost amfitrion ultima dată.

Verific, acum, dacă mi-a sărit vreo literă din tastatură. Cred că nu.
Mesajul e OK.

Spaţiile goale dintre rânduri, adăpostesc, tăcut, emoţiile mele.
…Când mă gândesc la el.
…Când vă citesc pe voi.

Azi am avut de executat o comandă, drept urmare am ieşit în eter şi am strigat: bloggări de peste tot, să ne unim întru culturalizare!!

Şi a trebuit să stau cuminte să fac curăţenie pe aici, că au venit oameni străini în vizită, să aşez un scaun, să dau o cafea….Ştiţi că sunt politicoasă, am deschis uşa, mulţi poposesc, unii, poate, vor rămâne prin zonă.

Îmi lipseşte ceva. …Voi, ai mei, nu văzui picior de familie pe aci.

Şi de-aia scriu acum, să trimit un buchet de îmbrăţişări, cu adresă fixă.
…Ochilor cunoscuţi şi necunoscuţi care-mi vin în sufletul din Jurnal zi de zi.
…Şi ţie.

P.S. (ce-oi avea cu PS-urile, azi?):
Am uitat să vă spun, am o nouă asistentă, sa vi-o prezint: Aurica, ai mei, ai mei, Aurica.
P.S.2 (deci, e clar, boală):
Găsiţi, la comentarii, în articolul de mai jos, linkuri interesante, ce mă bucur!

Ieri mi-a zis şagunel că am corp mişto dar că arăt ca o mumie, par distrusă, unde-i linia neagră de creion de la ochi?
…Am făcut-o X, pe suflet, dragule.

Bună lecţie mi-a dat copilaşul, uitasem că arăt nasol când nu vreau să arăt bine.

Azi m-am dus spre autobuz, gagică. L-am remarcat pe tipul brunet, încă de la urcare. Şi el, pe mine.
Autobuzul, full.
Privesc pe geam, îl simt pe tip în spate, energetic, sunt doi oameni între noi.
După trei staţii, el vine spre uşă, vrea să coboare. Se strecoară pe lângă mine, evitând să mă atingă cu partea de jos a corpului, deci nu e de-ăia.
Îşi pune mâinile pe umerii mei, mâini de bărbat, şi-şi face loc în lateral, protejându-mă. Atingerea, delicateţea, energia lui îmi aduc aminte, într-o fracţiune de secundă, printr-un fior în plex, că am nevoie de intimitate cu un bărbat. Mi-e dor să stau ghem la pieptul… cuiva.
Deci am reacţia firească: ridic mâna şi-i trăznesc o palmă violentă şi răsunătoare creierului, care, debusolat, apucă să murmure: nu eu sunt vinovat, idioato, eu doar îţi transmit mesajul.
-Cum, nu tu, cine se ocupă de cenzură, boule?
– …Nimeni, de când eşti dusă.

***
Trebuie să blochez un IP, sau să-mi fac curaj să sun pe cineva, să lămuresc nişte chestii. Voi vedea. Am în stomac un pai prin care acel cineva îmi suge sufletul.

***
Facebook, lumea prietenilor care nu prea sunt prieteni. Lista cu nume cărora le dai accept şi de care nu vei mai ştii niciodată nimic.
Eu dau accept tuturor. Mă gândesc la oamenii ăia ca la nişte fiinţe ce suntem cu toţii, or veni de pe forum, sunt cei care îmi citesc jurnalul…
Ieri, un tip.
Îi dau accept şi intru în pagina lui. Remarc, că-mi sare în ochi, la profilul lui, scris cu majuscule, un mesaj, în care spune ceva de genul “prietenii sunt totul”. …Cuvântul “prietenii” are fracturat un “i”.
(tipul mi-aminteşte de titel)
Îi trimit mesaj: Te rog, adauga un “i” la mesajul de intampinare, in care spui ca “prieteni sunt totul”.
El: BUNA NONA ! MULTUMESC !
(tipul are suflet bun)
Eu: Pai, se poate?
El: NONA , OAMENI GRESESC SI EI.
Eu: Da, dragule, pentru asta exista prietenii, sa fie acolo.
El: NONA , OAMENII GRESESC SI EI , AM GLUMIT …
(tipul nu posedă genul meu de umor)
Eu: Nici nu observasem, din cauza majusculelor. Îţi mai spun una: când scrii cu majuscule pe net, se interpretează că ţipi. 🙂
El: Sunt de o lună şi învăţ , esti o persoană deosebită Nona, îndrăznesc sa te invit pe mes (şi-mi scrie… adresa de e-mail)

…Moment în care eu încremenesc. Shit! Here we go, again…tipul mă citeşte.

Eu: Ai tot timpul ca să înveţi. Trebuie să fii foarte atent însă, pentru că aici, pe net, eşti expus la vorbe dure dacă faci greşeli.
…Mulţumesc de invitaţie, nu conversez pe mes, nu am timp.

El nu răspunde. Înainte de a mă întoarce în pagina mea remarc un lucru stupefiant. La info, tipul îşi lăsase şi numărul de telefon, greşeală fatală.

Vreau să-i scriu şi asta, însă, tarată şi nevindecată, mi-e frică să nu interpreteze că mă leg de ceva, pentru a lungi conversaţia.

And my point is: aţi înţeles, cei mici, ce nu se publică pe net.

Începusem să scriu postarea asta aseară, dar n-am mai apucat s-o termin, din raţiuni pe care nu le pot dezvălui aici, că mă citeşte nenea şi iar mă ceartă că-l pronunţ.

**
Parcă au trecut doar două zile, nu mai ştiu, că timpul este elastic pentru mine, dar sunt două zile de când cel mic m-a întrebat cum e Nona când iese dracul din ea.

Ete, ăl mic, afli acum…

Nu vă scutesc, evident, de baletul printre paranteze…

Înainte de a ieşi pe uşă, azi, patru mai, la unu ziua, că mai nou dorm de la şapte dimineaţa, la unşpe, m-am uitat în oglindă.

Eram îmbrăcată în alb, să ascund cocoaşa de pe suflet şi să par veselă la prima ochire. Din oglindă mă privea o femeie frumoasă.
Da. Unele femei sunt frumoase când suferă, altele când râd.
Eu, când sufăr, am privire melancolică şi umedă, taman atunci fac cuceriri pe stradă, când nu dau doi bani pe bărbaţi.
Când sunt veselă, sunt cel mai frumos greiere şoricel veveriţă cu faţă umană.

Revin.
Aşadar, eu la oglindă. Trag aer în piept, înjur, doamne iartă-mă, nişte chestii, şi mă gîndesc fulgerător că Geo are dreptate, stau închisă în casă deci o să expir (şi eu, dar şi aerul pe care-l uitasem în plex, perdută-n metafizic)…

Azi, mă mobilizez eu timid, îmi mişc, dreaq, sufletul, să scap de povară şi zâmbesc frumos, tuturor. Nu mă enervez deloc, nu pun la suflet nimic, nu vreau sa-l fac obez şi să nu mai pot respira.
Merg cu capul în pământ, să nu îmi sară în ochi vreo nelegiuire, ca să mă curăţ de angoase şi să fiu fresh precum portocalele cu nitraţi.

La prima trecere de pietoni ridicai ochii, să nu mă calce ceva pe roşu.
Lângă mine, două doamne. Una era îmbrăcată în negru şi avea, la piept, o chestie. O bandă neagră de doliu; iar peste ea una mică, albă. Prinse cu un bold.

Îmi vede privirea aţintită, nu voiam să ma holbez, însă rămăsesem ca gânditorul de la Hamangia, înţepenită şi întrebându-mă ce o fi banda aia albă…E o bandă de doliu, doamnă, îmi zice femeia, zâmbind.
Mă înroşesc, normal, şi bâlbâi: Da, ştiu, însă mai e una peste ea, albă…
Da, aşa se pune cînd persoana care moare este foarte tânără…

O secundă. Atât mi-a trebuit până să simt durerea în inimă şi să uit de instrucţiunile cu care m-am dopat acasă.

M-am târât spre şcoală cu picioare de plumb şi cu ochii plini de lacrimi care nu se dădeau duse nici înspre obraji, nici absorbite-n glob.

Dau o fugă la Rectorat să pun chestii în ordine, că pregătim Gala Absolvenţilor, decanul îmi zice ceva simpatic, eu mă agit dar mă şi temperez instant, caut să mă concentrez însă, în paralel, becul îmi semnalizează pericol, că mă cunosc, a murit cineva tânăr, undeva mama lui jeleşte şi eu discut aberaţii… N-am nicio legătură cu decedatul, dar am inima lovită, cum să mă mai ţin de glume…SSt, Manon, relax, că te rup cu bătaia…

Dau să ies mai repede, să mă pitesc în biroul meu, la adăpostul Irinei, bag zâmbetul fermecător şi scot pe gură un va fi bine, mă ocup eu…Fac exact doi paşi. Unu. Doi.

…Şi intră în birou personajul cel nou, profesor.
Are funcţie în şcoală şi un suflet minunat. Îl ador, dar are obiceiul să mă sâcâie. Nu-s în departamentul lui, dar cum îi vine o idee, nona, tre să facem asta.
Ştiu de ce. Pentru că are încredere că io le rezolv. Rapid, curat, fără durere. Mi s-a dus buhul că mut munţii şi acum mă cheamă toţi să le car mobila, să nu-şi obosească angajaţii bine plătiţi.
N-am chef, azi, sunt îndrăgostită şi în doliu dublu, mai bine mă retrag din peisaj.

…Deci rămân cuminte pe loc, ascult, aprob şi-mi scapă, în proces, un nu e treaba mea asta. N-o premeditasem.

Personajul era şi el în doliu, bag seamă. Aşa că începe să ţipe la mine.
Înţeleg, omul mă cumpărase gratis din târg şi io fac fiţe acum.
Are voce, are plămâni, are alură de stăpân, o, da!!
Iar eu, în loc să evit, s-o cotesc, să leşin, să inventez ceva, ca mă dau deşteapta puştii mele pe coridoare în jurnal, să…orice, să dau în bâlbâială sau tremor, să mă fac că fug la baie, orice, orice, te pui cu ăsta, care are funcţia aproape de cea mai mare din şcoală…
Bubui. Având în ochi un catafalc.
– Vă rog să nu mă trataţi ca pe o menajeră!!!!!!!!

Replica asta, pe care o împing inconştient din gură, cu ochi fierbinţi dar îndoielnici, declanşează în bărbatul din faţa mea uri ancestrale, de pe vremea când, în altă viaţă, paj fiind, primise palme de la regină pentru că zâmbise la o înmormântare, că rămăsese mortul înţepenit cu o mână în sus şi lui i s-a părut funny…
Deci ţipătul lui se transformă instantaneu în urlet amestecat cu bucăţi de cuvinte din care se disting, clar, menajeră, faci o treabă, eu, acum.
Bref, fulgeră apoteotic pe voce de cap, nonsensul: Tu trebuie să faci ce spun eu, cum adică mă comport cu tine ca şi cum eşti menajeră?

Împietresc şi mi se deschide săculeţul cu negurele.
Timpul se opreşte.
…Şi, albă la faţă, absolut calmă peste furtuna din suflet, răspund muşcând vorbele, sub tonul lui: Uitaţi-vă cum urlaţi la mine. Eu sunt femeie. …Iar dumneavoastră… sunteţi bărbat.

A îngheţat instantaneu. S-a blocat. A vrut să zică ceva şi nu i se deschidea gura. A vrut să dea din mână. …Mâna, ca a mortului, ţeapănă.
Este anihilat.

…Dar în ochii lui albaştri văd durere şi o mâhnire atât de mare, că paralizez, la rândul meu.
Stăm încremeniţi o veşnicie ochi în ochi şi plecăm, în acelaşi moment, din birou, muţi.
Urcăm treptele, pocniţi de tăcere, eu în faţă, el în urmă…
Simt nevoia să fac ceva, să dreg, nu-mi ies din minte ochii ăia de copil lovit, ştiu cum dau eu cu vorba, spulber…

Mă întorc spre el şi-i spun, cu gura moale: ştiţi că vă iubesc, nu?
El aprobă ca un adolescent, cu capul în pământ, eu vreau să mă îngrop în gresie…
Ajung la etaj, el face dreapta, eu dau să fac la stânga, într-o fracţiune de secundă realizez că am sufletul spart, ochii plini de lacrimi, criminala dracului, cum să lovesc, eu, un om, aşa de rău, că nu-s la prima abatere, fac pe tragica pulii mele şi uite unde stă dracul ascuns…

Mă întorc. Îl prind de mânecă. Se întoarce. Mă uit în ochii lui albaştri, plini de umbre şi şoptesc, că nu am voce: Sunt în derivă. …Iartă-mă.
Nu schiţează nimic, doar pupila îi tresare a înţelegere.

Intru în biroul meu şi plâng. De toate. De mama. De pupa. De radu. De azi. De ratare. De rochia de mireasă. De maternitate. De tot.

Manon, da, are draci. Şi când îi scoate, uită de dumnezeu şi de întoarcerea obrazului…

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, în Jurnal scriu despre cum mă lovesc alţii, nu despre cât de tare dau şi eu.
…Poftim, cel mic, acum ai idee…

Făcurăm o adunare de taină, aseară. Mi s-au adunat în cameră copiii, trei, cu mine patru: Veve, o păpuşă de fetiţă talentată şi inteligentă, Răzvan, iubitul ei – îl văd acum a doua oară, Mihai al meu de veci şi Nonuţa care şi-a lăsat manonul la intrare.

Aveam inima rotundă, ca luna plină de afară…Când sunt multe sufleţele în incintă, lumina e mai multă şi mai caldă, că e generată de artişti.

Aveam treabă, cu toţii, să meşterim la laptop, că leşinase wirelessu şi îi promisesem Dianei că intru pe mes ca să-şi facă şi ea de lucru cu mine.

Şi de aci, vârteju’.
Mihăiţă declară mort stickul de net şi se repezi în camera lui să mi-l împrumute pe-al lui de vodafone, puiu lu mami, drag, că el e rotunjor dar are viteză mare.
Când să instaleze chestiunea, computerul meu începu cu fiţele, ba mergea încet, ba îngheţa spontan, că mă şi ruşinai şi mă luai de Mihai, ca nu puteam să ţip la obiect: Bă Mihăiţă, computerele e ca fomeile, mă, nu le da clicuri multe deodată, că le încarci cu sarcini şi le blochezi. …Iepure ce eşti!

Veve a mikă şi frumoasă zice, inspirată: Lasă, Nona, îţi aduc io laptopu meu ăl vechi, şi punem netu pe el.
Care laptop, şi mai bătrâior, procesa resemnat, cu ixuri de eroare.

Zbura timpul pe lângă noi şi eu îmi pupam copiii pe frunte, în gând, cât de frumoşi sunt ei, şi ce tabără de lucru zglobie îmi împodobeşte camera…

Ca să n-adoarmă, îl rugai pe Mihai să mă ajute cu nenorocirea aia de uşă de şifonier, că stătea să cadă tocmai pe fotoliul gonflat, pe care îl testau copiii, pe rând.
Făcurăm uşa, scăpai de o grijă, îl activai subit şi pe ăl mic.

…Laptopurile, însă, erau dovedite de munca peste limita de viaţă.

Privind la Răzvan, care, cu o răbdare dumnezeiască, încerca să resusciteze laptopul lui veve, mă fulgeră o idee şi spun: Mă, io mai încerc o dată să instalez, pe al meu, vodafonu, da singură, cu clicuri responsabile şi ajutor de la veveriţă, fără să bage deştiu mihai, că iar o ia la goană, ca programatorii… Nu ştiu de unde i se trage datul de clicuri multe pe secundă, că el e actor la bază.
…Aşa că tu, biluţă, stai acolo pe fotoliu, cucă puiu nani şi încercăm noi.

Sub atenta supraveghere a lui Răzvan, care umbla cu aparatu-n mână prin cameră să prindă un pui de semnal şi urmărite vag de genele somnolente ale lui Mihai, fetele pornesc aventura pe laptopul lui manon, luând lucrurile încet, cum ştiu ele mai bine, cu răbdare îngerească şi cu speranţa bătută-n cuie dar, într-un final, Bingo!
Avem conexiune!

…N-apucăm să facem dansul de bucurie, că pe Mihai îl mănâncă degetu să facă el ajustările necesare, lucru întâmpinat cu voci feminine de protest şi tăcere complice de răzvan.
Şi se decide: Mihăiţă nu va pune mâna pe şoarec decât după ce promite că va da un clic la două secunde, cu mâna altuia…

…Ceasul arăta aproape trei, când au plecat ăi mici.

Camera rămâne doar cu mine, păstrând lumina sfredeluşilor care au populat-o preţ de câte ore or fi fost că nu mai ştiu…
Mă aşez în pat, cu cărămida-n braţe, şi intru pe net ca să dau de Diana, că i se lungiseră ochii în noapte, de atâta aşteptare.

Diana e acolo, nu ştie de iureş, că nu e medium, aşa că mă întâmpină cu cordialul: auzi cucoana…?, la care răspund, cu bateria încărcată: ho, nu da, că-ţi faci păcate…

Vezi, de asta merită să trăiesc. Ca să mă bucur de minunile care sunteţi voi. …La maxim!

Late edit: Energiile de aseară s-au împrăştiat în eter.
Azi primesc un telefon: Bună ziua doamnă, mîine vă instalăm netul…

Mda. M-am blegit şi mi-e frică să nu vă zburătăcesc.
Cred că mi se trage de la jinx-ul ăla de uşă. …Că dacă o caut la simboluri, deschid cutia Pandorei şi rămân suspendată în meditaţii cu conotaţii fataliste, deci pasăm gândul distructiv, la coş, cu boltă. Ratăm aruncarea şi îl punem cu mâna.

Mi se întâmplă, ca de obicei, lucruri banale, însă nu le mai simt ca nenea Caragiale, enorme…
Iar însăşi mirarea faţă de acest fapt, în loc să fie dreaptă băţ, e…cum să zic io ca să evit aluziile la titel, că mă citesc minorii…e leşinată.
Deci, dau în gropi, ca fluturele în lampă.
…Chiar aşa, ce-o mai face fluturele meu? Că nu l-am mai văzut pe pervaz…

Ete, ieri, un exemplu de tâmpeală a mea…Vâsleam pe net, adânc, în noapte, cu două prietene. Conversam simultan. Eu, în derivă, ele, vii.
Prima fetiţă e nouă în zonă, bubuie de circumvoluţiuni şi am îndrăgit-o definitiv, că antenele mi-au rămas intacte. Şi ea m-a simpatizat pe mine, prima. 
Aseară se apucase, copil curios, să umble la şurubele, să-mi desfaca fin carcasa, ca să vadă ce mai ascunde manonul în interior.
M-am oţărât uşor la ea, şi am supărat-o, de vaca dracu ce sunt…

Cealaltă, pe firul doi al netului agonic, mi-a fost colegă de facultate, o frumoasă talentată cu inteligenţă brici, ei, şi mi-a dat buzna în mes ca să îmi spună că au trecut 20 de ani de când bântuiam tughedăr, pe la admitere, şi că îi flutură inimioara…
Iar eu, iar, blocată la creier, nu pot să bălmăjesc decât banalul: Şi ce, puiule, asta îţi arată că au trecut 20 de ani în care timpul a stat pe loc, tu ai rămas mişto.

…Gizăs Craist!

Azi dimineaţă, altă frână: grecul ăla bătrân de la care cumpăr eu legume cu gust, stătea pe bancă, în faţa magazinului, cu un alt bătrânel prieten (mă rog, or avea 50 de ani, de căciulă, dar îmi par expiraţi, cu ochii ăia, nuli).
Salut şi mă opresc pentru conversaţia zilnică ce include, bilingv, o mormăială veselă, de-a mea şi cuvântul sirtaki, de la el.
Bătrânelul prieten al grecului se uită la mine cu ochi de şarlă bătrână şi bungheşte în limba mea o propunere că, dacă n-am bărbat, să-mi facă lipeala cu nenea vânzătorul…
Altă dată aş fi avut replică plus că l-aş fi reglementat io aci, în Jurnal. Acum, însă, mă uit la el ca pisica în oglindă, mă răsucesc pe călcâie şi demarez instantaneu fără salutul de bai bai.

Aşa că de la ora asta îmi asum: pe loc, repaus, eu!
…Şi vă întreb: Ce faceţi, dragii mei prieteni?

Comanda, la voi!

Azi, Jurnalul e al vostru. Deci, cum sunteţi?

Am o stare de suspendare şi de freedom, ca musca în pânza de păianjen, şi mi-am dat seama de asta privind în ochii fetiţei de ieri, care îmi citeşte jurnalul şi mă admiră degeaba. Ea se aştepta să întâlnească un licurici, şi a găsit manonul în nirvană.

Aţi văzut la televizor ultima găselniţă a acrobaţilor? Se atârnă de o panglică, cu trupul ca un elastic, şi fac tot felul de drăcovenii pe acolo, se împletesc în propria persoană, mimează prăbuşirea…frumos.

Cam aşa sunt eu, acum, ruptă de real şi cocoţată la înălţimea de care am oroare, încercând un balet drastic, să nu vă pierd, însă pândită din umbră de ceea ce evit constant cam din perioada în care m-a îngenunchiat experienţa cu familia de paraziţi: anualul proces de conştiinţă, cu tot soborul de măciuci –ce am făcut până acum, ce am de gând să fac şi înnodătorul ce vreau eu de la mine…

M-am aşezat aseară în pat, sătulă de Discovery, şi am citit, la lumina lămpiţei, Dilema Veche. Nu înţeleg aproape nimic din textele alea atât de înţelepte încât uiţi ce dracu tratează, de la rândul 2 încolo…
Un articol, însă, mi-a atras atenţia, era un reportaj despre oamenii străzii din Bucureşti. Unii dintre ei, intelectuali, au ajuns în stradă din motive independente de voinţa lor, alţii caută boemia…Însă aproape toţi au speranţa că mâine va fi mai bine şi că vor scăpa. …Dar mâinele aduce acelaşi ieri, până când cotidianul îngroapă în nisip speranţa, iar statutul de om al străzii devine firesc şi stare de fapt perenă.

Mi-am ridicat privirea şi am proptit-o în uşa de la şifonier, care, în poziţia ei câş, părea sarcastică şi dădea camerei un aer neglijent. …Dacă voi ajunge şi eu la… adăpost?
Nu e nevoie decât de o pală de vânt, căci sufletul mi-e, deja, homeless.

Aşa e, azi, Manon. Se uită-n jos la ea şi nu vrea să coboare.

Am venit, azi, spre locul de muncă, având entuziasmul unei trepte de beton. M-a anchilozat şederea în casă, şi mi-a temperat voioşia faptul că am stârnit, pe aci, prin jurnal, nişte polemici şi tristeţi.

Aşa că updatez cu mâna moale.

***
M-am privit, acum două seri, în oglindă, că uitasem cum arăt. Şi am remarcat că în urma tunderii bretonului, din senin, săptămâna trecută,  semăn cu Leonaş.
Nu ştiu cine este Leonaş. 
Însă mi-l imaginez slăbuţ, imberb, timid şi peltic, cu alură de emo.
E bine, sunt simpatic.
…Că înainte de a-mi forfeca razant şi părinteşte, moţul, arătam ca fratele cel mare de la Bee Gees.

***
Sâmbătă seara am chemat la mine un băiat, pentru a propti la locul ei uşa de la şifonier, hâţânată. Evitasem zona cu grijă, pentru a nu deveni, din neatenţie, afiş.

Băiatul îmi citise povestea, aşa că a intrat în casă cu un zâmbet complice.
– Ce beleşti, mă, fasolea?
– Păi mă mir şi io, îmi imaginasem că uşa e o magaoaie.
– Bine, puiule, atunci te ocupi tu de ea? …Până scriu eu pe net, că mi se mutară prietenii, din jurnal, pe mes…
– Da, stai liniştită.

…După o jumătate de oră, i-am scurtat suferinţa şi l-am trimis acasă. Uşa era ca un căluţ neîmblânzit, sărea, când din balamaua, de sus, când din aia de la mijloc…

Şi mi-am adus aminte de un fost iubit, pe care l-am denumit codat, pe aci, verişorul, care se tot invită, de ceva timp, la o cafea.
Îl sun şi-i zic: Dacă te invit pe la mine şi îţi dau cafeaua aia, îmi pui şi mie uşa?
– Ţi-o pun!, zice el, sugestiv.

…Nu mi-a pus-o, evident.

Aşadar, să concluzionez: am o stare de spleen, energie minus 5, iar şifonierul mi se deschide pe principiul uşilor glisante ale trenului subteran, în lateral.
Aşa bifez începutul de săptămână.

M-am trezit dis-de-dimineaţă, pe la 11, cu ideea clară că, după curăţenia generală de fiecare sâmbătă, azi renunţăm la foame şi facem şi mâncărică, anume: ciorbiţă cu aromă de vită şi tocăniţă de ciuperci (facem, adică eu, dar mai vorbesc şi singură, prin casă…).
După care o să fug la şcoală, cu speranţa că a reparat nenea ăla netul şi voi avea un uikend plin de prieteni virtuali, alternativă fericită la cântecul de cuc din garsonieră.

Totul a mers ca uns, în condiţiile în care îmi înţelegeţi intenţia, nu mă refer la o rotiţă într-un angrenaj, ci la o coajă de banană… Gospodăreala e ca mersul pe bicicletă, nu uiţi niciodată mişcările, mai ales că micile accidente aferente îţi ridică adrenalina şi îţi dau senzaţia de dureros, deci, de viu.

Am terminat curăţenia şi am inspirat aerul, ăla, plin de parfumuri, cu inima îndoită… peste câtva timp, ele vor fi în război direct cu aromele de ceapă prăjită… Cu entuziasmul uşor moale, mi-am pregătit bucătărioara, şi am pus legumele la sfârâit şi fiert.
Ciupercile aveau o nuanţă de tristeţe resemnată, iar bucata de carne de vită, de dimensiunea unei inimi, costase cât un pui din ăla, mărişor, crescut în colivie până la momentul asasinării.

Tocăniţa a atins prima linia de sosire, delicioasă, cu ciupercile gumoase dar încă negre de supărare. Nu-i nimic, le voi scurta suferinţa, curând…
Am lăsat vita în oală, să-şi bage minţile-n cap şi să se acomodeze cu maldărul de legume, şi mă pune dracu să merg în cameră ca să iau un prosop din şifonier, zic, am timp de o băiţă, până se fierb cartofii…

Să ne înţelegem, până la acel moment nu-mi rupsesem nicio unghie, nu smintisem niciun colţ de mobilă.
Spărsesem doar scrumiera aia frumoasă, de la Ana Maria, care de data asta nu a mai căzut pe moale, căci preşul din bucătărie fusese la aerisit, pe geam, şi când mi l-a adus înapoi portarul, după zborul scurt în grădină, îl uitasem pe pat, să nu-i mai vină vreo idee…

Bref: deschid uşa de la şifonier şi în secunda aia biata bucată de lemn se desface din două ţâţâni, aia de sus şi aia de la mijloc, rămânând ţinută doar de cea de jos şi de braţele-mi nevolnice.
Uşa are o tonă, şi încremenesc cu ea în piept, ca Păcală cu ea în spate.
Dacă îi dau drumul pe picior, mă fracturez de nu mă văd, şi rup şi balamaua de jos.
N-o pot propti nicăieri, cum o mişc puţin, cum vrea să dea pe spate, în ecranul televizorului.
Încerc, voiniceşte, să o ademenesc spre făgaş. Făgaşul are şurubele.
Le scot, pe rând, cu grijă la balans, le scap, conform legilor fireşti, pe jos, şi mă îndoi spre balamaua ultimă, să îi smintesc şi ei şurubul, ca să scot uşa, de tot.
Şurubul e blocat. Îmi trebuie şurubelniţa din debara. Iar drumul nu e lung, locuiesc într-o chiuvetă cu garsonieră, deci am patru paşi de făcut… Sau unul, dacă m-ar chema Ghiţă Mureşan.

Mă resemnez cu gândul că sunt două posibilităţi: ori mă găsesc ăştia moartă aici, cu uşa-n braţe la datorie, fiind alertaţi de fumul din bucătărie, ori găsesc eu rapid o soluţie pentru a putea repara şifonierul.

Îmi trece prin minte, razant, ideea că e bine să ai pe cineva alături, singurătatea poate ucide…

Într-un efort supraomenesc, ce-mi aduce aminte fulgerător de locaţia rinichilor din dotare, împletesc uşa defectă peste cea din dreapta, şi reuşesc să iau şurubelniţa. Desţepenesc şurubul şi mă feresc la timp de bubuială, salvându-mi degetul de la picior în detrimentul bietului rucsac care-mi adăposteşte telefoanele.

Dar important este că zâmbesc, cu inima relaxată, o secundă, până când îmi aduc aminte de ciorbă.
… Cartofii sunt piure.

Las uşa sprijinită-n şifonier şi mă bate gândul să îmi chem un prieten în ajutor, sub acoperirea unei invitaţii la masă… Renunţ la idee, lumea mă ştie de gospodină bună, nu pot servi o tocăniţă neagră ca păcura şi o ciorbă cu aspect de mămăligă…
La şcoală nu am net, deci merg degeaba acolo… mai bine sorb trei furculiţe de supă şi mă proptesc la televizor, se pare că azi rămân pe celulă, îmi zic cu amar şi cu îngrijorare faţă de faptul că am devenit dependentă de internet… Internetul, ahh…

Şi în clipa aia îmi sclipeşte o idee… Acum un an, doi prieteni mi-au dat un stickişor de net wireless, pe care dacă-l bagi în fund la laptop, ai parte on and off de o jumate de yahoo messenger şi de pagini web  încărcate lejer, cu text intact şi X -uri în loc de poze.

Aşa că, iată, dragi mei, acum am net.
Da, sunt blocată în locaţie, da, scriu pe laptopul care n-are diacritice, dar comunic.

Există viaţă şi în izolare, iuhuu!!!

Am slăbit şi m-am ascuţit ca un creion, vorba lui nea tudoran, deci azi dimineaţă am plecat spre şcoală, cu urticaria pitită, gagică fudulă.

Barometrul meu de femeie sexy se află la parterul unui bloc învecinat, păzeşte parcarea. E bătrân şi portar vechi în meserie, cu priviri lingătoare de vulpe. Eu fiind găina.

Aveam, azi dimineaţă, din platforme până-n moţ, un metru şapteşcinci, pantaloni mulaţi şi guriţă glossată.

Portarul nu mă cunoaşte personal, dar când sunt mişto, îmi vorbeşte. Când nu sunt, mă priveşte resemnat.
Eram curioasă şi exaltată, să văd reacţia de azi, dar uşor îngrijorată de faptul că am canalele vestibulare vraişte, lucru confirmat în garsonieră, după cafea, de colţurile de mobilă, întristate, pe care le-am bruscat în năuceală.

Aşadar, mergeam apăsat, plantând porumbi -că aşa merg makedonii, şi prind cu coada urechii reacţia lu’ nenea, e frumos azi afară, sărumâna. Simt cum îmi creşte inima de bucurie.

…Şi nu văd bolovanul iţit din trotuar, deci îl iau, cu vârful pantofului, din plin.
Corpul desenează vag un arc de cerc, rămâne suspendat o secundă în eternitate, mă dezechilibrez şi mă proptesc în celălalt picior, ca la şotron. Mă repliez, aşezând pe pământ şi talpa vătămată de impact, cu graţia dobândită în ani de dansuri populare şi bag în viteza a cincea, instant.

În spatele meu, o tăcere siderală.
În mine, o jenă de plumb.

…Al dracu de canal vestibular, cum îmi tai tu echilibrul când îmi flutură şi mie, a trufie, feminitatea…