Jurnalul lui Manon.

Azi sunt doar fan.

Al fenomenului.

Fan.

Fan.

Fan.

DO YOU REMEMBER THE TIME…?

Mă arde, poezia asta. O pun aici, pentru că…”să nu uiți, Darie…”

Punctul comun
de George Ţărnea

Trec separat prin noi aceleași zile
Trec separat prin noi aceleași stări,

Tăcerea ta îmi stăruie-n pupile
Plecarea mea iți plânge-n așteptări.

Nici unul nici altul nu se-ndură
Să pună capat chinului din el
Deși sărutul ne-a-nghețat pe gură
Și frica de-mpăcare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleași clipe
Trec separat prin noi aceleași legi
Iubirea noastră-i plină de risipe-
Rămane să-nțeleg și să-nțelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o dată
Și iată-ne constrânși la convorbiri
Purtate într-o ură mai ciudată
Pe seama separatelor iubiri.

Stimate domn,

Voiam să știi că îmi lipsești. Că te gândesc mereu, că tot amân momentul acestei scrisori de trei luni (s-au făcut, deja, trei luni?)
Avem distanță lungă, între noi, căci ai mutat o parte de Românie tocmai în America. Și ai dus acolo, la străini, prin simpla ta prezență, tot ce avem noi mai frumos și mai prețios.
…Deci te invidiam, un pic, pe timpuri, și-ți admiram curajul, pe tăcute.

Eu am rămas la fel, dar știi prea bine asta, căci mă citești.

Îmi amintesc mereu de conversațiile noastre, care mă ajutau să traversez decepții și angoase…
…Sunt… șase ani de atunci, care se împlinesc peste câteva zile… Dar nu mai am răbdare până mi-arată ceasul că-i ziua 24, pentru a-ți mulțumi că faci parte din viața mea.

***

Era o zi de iarnă, iar eu bântuiam prin parcul Cișmigiu, într-un costum ridicol de steluță, când te-am văzut, căci mă priveai cu luare aminte. Și am înțepenit.
Venisei acasă, lăsasei America departe, era în pragul sărbătorilor de iarnă… și ai dorit să mă cunoști, să pui o față prezenței feminine din eter. …M-am fâstâcit, dacă-ți aduci aminte, căci mă știai femeie și-ai întâlnit un fulguraș.
N-am să-ți uit privirea caldă și bună, de suflet lumină ce ești…Am bâiguit arăt ca dracu, sunt urâțică și tu mi-ai spus nuu, nu este adevărat, ești exact așa cum mi-am închipuit.
Și mi-ai dat, în prag de Crăciun, un cadou, cum altfel decât cel mai minunat? Iată, ți-am adus un dreamcatcher… Era făcut din pene albe, și l-am ținut, ani buni, deasupra patului, știam că mă va proteja, în nopțile prea lungi.

Ti-am promis, în acea seară, că ne vom întâlni, curând, la o cafea.
…Și-am dispărut definitiv, dezamăgindu-te, cu siguranță. Eram prea mică pentru a-ți spune că fug de toată lumea care mă iubește pentru că, proaspăt părăsită, nu voiam să dau tristețe în jur, cu iz de jale adâncă, sau ți-oi fi spus, razant, nu îmi mai amintesc…

Dar m-ai iertat, căci inimile bune iartă lesne, și mai veneai în parc, atunci când eram personaj, ca să mă vezi. Cam vreo trei ani, la rând.
Credeam că mooor, de bucurie, însă fugeam, mă copleșea rușinea, cum să zâmbesc și să îți spun cât ești de minunat atâta timp cât, invariabil, mă găseai tot în derivă, căci deriva-mi poartă numele?

Pe urmă nu te-am mai văzut.
(Să știi că astă iarnă am bântuit tot parcul, să te-ntâlnesc, eram un pinguin simpatic.)
Și să mai știi că imi lipsești, căci ești familie.

***

Am fost  atât de fericită când, de ziua mea, tu mi-ai trimis urările în mail! Și am fost și mai fericită când mi-ai spus: vreau șă știi că, pentru mine, ești unul din motivele principale pentru care m-aș întoarce în România, datorită spiritului tău și lipsei de miserupism.

Mi-e dor să mai vorbim.

Mi-e dor să scrii frumos, plin de sclipire.
Mi-e dor să admir ceea ce n-am mai întâlnit, de când te-am cunoscut, la niciun alt bărbat.

Așa că te provoc să poposești aici pentru a povesti, tu vezi ce oameni minunați adună, cerc, Jurnalul?
Nu ne lipsi de tine!

Și-n caz că, hâtru & spirtos cum ești, te faci că nu-nțelegi chemarea mea la taină, dă clic pe ce-i subliniat la început sau la final de scrisorică, și vei fi sigur că la tine mă refer.

Cu drag și sărutări pe frunte,
Manon.

P.S. …Te-aștept.

Sunt atât de romantică încât sentimentele copleșitoare se concretizează, uneori, în zâmbet tâmp.

Sunt atât de romantică încât, în momentul în care cineva îmi omoară fluturii de iubire, eu nu-i îngrop, ci le dau foc, în speranța că ei se vor reîntrupa din propria cenușă.

Sunt atât de romantică încât o excursie spre locuri necunoscute n-ar avea valoare decât dacă aș fi însoțită de bărbatul iubit, pentru ca eu să alerg în jurul lui ca un căluț și să îl bucur, cu inima plină de soare, ete, tati, piramidele!

Sunt atât de romantică încât, atunci când vine vorba de inefabila iubire, “concret” reprezintă doar transcrierea fonetică a unui cuvânt englezesc ce se traduce “beton”.

Sunt atât de romantică încât am pulsul accelerat numai la vederea unui cuplu care se îmbrățișează de față cu toată lumea, închis ermetic în suma de doi.

Sunt atât de romantică încât cred că iubirea ni se dă; ea vine de dincolo de noi și n-o putem ucide, căci căutăm perechea.

**
Undeva, în orașul ăsta întins dar mic cât o comună, antenele îmi detectează tristețe amarnică. Unui suflețel de fetiță, pui de-al meu, nu-i este bine, are inima răvășită.

Așa că o să uit, azi, cât sunt de romantică.

Ne vom întâlni și o să tac, și o să-ascult și n-o să sfătuiesc.
…Pentru ca ea să își găsească, singură, calea.

Îmi voi pune palma pe gură dar voi ține ascuns, la spate, colacul de salvare.
Sper să nu-l folosesc…
…Căci, de romantică ce sunt, proiectez uneori lumină spre sentimente rătăcite care nu-mi aparțin.

Croit dintr-o bucată de țăran sănătos, luat pe brațe de viață și aruncat la oraș, tata a rămas un suflet cu nostalgii, un sentimental incurabil și un visător care arde ca jarul… De la el am slăbiciunile pentru tot ce înseamnă suflet mișcător.
De la mama am luat tot ceea ce înseamnă forță, mutat munți, ironie și prestanță.
E o combinație care mă face de neînțeles, dar care mă ajută să sparg ziduri.

Am aflat, acum două zile, că tata l-a pierdut pe Bambi, singurul suflet cu care își alina singurătatea în deja prea marele apartament…Cățelul firav, ca o căprioară, trecuse de pragul limită al vieții unui câine, și noi toți stăteam, de ceva timp, cu sufletul la gură, așteptând implacabilul, gata să fim alături de tata când se va întâmpla nenorocirea, căci el, sentimentalul și sensibilul ne repeta obsesiv, dacă moare Bambi, mă duc și eu, căci rămân al nimănui…

Tata nu m-a sunat, să îmi spună… I-a căutat la telefon pe frații mei, cărora le-a plâns amarnic, în ureche, cum numai noi doi, el și cu mine, oprișenii cei patetici, o facem.

A simțit, el, tata, să nu mă sune, și a mestecat durerea singur, ca un bărbat, fără să mă dărâme și pe mine…
I-am dat telefon, a doua zi, îl smulsese din casa îndoliată fratele mai mare și îl plimba pe te miri unde, pentru a-l face să uite.

Și la telefon, tata, a fost bărbat cu mine. …Cu mine, care simt cum tremură sufletele numai când mă gândesc la ele…Cu mine, pentru care nu există distanță sau zid…

Și-a înghițit durerea cea mare, tata, și mi-a zis, cu vocea aceea, ocean de lacrimi în care plutea durerea, sunt bine, tată…

Duminică, tata a venit la București, avea programare, azi, la medic, pentru consult oftalmologic după implantul de cristalin.

Nu a venit la mine, a rămas la fratele meu. La telefon, tata părea bine.

A fost la medic, după care, tot evitându-mă,  s-a urcat în tren și a plecat, nu acasă – în locul durerii și a amintirilor, ci la țară, la rude, să stea acolo, o perioadă…

L-am sunat. Avea aceeași voce de om care vrea să pară că îi e bine.

Cel mai sensibil bărbat pe care l-am cunoscut vreodată m-a protejat delicat, spărgând valul de zbucium în malul propriului plex, pentru ca eu să nu plâng, pentru ca eu să nu tremur pentru el.

De cîteva zile, tatăl meu cel sfânt alunecă pe lângă viața mea ca o nălucă, pentru a mă feri de impact, pentru a mă ține deoparte de sfâșiere. El, care e ca mine, plin de preaplin, el, care, ca mine, dă, prin ochii albaștri, soare și nor, fără să poată minți.

…La rândul meu, a trebuit să fiu la înălțime.
Nu-i voi mărturisi niciodată ce viteză aveau sentimentele mele care au spart digul, și ce târau, în calea lor, azi, când i-am spus, ca niciodată, fără intonația specifică, doar atât:  te iubesc.

I-am respectat dorința de a fi nălucă,
pentru că
o tristețe
trăită
simultan
de doi oameni
ca noi
nu are egal,
ci plus.

Îmi postează cineva, la comentarii, un link. Este o chemare la un marş al tăcerii contra avorturilor.

M-am teleportat automat, cu inima sfâşiată, în anul 1999.

În luna mai, când trebuia să îmi sărbătoresc ziua de naştere, am pus capăt unei vieţi care îmi creştea în pântec.
O sarcină neprevăzută, greşeală de pastilă, trebuia să fiu eu o excepţie şi la anticoncepţionalele safe.

Mă întreţineam singură, ce să îi ofer copilului? …Puteam să mă întorc în provincie, la părinţi.

Dar…Motivul pentru care am făcut întreruperea de sarcină este altul.
Pare iraţional, ilogic şi tocmai de aceea tipic mie.

Tatăl copilului era însurat, iar acasă îl aşteptau trei suflete: soţia şi doi copii.

M-am pus în situaţia soţiei lui, dacă într-o zi, căsătorită fiind, aflu de existenţa unui copil din flori al bărbatului cu care îmi împart existenţa, ce aş simţi?

Şi am simţit. Direct în plex, lovitură de topor.

Eu cred în familie.
Eu cred că o mamă trebuie să îşi crească în linişte copiii, fără agitaţie.
Orice umbră pe faţa şi pe sufletul ei aduc alte umbre, de neşters, în viaţa micuţilor.

E treaba mea că am cedat şi am devenit amantă, după un an de chin şi de refuz cerebral, înnebunitor, al compromisului. Poate că trebuia să o trăiesc. Poate că mama ar fi trebuit să fie lângă mine -când plângeam şi nu ştiam cum e bine – nu îngropată în pământ.

Deci, iată-mă, în ’99, luna florilor.
Făcută ghem lângă perete, plângând cu sughiţuri, ţinându-mă cu mâna de burtică şi iubindu-l, şi jelindu-l, căci trebuia să nu-l aduc pe lume.
Puiul meu. În mine. Viu. Al meu, al femeii care s-a născut doar pentru a deveni mamă.

În fiecare an mă gândesc cum ar fi arătat. Cât ar fi împlinit şi cât de frumos ar fi avut zâmbetul. Şi plâng amarnic, aşa cum fac acum, când tastele îmi par în ceaţă de la lacrimi, iar inima mi-e plumb aprins.

Nu pot merge la un marş de protest. Nu pot ridica piatra.

Dintr-un motiv simplu.

Nu există, pe acest pământ, puşcărie cu torturi mai cumplite decât propria-ti inimă.
Această condamnare e pe viaţă, iar tu, propriul judecător.

Ieri.
Pe mess, fratele meu cel mic (are vârsta bărbatului de care sunt îndrăgostită, deci nu e mic), mă întreabă dacă la compul cel nou am şi mouse. Fulgerător, mi-am adus aminte de seara precedentă, cand a venit mokutza pe la mine să recitim petrecerea din jurnal şi m-a îndrăgostit instantaneu de gadget-ul ei: un şoricel transgenic, ca să folosesc cuvinte noi, adică un mouse cu aspect de langustă.
Aha, îmi zic panicată, frate-miu vrea să îmi cumpere mouse…

…Deci scriu, repede: am mouse, dar am dat comandă de unul nou, nu am nevoie!!!

El: Prea târziu, ţi l-am cumpărat deja.

Eu (complet prăbuşită):  … 🙁

El: Îţi trimit poza, să îl vezi?

Eu (învinsă): Da…

El: Uite, dă click AICI
…
Iar eu simt că îmi bubuie inima. Este şoricelul la care visez într-una, de ieri…
(Iuhu-uri, dansul bucuriei, pupături, patetisme, şi iar, iuhu-uri, de nu mă mai opreşte nimeni, parcă e chef în garsonieră)

Fantastic. Fantastic, felul în care dumnezeu compensează lucrurile, în viaţă…
Ziua mea de naştere a început la 00:05, cu un e-mail de la cel care îmi ţine inima închisă în cutia sufletului său, prin care îmi spunea, primul, la mulţi ani, draga mea, …ziua mea de naştere s-a încheiat cu un mesaj de despărţire, tot de la el, Have a nice life!…
…După care a trântit cu forţă uşa messengerului, strivind în proces şi mâna gândului meu, care se întinsese să-l ţină pe loc, stai… ascultă…
…
Bucuria primirii acestui mouse mic şi simpatic mi-a temperat panica şi mi-a oblojit gândul cel lovit şi nerostit, îl am în gips, acum. …Însă mi-am adus aminte de o altă amărăciune, pe care am aşezat-o în jurnalul din 2005…

*

Le-am strâns, de câteva zile. Le-am pus în săculeţ, negurelele de supărare. Sub pat. Cu gând să le fac vânt la ghenă.
Azi noapte, încă una. Am deschis săculeţul să o ascund acolo, …şi au scăpat toate afară, buluc.

*

Unii bărbaţi îşi iau sentimentele la pachet. Raţie. Le mestecă frumos, cu gura pe mute, având ochii tulburaţi de orgasme sufleteşti.
Iubitul tău. La aceeaşi masă cu tine.
Priveşti fascinată acest spectacol al bucuriei, însă nu ai idee despre gustul cel minunat de care se bucură el, trebuie că e divin…
Ai vrea să participi, dar…eşti spectatoare la picnicul ce se voia romantic, în doi.
El își mestecă sentimentul, tu aștepți, gânditoare, o firimitură.

*

De ceva timp, s-au activat, în viaţa mea, doi foşti.

Nu mă îndoiesc nicio clipă de sentimentele lor fierbinţi care au dat în clocot după ce am stins eu focul, ăsta e farmecul vieţii, să nu o înţelegi, uneori.

Mă agită, totuşi, o coordonată comună a celor doi bărbaţi, care mi-a creat traume şi pe vremea în care eram în relație…
…Ambii, acum, sunt în ipostaza în care îşi doresc enorm să mă vadă, să ne întâlnim, căci te rog să mă ierţi dar nu mai pot trăi fără tine, te iubesc foarte mult, dar cu toate acestea, refuzul meu politicos le aduce pe limbă aceeaşi, de veci, replică de reproş (?!!): deci eu mă dau peste cap să te văd şi tu nu apreciezi asta…

Ahh…reproşul care acoperă emoţia, dar mai ales, ahh, cât de greu de înţeles suntem noi, femeile…

Când sunt îndrăgostite, femeile îşi poartă iubitul în suflet, cu aceeaşi grijă şi atenţie ca atunci când îşi poartă copilul în pântec. E viu, e acolo, îl simţi tot timpul, nu ai cum să uiţi de el, nu vrei să uiţi de el.

De aceea femeia îşi întâmpină bărbatul drăgăstoasă… şi se aşteaptă ca şi el să fie la fel.

Şi tot de aceea are reacţii surprinzătoare când bărbatul, în loc de firescul mi-ai lipsit, azi –preferă să-i reproşeze, agitat de neliniştea ei, ce vrei să-ţi spun, nu vezi că am venit direct acasă? …

…Ea a văzut deja asta. Dar vrea ca el să fie cald, să deschidă gura, să zâmbească şi să susure măcar un singur cuvânt afectuos.

În loc de asta, ignorarea.

Bărbaţii cred că femeile au un buton roşu al nervilor, pe care, machiavelice, îl apasă, din când în când, din motive obscure și paranoice. Preocupaţi de propriul consum de sentimente, ei nu văd că femeia a luat o căpşună din paner, o duce spre gura lui, ca  să muşte el, primul… și că rămâne cu ea în mână.

Pe măsură ce trece timpul, în loc să rămână la infinit suspendate în starea de iubire / să descifreze glume neinspirate sau coduri / să nu dea buzna în sufletul omului / să stea cu ochii pe pereţi înnăbuşind sentimentul care ar vrea să iasă şi să încălzească…ele ce fac? … Tac, până când li se taie, şi aprind instant focul de paie al mâhnirii…

“Femeia are un buton roşu”.
Nu e buton, ci bec.
Nu e la ea, ci la el. Ea doar constată că e aprins şi se comportă ca atare. L-ar prefera pe verde…

…Visător şi absolut îndrăgostit, cu ochii la copaci, bărbatul, uneori, nu vede pădurea.

…Şi crede că tot el este neînţeles.

m.: Sa stii ca mi-e dor de tine. Şi te citesc zilnic.
Manon: (HUG)
m.: Şi eu. Dar nu am feţe pe telefon şi acum stau în maşină în faţa unei secţii,am gasit un free spot şi sa-mi bag, de jumătate de an încerc să-ţi scriu 1 rand. Te las,că mă podidesc  lacrimile. Pup
Manon: te iubesc, sa stii.
m.: Sper. Si eu pe tine.
Manon: sst.plâng. sst.
m.: Şi eu.
Manon: sst. mai aştept puţin, să mă refac, şi te  chem să te iau în braţe.
m.: Să nu mă kemi că nu pot, dar mă gândesc la tine.  Dar mi-era dor de tine şi n-am mai putut.
Manon: ok.
Manon: dai tu un  semn.
m. : O sa dau. Te îmbrăţişez virtual draga mea
Manon: Iar eu te pun in blog, caci mi-ai rupt inima. …Fără să-ţi dau numele.
m. : Acuma sau atunci?  🙁
Manon: acum. acest mesaj. acest schimb de mesaje.
m. : n-am vrut
Manon: te pun în blog, la comori.

…La comori rătăcite.