Archive for the ‘Comori rătăcite, Goluri…’ Category


Well…

Poate că nu știți melodia, dar o să recunoașteți întrebarea.

Plus că… Tare aș dori să (re)vedeți niște ochi…

A quoi tu penses

… Au trecut, deja, patru ani? …Când?

Mi-e atât de dor de el, de-mi seacă lacrimile.

Adrian Pintea. Unic. Irepetabil.
Nobleţe.
Spirit.
Demnitate.
Lumină.

Ascultă muzica din clip, cititor, cât timp eu îţi voi şopti:
Am cunoscut un om care era dincolo de tot ceea ce este omenesc, cu zâmbet lumină. Un univers întreg sclipea în ochii cei mari de poveste

Acum patru ani, primeam un telefon care mi-a tăiat sufletul în două… “Nooonaa… Adi al meu se duuuce…

Ahh… Doamne…

_____________________________________________________

Domnule Profesor,
Vreau să ştiţi că vă iubesc la fel de mult şi că nu m-am schimbat deloc, aşa cum v-am promis.
Nona.

Am deschis computerul şi am căutat pagina web.
– Irina, o să îţi arăt o poză. Dar înainte de asta aş vrea să fac o introducere.

Irina zâmbeşte.
– Oki.
– Aşaa… Îţi aminteşti, cred, că anul trecut, din martie până în noiembrie, am fost îndrăgostită… 9 luni de iubire care nu a născut nimic. Decât lacrimi. Ţi-aminteşti cum plângeam.
– Da, Nona…
– Ei bine…

…Şi întorc încet monitorul către ea…
– Aşa arăta de fapt -în perioada aceea- bărbatul de care eram îndrăgostită. Am descoperit poza asta ieri.
Irina, am fost îndrăgostită de Shrek!

Irina, cu ochii în monitor:
– Dooam. ne.

*

Nu fac paranteze inutile. Şi eu, când nu arăt ca greierele din Pinocchio, semăn cu prinţesa din A bug’s life.

Rezoluţie: (Nu dăm noi rezoluțiile)
Concluzia mea:
N-avea cum să fie iubire.
Făceam parte din două filme diferite.
Plus că.
Eu sunt vie.
El
fusese animat.

Mă îndrăgostisem, la cinșpe ani, lulea. Și eu, și altele.
Obiectul admirației și sursa palpitațiilor noastre juvenile era întruchiparea lui Prince Charming.
Cei mai minunați, senini, ochi albaștri și un zâmbet fermecător. Carismă. Lumină – pe față, în vorbă.
Băiatul acela radia ca soarele, și-mi pârjolea inima.

Foarte probabil să fi crezut că sunt o idoată, la cum mă fâstâceam, când îl vedeam. (Mă fâstâceam că nu puteam să fug.)

În orășelul acela provincial, plin de mutre acre, acest băiat și familia sa păreau extratereștri. Toți patru erau superbi. Buni. Luminoși. Altfel.

Iar el… El era ca un rotund de energie, ți se lipea instant de retină, de suflet… Să menționez că îi plăcea să cânte la chitară? Și cum arăta în momentele alea? Zic să trecem peste, și să punctez doar că simțeam cum mă ia leșin de la genunchi.

L-am iubit, l-am visat, m-am urât pentru că nu sunt frumoasă. Cam vreo trei ani.

Au plecat din oraș, el și familia, și l-am mai văzut, de atunci, doar de vreo trei ori, întâmplător, când își vizita prietenii.
– Ești tot cuminte? Mă întreba.
– Da, îi răspundeam eu, topită și copleșită, încă, de energia bună și de zâmbetul acela, pe care nu l-am mai întâlnit, de atunci, decât în oglindă – trecuseră ceva ani, înțelesesem multe, și mă curățase malaxorul vieții.

…Malaxorul vieții… Mă întreb, de douăzeci de ani încoace, mereu, ce mai face băiatul cel frumos… Cum îi este… Cum arată…
Mi-au rămas intacte admirația și respectul. Și îmi e, uneori, dor. De zâmbetul ghiduș și de sufletul lumină.

*
Ieri eram pe Facebook, bântuiam prin pagina unei tipe cu care sunt, evident, prietenă, dar pe care n-o cunosc.
Și văd.
În lista ei.
Numele lui.
Și simt că îmi leșină genunchii.
Dau click pe poze.
Lumina.
Zâmbetul.
Ochii. …Ochii și mai vii, acum, căci are așezat, pe piept, un bebe cât o păpușă, care face nani.

Îi las mesaj: Deci tu… …Te îmbrățișez cu toată bucuria regăsirii.

Simt, azi, în piept, o emoție copleșitoare, căci îmi răspunde: Nu cred… Nu-mi vine să cred… Sună-mă, te rog.

*
Mi s-a întors acasă – în inima asta pustie – o frântură de lumină vremelnic rătăcită.
Așa iubesc eu. Altfel.

Trec anii, nu ştiu cum… Oamenii oameni rămân în suflet.
Şi ei mie. Şi eu, lor.
De asta merită să trăieşti.
Pun aici scrisoarea aceasta, dovada certă a faptului că timpul nu separă, ci decantează.

Sunt absolut copleşită. Nu atât de mesaj, cât de energia bună pe care o transmite. Sunt absolut copleşită.

Nona draga,
Acum cateva minute am simtit la telefon un ton grav, dar vocea mi-a patruns la sufletzel.
Zilele trecute povesteam cu patos in fata a catorva persoane despre fenomenul (a se citi “fenomenala”) Nona, care a tinut in viata o firma plina de programatori, unul mai capricios decat altul.

Draga mea, mi-e tare dor de acele vremuri. Chiar daca erau presarate cu unele lucruri rele, acele vremuri aveau un ingredient pe care n-am mai avut ocazia sa-l gust: era ceva dulce-acrisor si de indata ce puneai limba pe el il simteai pana in suflet. Era dialogul (verbal sau nonverbal) pe care il purtam noi doi.
Sa stii ca iti sunt recunoscator pentru multe dintre lucrurile pe care ulterior le-am aplicat. Atitudine, limbaj, decenta… cam tot din ceea ce inseamna carcasa unui om. De exemplu, de fiecare data cand zabovesc pe un text sau pe o prezentare imi aduc aminte de perioada in care stateai cu mine si gaseam formula cea mai cu impact. Ufff…

Si cu toate astea a fost ceva care ne-a tinut mult timp departe unul de altul, la fel cum niciodata nu a fost ceva care sa ne fi apropiat prea tare. …Si nu ma refer la nimic carnal.
…In fine… nu vreau sa deschid butoiul cu melancolie. …L-am fasait putin si deja se simte miros de statut…

Te rog ia aceste randuri ca pe niste picaturi de lacrimi dintr-un jurnal inexistent.
Te pup, cu drag,
Bogdan.

Mă cuibărisem, azi noapte, în pilotă, ca un castravecior în borcan… Era ora unu noaptea…

…Când sună telefonul ăla pe care nu-l mai folosesc.

Simt, reflex, să îl las dracu să cârâie, e totuşi miezul nopţii. Mai mult, îmi trece, razant, prin minte, habar n-am de ce, şi experienţa aceea

Aş! Nu ascult de sfântul instinct, şi răspund moale cu Alo…

– Manon, sunt Mircea Cutare. Dormi?
– Bună, Mircea, ce surpriză…
– Dormi?
– Ce faci tu, Mircea? Nu mai ştiu nimic de tine de un secol…
– Dormi?
– Da, Mircea, dorm, faptul că vorbesc cu tine e doar o iluzie. Depăşim momentul cu dormitul, sau m-ai sunat ca să te asiguri că dorm, vorbind?
– Deci mai ai numărul ăsta de telefon…
– Nu îl mai am, trebuie să returnez cartela, am alt număr.
– Dă-l încoa.
– Scrie… Îl vrei şi pe ăla de servici?
– Dă-l. Deci ce lucrezi?
– Sunt director de Studio.
– Aha. Deci eşti director, presupun că tot singură, am şi telefoanele…
– Mircea, mă simt ca la poliţie. Îmi faci dosar?
– Ei, îi fac dosar lu’ mă-ta…
– Mama a murit, Mircea…
– Şi a mea. S-a sinucis. Am aflat ulterior că, de fapt, a omorât-o tata. Am fost la Oradea, am făcut un scandal la liceul ăla unde soră-mea…
– Mircea? Câţi ani ai împlinit?
– Cinci cinci.
– Moamăă… 55… Şi ce lucrezi?
– Nimic. O ştii pe aia, care dădea la teatru cu tine? S-a întors în ţară şi m-a rugat să o ajut cu un proiect, one man show, adică woman. E, şi am aşteptat două luni să lucrăm şi nu m-a mai solicitat.
– Şi timp de două luni ce ai făcut?
– Am aşteptat. Eu sunt un om parolist, dacă promit că te ajut, nu mai fac absolut nimic în timpul ăla…
– Mircea, sună ciudat… Adică ai stat în nirvana aşteptând un semn?
– Eu aşa sunt…
– Păi trebuia să o suni… Dacă aşteptai o viaţă?
– Dăă-te dracu!
– Mircea, m-ai sunat după zece ani ca să mă înjuri de mamă şi să mă dai dracu?
– De drag, măă…
– A… înţeleg… Ştii, mi-ai adus aminte de spectacolul ăla pe care l-ai făcut tu cu noi, când eram tineri… Ne-ai dus la o unitate militară şi ne-ai pus să recităm “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”… Toţi şapte, pe bandă… Muriseră soldaţii, de plictiseală, se foiau pe scaune… Mai ştii?
– Da… Ştiu…
– E, dar nu asta voiam să punctez… Eu aveam un monolog haios, m-ai pus să îl zic şi pe ăla… Am înviat toată sala, instant, râdeau cu hohote bieţii soldaţi… ei voiau distracţie, noi îi adormeam cu o poezie spusă pe repeat… Şi tu, Mircea, când am ieşit în culise m-ai fulgerat cu “AI TRĂDAT ARTA ADEVĂRATĂ!”
– Păi dacă ai trădat-o… Nu trebuia să spui monologul, chiar dacă ţi-am zis că e OK să-l zici. Ce mai faci, în rest, Manon?
– Bine, Mircea, nimica. Tu? Te-ai însurat, ai copii?
– Nu. Am o prietenă, e doamna şi stăpâna mea, lucrează la ziar, v-a făcut o cronică bună când Adi Pintea a scos “Jesus Christ Superstar”.
– A, e bine. Şi? Tu?
– Eu nimic. Ea lucrează la alt ziar, mă înţelegi, dacă e vorba de ceva… A fost prin Japonia, cam două luni, a fost şi în…
– Mircea, cu riscul că sunt nepoliticoasă…N-o cunosc pe femeie, deci nu vreau să-i aflu activitatea recentă, e unu noaptea. Mă interesează ce faci tu.
– Nimic, acum.
– De prietenii noştri vechi mai ştii ceva?
– Da. Ăla e tot filosof, cu celălalt mă văd mâine întâmplător.
– Aha. Bine.
– Dă-mi amănunte despre tine, Manon.
– Ţi le dau pe lumină, mor de somn acum.
– Păi dă-te dracu, închide telefonu dacă te deranjez.
– Mircea, iar mă dai dracu? Ce ai? Eşti beut? Te-ai dilit?
– Nu, măă, sunt entuziast.
– Ciudat. Îmi pare că mă bagi în coşciug şi baţi cuie.
– Ei, bat pe mă-… pe mama.
– Eşti cam agresiv.
– A dat filosofia în tine, acum…
– Care parte din cuvântul “agresiv” implică filosofie, Mircea?
– Hai că mă enervezi, nu mai are sens să vorbesc cu tine…
– Deci mă suni la unu noaptea, după zece ani de absenţă, ca să mă dai dracu şi ca să îmi închizi şi telefonul în nas?!
– Nu, măă, mă uitasem prin agenda cu numere vechi şi am zis să te sun… Dar nu te mai sun, hai, că închid, hai, pa!

**
Eram tineri, şi voiam să devenim artişti. Un grup eterogen, în care Mircea, veşnicul aspirant la regie de film, era un fel de eminenţă cenuşie… Direct, frust şi fermecător, avea idei, ştia tot, văzuse toate filmele posibile, voia să ajute.
Noi, bureţei, ascultam cu sfinţenie de el, şi credeam tot ce scoate pe gură.
Eu am descoperit, într-o zi, cât de subiectiv era Mircea, şi am descoperit şi că opiniile noastre diferă.
Crescusem.
S-a născut sursa de conflict.
Şi m-am dezlipit.
Mircea nu înjura pe nimeni, era un ardelean cu limbă ascuţită, care evita insulta directă.
Un suflet sfâşiat şi absolut îndrăgostit de artă, în toate formele ei.
Şi iată-ne, azi noapte.
Doi străini. Aproape duşmani.
… Deşi mi-a fost ca un frate. Am împărţit ţigările şi oala cea mare cu ciorbă. Am îndurat frig, am povestit nopţi întregi, m-a asasinat cu filmul “Călăuza”, m-a văzut iubind şi frămîntându-mă din pricina vreunui rol, în studenţie.

**
– Ok, închide. Dacă vrei, nu mă suna, te pup, Mircea.

Am pus telefonul pe noptieră şi m-am frământat ca un viermişor insomniac, prin tot patul…
Simţeam o apăsare pe piept, un preaplin amar…
“Cine se aseamănă se adună”, zice o vorbă înţeleaptă…
Am aprins lumina şi am tras cu sete dintr-o ţigară.
N-am nimic în comun cu acest om. Sau nu MAI am.
Mi-a fost prieten, în tot acest timp, doar pentru că îl păstrasem eu, frumos şi cald, în suflet.

Nu îl cunosc pe străinul de azi noapte. Asta doare ca o despărţire bruscă.

Auzim, de o viaţă, expresia  cui pe cui se scoate.

Personal, n-o folosesc, pentru că nu am reuşit niciodată să o vizualizez până la capăt.
Încercările mele imaginative sucombau prematur. Îmi închipuiam un cui bătut într-o scândură, care urma să fie scos de acolo cu ajutorul unui alt cui, pe principiul rangă.
Să mă explic, deşi nici eu nu înţeleg cum aş putea să exprim clar un gând incoerent: gămălia primului cui este poziţionată în aşa fel încât să-l tragă afară din scândură pe cel de-al doilea.

Bottom line: Nu avea sens imaginea, căci părea o chinuială inutilă – deci nu foloseam vorba de duh.

**

Ieri am înţeles. Cel de-al doilea cui este bătut peste primul…
…Imaginaţi-vă.

Da.
Cui pe cui se scoate, din scândură.

…Când scândura aia este, de fapt, inima ta, iar cuiele – doi oameni pe care îi iubeşti simultan, dezastrul este major.
Înlocuieşti o durere cu alta, mai mare, pentru a uita de prima.

**

G. zice: “Soo, you know what to do!”
Well, my friend… Actually… I don’t have a clue.

x………x……….x….punct

on September 21, 2010 in Comori rătăcite, Goluri... Comments Off on x………x……….x….punct

Îi spuneam unui prieten, acum vreo două luni:
Măh, aș cam muri. Așa, senin, fără regrete. Dacă mă uit la trecut, zero, dacă privesc în viitor, negură.
El, înțelept, că de aia îl prețuiesc eu, mi-a zâmbit aprobator, și a răspuns:
– Neah. Ar fi prea simplu. Nu poți muri, așa, dintr-o dată, fără să te chinui. Se moare încet.

Eu cred că el are dreptate.

Azi sunt cuminte și chiulesc de la facultate. Nu pentru că n-am dormit azi noapte, ci pentru că nu mă prea pot mișca.
Stau în pat, acum, în poziția “L”.
De două zile am torticolis, și uitasem că durerea se extinde, până când îți blochează tot omoplatul.
Mi l-a blocat azi noapte, că îmi venea să și râd, aș fi vrut ca, din cauza durerii de stomac, să stau și eu chircită gen fetus, dar torticolisul, căruia i se spune în popor gât de lup, m-a obligat să încremenesc mumie, cu mâinile pe piept.

Mă gândeam, ăsta o fi chinul final, și pe urmă, puf!, mor și gata?

N-am murit, am înțepenit. Și asta, tot o moarte este. Sezonieră.

De câteva luni de zile, simt cum mă îmbolnăvesc progresiv de parcă cineva mi-ar face vrăji – dar eu cred numai în farmec. La singular.
Simt cum cad, în fiecare zi, bucăți din mine, și nu pot vorbi cu nimeni, căci mă cunosc, durerea mea spulberă echilibrul celor dragi.
Mai nou, nu mă pot răcori, așa cum făceam pe vremuri, nici cu jurnalul, căci aș lovi, ca la biliard, durerile voastre ascunse.
Voi îmi sunteți dragi, iar eu nu pot să scriu.

…Dar, mai presus de toate, l-am menajat pe el. Chiar dacă, așa, defectă și debilă, o dau în bară, uneori.

Mă doare stomacul pentru că nu pot să mă eliberez de întrebări, de lacrimi, de neînțelesuri, și tot amân, și tot amân, și tot scriu, zilnic, despre altceva…

Uite.
Azi noapte, așezată, așa, în poziția de mort, am ascultat ce își spuneau câinii de afară, până când a dat geana de lumină și au adormit, săracii.
Atunci am înțeles că suntem, cumva, frați de suferință.
Ei stau în lanț, eu sunt în colivie.

Dar eu, spre deosebire de ei, pot încerca, din nou, să mă eliberez.

X

Radu, te rog frumos să nu mai intri în jurnal.
De câte ori intri îmi creezi senzația falsă că o faci doar pentru a mă ține în brațe.
E falsă. …Din asta se moare încet.

face value

on September 4, 2010 in Comori rătăcite, Goluri... Comments Off on face value

Ai așezat-o la comentarii, nu pe mail. Așa că eu o mut aici.
E pentru mine.
Cea mai frumoasă poezie pe care mi-a scris-o cineva, vreodată.

Frumoasă. Și tăietură de lamă.

În țara unde plouă cu fluturi
tăcerea ascunde regretul,
ori că-l scrii, ori că-l fluieri,
nu-ți va ști nimeni secretul.

Ochii mari te opresc suspinând;
te aduni și te scuturi,
mulțumești și pleci prea curând
din țara unde plouă cu fluturi.

Sărumâna,

*
Așteaptă să mă vindec, și am să te caut.
O să-ți explic, deși deja ai înțeles.

*
Păstram un link, pentru cineva, dar ia-l tu și dă-l mai departe… –> Chiar dacă

*
Eu mai rămân puțin aici, jos, cu fruntea pe genunchi.

Cufrunteapegenunchiipecarenuîimaiamdelaatâteatârâșuri.

Azi sunt doar fan.

Al fenomenului.

Fan.

Fan.

Fan.

DO YOU REMEMBER THE TIME…?