Jurnalul lui Manon.

Eu m-am născut altfel. Şi am rămas aşa, deşi am încercat, toată viaţa mea, să fiu cum mă vor ceilalţi, pentru a avea şi eu loc între ei…
…Eu, afectivo-dependenta.

Am muncit mult cu mine împotriva mea.

Să îmi pese mai puţin.
Să construiesc, după modelul celorlalţi, gărduleţ de protecţie.

Să calc cu fierul roşu empatia genetică, pentru a lăsa în loc doar cicatricea rece a complezenţei.
Să evit privirea în pupilă, pentru că văd, într-o fracţiune de secundă, istoria, trecutul, gândurile, nevoia, zbuciumul, resemnarea.

N-am reuşit decât atât: să zâmbesc frumos când înăuntru urlu. Am reînvăţat să merg, păstrând nostalgia zborului.
E bine. Am un loc în societate.

Dar conflictul cu propria persoană este mai cumplit decât emblema de paria.
Tu, pe tine, nu te poţi învinge şi convinge niciodată.
Ai două alternative: ori creşte iarba peste tine în cimitir, ori ajungi la nebuni.

Am înţeles că trebuie să fie ceva care să mă ajute, nu îmi pot pune mâinile pe piept şi lumânarea în mână, nu eu, luptătoarea care mută munţii pentru alţii.

Şi într-un târziu, mânată de ceva de dincolo de propria fiinţă, am început să scriu, timid, scuipându-mi inima pe foaie. Şi, după, am citit. Şi am recitit. Şi, recitind, îmi încărcam bateriile şi deveneam cuminte şi transparentă. În ziua aia nu eram polarizantă. Mă consumam până aveam lumina unui fitil de lumânare.

Aşa a ajuns Manon, Jurnal.
Tot ce pun în scris exprimă lucruri care mă marchează.
Dar eu sunt altfel. Mă marchează tot, obiect sau fiinţă, tot ce îmi păşeşte în spaţiul personal.

Speram, când l-am aruncat în eter, ca Jurnalul să fie doar o carte pentru voi, care să vă amuze, în care să vă recunoaşteţi tristeţile, trebuie, îmi ziceam, să fie şi alţii ca mine…
…Însă nu ştiu cum, nu ştiu când, jurnalul a devenit o sticlă aruncată în ocean, cu un bileţel înăuntru. …CARE PRIMEŞTE RĂSPUNS.

M-am izolat aici, ziceam, însă nici aici nu pot fi oarbă, aşa cum ar trebui.
Noi nu ne-am adunat întâmplător pe – iată ce ironic, out.ro, şi a fost o chestiune de timp până să realizez că nu am nevoie să vă privesc în pupilă, ci doar să vă citesc înşiruirea de litere din comentarii pentru a vă înţelege şi vouă, fiinţa.

Eterul nu ascunde, ci dezvăluie.

Bucurii, resemnări, drame.

Care mă ating direct.

E bine. Suntem vii.

Şi iată-ne:

Unii dintre voi sunt vechi, familie, prieteni, ne ştim, mai nou mă citiţi asiduu. Mărturisesc, sunt surprinsă, nu mă aşteptam în veci sa-mi spuneţi că, citind jurnalul, mă recunoaşteţi.

O categorie este reprezentată de cei care rezonează instant cu mine şi revin aici aproape zilnic. Unii scriu, simt nevoia să se exprime, alţii doar citesc şi nu au, încă, destul curaj, să intre în familie.

Alţii, ego-uri puternice, aparţin încrengăturii pe care eu o numesc vânători de suflete. Sub pretextul admiraţiei, ei caută să spargă aşa zisul mister al nonei, să o consume. …După care îşi iau zborul, mulţumiţi, în timp ce eu, urmărindu-i cum se depărtează, ştiu că au plecat de aici cu mine în fiinţa lor.

Iar alţii, aţi zburat înspre listuţa mea de messenger. Aţi simţit nevoia să comunicăm direct. Despre voi. Despre mine. Despre general şi despre esenţă.

…Ceea ce m-a marcat.

Urma, logic, să scriu despre asta, nu? Aşa îşi încarcă Manon bateria.

O fetiţă are o iubire secretă şi i se sparge sufletul în incertitudini, iar zbuciumul acestui suflet m-a atras şi pe mine în vâltoare.

Un bărbat a încheiat, auzi cum sună, o relaţie cu iubirea vieţii sale, iar eu i-aş rupe din inima mea o bucată, să o pună pe rană.

Eu nu pot face nimic, doar să scriu, să recitesc şi să aştept până când se va rezolva totul. Căci, nu ne putem plânge, ştim că finalul există.

Dar…Cum să scriu eu despre oamenii ăştia, care îmi fac parte din inimă, pseudo-obiectiv sau în cheie comică pentru a ascunde tristeţea, ca despre necunoscuta vânzătoare de la butic?

Dar cum să nu scriu? Nu ăsta-i locul meu de defulare?

Azi noapte, insomniacă, am găsit soluţia. Cenzura. Ai mei trebuie protejaţi de răutatea ochilor necunoscuţi care aterizează, uneori, pe aici.
Eu scriu. Cenzurat. Iar ei nu trebuie să se devoaleze.
Iar ceilalţi…vor înţelege că trebuie să se ferească să îmi pătrundă în inimă, căci inima mea se descarcă aici.

Aşadar:

Iubita mea, nu e bine, nu e normal, n-o să-ţi fie bine.
…Dar, indiferent de ceea ce hotărăşti, voi fi lângă tine, să mă bucur, sau să te ţin la pieptul meu, ca să plângi.

Dragul meu, eu cred în iubire. Eu cred în cuplu. Păstrează inelul.
Şi ţine minte:
Când femeia pune punct, ea pune, de fapt, puncte de suspensie. Te îndeamnă să lupţi.
Ştii ce trebuie să faci.

Vă rog să mă iertaţi pentru că am scris aici poveştile voastre, mi-am asumat riscul de a vă pierde, însă nu pot să duc tot în suflet. Aşa că le aşez aici, fracturat.

Da, azi sunt patetică, de la pathos, afară plouă şi mie îmi lipseşte ceva.

…Nu ştiu dacă voi învăţa să scriu povestea lui Manon -făcând abstracţie de ea.
Probabil că e o chestiune de timp până când Jurnalul se va întoarce pe hârtie.

Eram obosită, surmenată, funcţionam pe avarie. Iar când mi-ai pus melodiile alea vechi, ştiam că urmează relaxarea pe care tu, cu sufletul tău frumos, mi-o induci, oaza mea de bucurie, descoperită târziu…
Ne-am aşezat, ca de obicei, spate în spate, iar eu am închis ochii sprijinându-mi plămânii de omoplaţii tăi, simţindu-mă protejată. …Atât de mult, dar de fapt doar un strop care mă face să zâmbesc aşteptând să vină buzzul de uikend, când noaptea e zi pentru amândoi.
Am respirat uşor, urma să mă relaxez în curând, după care urma porţia de râs şi de ironie fină…
Şi, BANG!
Lovitura cuvintelor, de măciucă, pe care mi le-ai împuşcat neaşteptat în moalele capului, re-pe-tat, m-a  năucit şi am zâmbit tâmp de durere când dinţii mi-au retezat instant vârful limbii.
Am apucat să gândesc, cu umor amar, că e mai suportabil să mă loveşti în creier, aş fi murit dacă mă ţinteai în inimă direct.
După care m-am prăbuşit în genunchi, să nu vezi că plâng, mama îmi spunea că sunt urâtă când plâng…

Ai provocat, fără să ştii, fără să vrei, căderea în subteran a nonei.
…Şi prin spatele ochilor închişi mi-a trecut toată istoria uitată: aveam doar patru, cinci ani, şi fratele meu mai mare, adolescent plin de angoase, mă bătea de mă rupea. Numai peste faţă. Apoi mă trimitea la baie să mă spăl de lacrimi, mă aşeza în faţa lui şi ţipa: Nu mai plânge! Am zis să nu mai plângi!! Iar eu, îngrozită, un pui de om, încercam cu o maturitate care mă depăşea să îmi înghit suspinele amare, să fac ce zice el, aproape să nu mai respir… Nu reuşeam, nu poţi îneca suspinul. Iar asta îl enerva şi mai tare. Aveam faţa amprentată cu palmele lui…

Când am mai crescut, am intrat în mâna mamei, fusesem o sarcină târzie şi surprinzătoare iar ea, mama, îşi pierduse toleranţa. M-a bătut de m-a smintit, toată adolescenţa, până târziu, împlinisem 21 de ani.
Eram cuminte. Inteligentă. Bună la şcoală. Dar nota opt nu era suficient de bună, şi dacă veneam acasă cu ea în carnet, ştiam ce urma…

Am plâns, aproape 22 de ani, mai mult decât pentru un singur om. Nu aveam voie să iubesc. Nu aveam voie să merg la petreceri. Nu aveam voie să merg în vizite prelungite. Micile subterfugii prin care reuşeam să stau la o cafea cu colegele în liceu, rarisime, erau simţite imediat de nasul fin al mamei şi sancţionate drastic, cu cureaua, cu furtunul de la maşina de spălat, cu palma.

Izolată, citeam hămesită toate cărţile pe care puneam mâna, scufundându-mă în altă realitate.

Am rămas timidă, înfricoşată, şi de atunci mi-e frică de nou, de schimbare, de iubire.
M-am îndrăgostit în taină, ca să nu se ştie, din teama de pedeapsă.
Exerciţiul platonic al iubirii a devenit un mod de viaţă. Iar, mai târziu, când am avut o relaţie, am fost şi iubită, şi pansament, numai din dorinţa ca celălalt să nu se simtă fragil şi să nu plângă vreodată din cauza mea.
N-am depăşit niciodată, biologic, vârsta de la care iubirea mi-a fost interzisă, mă îndrăgostesc adolescentin pe aceleaşi coordonate.

Au trecut ani de când primisem educaţia spartană, şi mi-am vizitat fratele, stabilit de ani buni în ţări străine.
Dorind, probabil, să facă o glumă, şi-a adus aminte cât de rău mă bătea el şi cum, mai târziu,  mă lovea mama. Şi-a încheiat povestioara graseind uşor cuvintele cu accent italiano-englezesc, folosind o propoziţie care mi-a rămas ştanţată în destin: “Manon, te-ai gândit vreodată, poate că faţa ta cere pumni?!…”

Am înţeles, într-un târziu, că fratele meu era măcinat de hormonii adolescenţei, şi frustrat de faptul că, în familia noastră, el era singurul cu tată vitreg, şi i-am înţeles izbucnirile de furie.

Am înţeles şi de ce mama a încercat să se impună aşa, cu forţa brută. Voia să mă protejeze, să nu greşesc, cumva, se asigura că, ştiindu-i de frică, nu voi face nimic ruşinos, aşa era pe timpurile alea.
Într-un târziu mai bun decât niciodată, când iminenţa morţii ne-a apropiat, am vorbit mult, am iertat,  şi am recuperat împreună timpul şi iubirea pierdute.

Te înţeleg şi pe tine, prietene, ştiu de ce m-ai lovit.
… Din grija de a nu mi se întâmpla rău, mai târziu. Din teama că mă voi exalta. Lovindu-mă, voi încercaţi să mă protejaţi. De sentimente bumerang, de un EU care însă mi-e străin.

N-am făcut niciun rău, nimănui. Am învăţat să mă ascund când plâng, să nu mă vedeţi urâtă, să îmi acopăr durerea, râzând ghiduş. Am iubit cu toată fiinţa mea tot ce este de admirat. Am alinat durere, am şters lacrimi, am stârnit hohote de râs.
.. Dar bufonul nu a devenit mai puternic. A învăţat, doar, să construiască dig la sentimente curgătoare.

Faţa mea, da, chiar cere pumni, şi îi primeşte, în continuare. Mă feriţi de te miri ce, lovindu-mă, şi descoperiţi într-un final, ceea ce eu ştiu de la început: când inima vă e ruptă de iubire pentru mine, eu voi fi fugit de mult.

Sunt un copil autist care desenează fluturi şi voi vreţi să îl vindecaţi cu orice preţ de lumea sa interioară, care e mai bună decât realitatea. Şi nici eterul nu mă protejează, aşa cum speram.

Am nevoie de oameni pe care să îi îndrăgesc, aşa îmi iau pulsul pentru a şti că sunt vie.

Iar voi mă îngenunchiaţi, unul după altul, pedepsindu-mă.
… Pentru un lucru care este incurabil: nevoia de voi, fără a vă atinge fiinţa.

Şi da, suntem doar prieteni, era de înţeles din secunda în care am dat add şi play, nu era nevoie de repeat.
N-am să trec oceanele, vâslind, pentru a-mi confirma că tu te protejezi, de fapt, pe tine.

Stăteam, aseară, pe marginea patului meu imens, că nu ştiu de ce draqu mi-a trebuit pat mare, să vâslesc singură prin el? Că io dorm ca iepurii, pe o suprafaţă mică, scândurică… 
Eu, zic, stăteam pe o margine, iar El pe colţul opus, picior peste picior, ca demoazelele, cenuşiu şi cu o aripioară zdrenţuită.
Doi penibili, cu tensiunea pe mute.

– Ce dracu faci, mă, aici, ţi-am dat drumul ca să meditezi, în loc să zburzi?
– Păi ce să fac, nebuno, să zbor ca disperatu’, în neant, că ţi se puse ţie pata pe bărbatu’ imposibil?
M-am umplut de igrasie pe polen şi singura sursă de lumină din beci e becul ăla pe care scrie Eject, am dat cu capu’ în el până am ameţit…Am şi io o vârstă, nu mă poţi scoate la interval când ţi se năzare, ştii că m-au lăsat aptitudinile de planare peste abis…

…M-am întristat. Şi am un ghem de nelinişte în stomac.
Mi-a zis odată un scaiete că sunt rea. Nu cred că sunt, însă dacă te lasă baltă şi fluturii conlocuitori e semn că trebuie să declanşezi lupta cu abandonul.
Una din mine o va învinge, cumva, pe cealaltă.

Am deschis geamul. Fluturele e liber.
Poate, undeva, altcineva are mai multă nevoie de el acum. Mai multă nevoie şi mai multă bucurie de trăit.

Eu sunt puţin ocupată să îmi plâng de milă vreo două minute, şi să mă autoironizez până seara.
Aşa voi trăi ziua de azi, penibilă în ochii mei şi ruşinos de patetică în faţa voastră.

La mulţi ani, mărţişori şi mărţişoare! Azi zâmbim şi mai mult, da?

Am updatat, ieri, jurnalul. Pun aici link-urile, însă vă rog să le citiţi mâine. Azi doar zâmbim şi ne bucurăm de flori.

http://www.out.ro/1999/05/atractieinterzisa.html

http://www.out.ro/1999/04/m-ai-pierdut-te-declar-nul.html

http://www.out.ro/1999/05/4ani.html

Îmi bate puţin inima a panică.
Primesc, de dimineaţă, un sms gol, de la un număr necunoscut.
Sun. Îmi respinge. Trec peste situaţie, probabil e vreo greşeală.

Acum 5 minute, primesc alt sms, în care persoana necunoscută scrie:  “Da. 30 ianuarie din jurnal.”

Am incremenit.

Primesc, în geana serii duminicale, un sms de la titel, prin care îmi spune că ma iubeşte, că nu ştie cum să mă aducă înapoi în viaţa lui, bla-bla-yuk şi că: “ aş face ori ce ca să te întorci la mine”.
Ignor mesajul, evident, căci mă grăbesc să fac incizia aici:
Ori, ce ai face titele dacă m-aş întoarce la tine, te-ai lăsa de impotenţă?

Când am început să scriu jurnalul pe 2008 (ca Păcală, l-am început în septembrie) promiteam să povestesc anul lipsa.
Dacă aş face acest lucru dând amănunte, atunci ar trebui să târăsc alături de mine, în istoria zilnică, câţiva şobolani profitori, anoşti şi imbecili, care au încercat, în suficienţa lor involuntară, să mă aducă pe calea lor. Ştiu, sună ca o sectă, însă cine decretează că sectele au doar mesaje religioase?
Iată familia lui:
… Oameni care au cult pentru mizerie. Trebuie să duci muncă de lămurire pentru spălarea zilnică pe dinţi, corp şi cap;
… Oameni care venerează prostul gust şi îşi achiziţionează obiecte multe, kitsch;
… Oameni care sunt decedaţi intelectual, şi mănâncă ciorba cu “porţia”, în amintirea foamei eterne.
… O mamă care, sub pretextul că are grijă de “copilul” ei ce a trăit până acum 38 de primăveri flasce, îl ţine sub control, şantajându-l emoţional şi refuzându-i dreptul la o viaţă independentă. În adâncuri, biata cretină, căreia îi doresc multă căldură (ca să nu zic arza-o-ar focul!) nu a uitat niciodată de viaţa mizerabilă pe care a avut cu tatăl băiatului, şi, inconştient, se răzbună, sistematic şi definitiv pe fiu – copia fidelă, fizic, a tatălui;
… Rude de gradul întâi care fac trafic de droguri şi multe alte mizerii ce includ nudităţi, în străinătate;
… Un tată de-al doilea, care nu are putere să schimbe nimic în clan, deşi el este singurul decent, informat şi… fără putere de decizie;
…Şi… “bărbatul”de 130 de kile, fără pic de testosteron, impotent, care îşi neagă problemele şi trece prin viaţa nedorind nimic, flasc şi umflat de berea zilnică. Avântul lui de sentiment se rezumă la murmurarea unui “Te iubesc mult”, urmat de coma imediată a spiritului şi începerea urmăririi meciului la televizor.
… Iar eu, în acest peisaj sordid… sedusă, la început, de ideea unei familii, de o nouă mamă, de a deveni chiar eu, mamă, ignorându-mi instinctul care îmi spunea că nu e nicio diferenţă între acest bărbat, care pare de-al casei, şi praful, care se aşterne oriunde şi nu se curăţă singur…
Şi am început să alunec… Făceam integrame, mii, căci nu aveam cu cine să vorbesc, cumpăram cadouri la toată familia, şi eram considerată chiriaşă, innoiam garsoniera vrăjitoarei, deşi nu rata nicio ocazie să spună că tot pe numele ei o păstrează, de parcă idealul meu era să devin proprietară…
Spărgeam tot ce îmi pica în mână, pentru a nu muri încet, uitasem să trăiesc intens şi să miros anotimpurile, şi, pe măsură ce mă cuprindea amorţeala, păstram, din ce în ce mai vagă, speranţa distructivă că mâine va fi mai bine…
… Mi-am adus aminte, cu ochii inimii închişi şi resemnaţi, chiar înainte de a mă scufunda în căsniceală, de felul în care m-a şlefuit mama mea – peste care creşte iarba în cimitir…şi respectul pentru memoria ei a învins inerţia găurii de vierme.

Mi-am luat bagajele şi am plecat, departe de infecţie.

… Încă mai primesc mesaje cu “Te iubesc”, însă, pentru Dumnezeu, chiar aşa, cui îi pasă de şoferul de camion?
… Poate doar camionului.

Ai înţeles, Titel? E simplu: mai suspini o dată, şi te culci beat pulă.

Am adus azi cu mine la şcoală, în două curse, doi saci plini de poveri. Îmi descarc sufletul aici, între două linii, nu îi mai iau acasă.
___________________
___(astea sunt liniile)___________
P.S., că m-am întors din drum. Mi se pare, sau am început să mă exprim şoferistic?

Mă îndrăgostesc, încet şi aproape sigur, de vecinul meu, şoferul… Maama, sunt varză, am un amalgam de sentimente, frigi, panica, bătăi de inimă, fiori…
…Ca să dau un exemplu care se leagă de profesia vecinului posesor de gropiţă în obraz: parcă sunt la volan pentru prima oară, absoluta’fuckin’mente terifiată şi am o sută la oră.
Pe ce dracu’ să apăs mai întâi?
Unde trebuie să mă uit?
Fac dreapta, sau stânga?
… Pot sări din mers?

Mi se întâmplă chestii şi am dileme sexuale. Mă copleşeşte atenţia unui tip, şi s-a dus dracului duritatea mea masculină în momentul în care, aseară, am primit de la el un sms în care îmi spunea: “Somn uşor”.
Vă daţi seama cât de mult ne-am degradat, dacă ne înflăcărează şi ne pune la podea un lucru simplu care ar trebui să fie normal?
Ce se întâmplă cu lumea în care trăiesc eu? Ce se întâmplă cu mine?
Orice privire caldă mă supune instantaneu şi fiecare gest neînsemnat capătă proporţii maiestuoase… Ştiu de ce. Pentru că, de zece ani încoace, am uitat cum este firescul şi normalul, în iubire.
Şi mi-e atât de frică, încât îmi vine să mă ascund. Mi-e frică de ceea ce urmează…
…Şi prevăd derizoriul.