În România se face economie la apă.
Unii oameni nu se spală, nu-şi spală hainele, nu miros a proaspăt.
În România se face economie la zâmbet.
O gură deschisă poate prăvăli peste partener halene îngrijorătoare în care se ascund viruşi sau imagini de tartru negru sau gălbui.
În România se face economie la caracter.
Unii oameni sunt agresivi, invidioşi, îşi varsă ofurile pe nevinovaţi, ridică piatra, să arunce în ceilalţi, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, cum ar fi învăţarea cuvintelor elementare: bună ziua, îmi cer scuze, mulţumesc.
Această categorie de pleavă este, de regulă, foarte credincioasă. …De frică. Ei fac economie, acum, în speranţa unei vieţi de după aceasta, în care vor fi proaspeţi şi integri.
Nu se face economie, însă, în România, la usturoi şi la tot ceea ce pute. Se consumă la micul dejun, în loc de gustare, la prânz, seara târziu. Asezonat cu berea la doi litri pe cap de bou. O combinaţie letală.
…Pentru cei din jur.
Aceşti oameni caută duhneala, precum câinii noştri de apartament, pe care îi spălăm cu şampon, iar ei vin de afară tăvăliţi într-un cadavru de peşte, căci aşa este normalul lor.
Azi dimineaţă mi s-a întâmplat ceva ciudat, care m-a pus pe gânduri. Cred că cel de sus, după experienţa cu supermarketul, vrea să ajung, cu orice preţ, pe mâna organului de ordine care face economie la respect. Are sens, cu toţii ştim că lichelele omoară şi fură, dar rămân nepedepsite, în timp ce oamenii cinstiţi au parte de tot felul de ruşini…
Am aşteptat autobuzul o jumătate de oră. Când mă gândeam să merg pe jos, ca o curcă murată de ploaia de afară, mijlocul de transport în comun parchează în staţie, plin până la refuz.
Iau o gură de aer în piept, mă strecor în el şi rămân strivită poster în uşa de la intrare.
Duhoarea este insuportabilă. Toate miasmele de cimitir şi de guri uitate în chefuri prelungite se inghesuie în porii mei, în plămâni, în celule.
Nu mă pot mişca, să nu-i deranjez pe cei care se sprijină pe mine, nu pot respira, să nu mă otrăvesc, nu pot ajunge la aparat, să-mi activez cartela electronică.
Sunt spume de nervi.
La prima staţie, coboară un om şi urcă alţi 13. Suntem, acum, o grămadă amorfă, toţi purtăm, deja, acelaşi miros.
O tanti se ridică de pe scaun şi vrea să coboare şi ea, a ţinut de loc până în ultima clipă. Eu vreau să ajung la aparatul de taxat. Nu avem spaţiu de mişcare, doar plafonul este neocupat.
Îi spun, inspirată: Doamnă, mă strecor eu pe scaun, facem rocada, astfel ajung şi eu cu cartela aproape de aparat, rămâne şi locul meu liber, în care vă puteţi strecura.
Doamna coboară, eu mă aburc pe scaun şi pun cartela în faţa aparatului.
Moment în care simt, că nu pot vedea, cum o mână străină îmi dă la o parte mâna mea, de pe aparat.
Mă ridic în picioare şi văd un nene. Rămăsese proptit cu palma pe mâna mea. Vă rog să vă uitaţi, îi spun, fericită că cineva mă ajută, dacă s-a bifat călătoria.
Nu s-a bifat nicio călătorie, doamnă, zice tipul, cu o voce aspră şi acră, eu sunt controlor şi am dezactivat aparatul, trebuia să o bifaţi până acum, aţi avut destul timp…
În secunda aia am simţit că tot ce înghiţisem până atunci, putori, înghesuieli, îmbrânceli, se constituie într-un ghem de revoltă, şi, ca niciodată, cuvintele îmi ies din gură ca rafalele de mitralieră, cu o forţă pe care o ţin pitită, căci dacă apuc să mă enervez, spulber. Vocea mea de piept, tună şi fulgeră: Ascultă, domnule, am urcat la staţia precedentă, am stat strivită în uşă de am crezut că mor, a trebuit să aştept următoarea staţie, cu speranţa că cineva o să coboare şi mă voi putea strecura, ca ana, la manole, să activez căcatul ăsta de cartelă. Când, în sfârşit, am putut să o fac, mâna dumitale m-a oprit, cu o bucurie suspectă că s-a depistat infractoarea. Unde să mă mişc? Cum? Vezi, cumva, autobuzul gol şi pe mine, niznai?
Organul rămâne castrat, căci taifunul meu vocal l-a spulberat. După două secunde îşi zice că e bine să persevereze şi vocea iniţial aspră picură ca mandolina: Păi şi acum de ce mă certaţi pe mine?
Păi te cert pentru atitudinea dumitale şi pentru faptul că m-ai taxat, deja, ca infractoare!
El încremeneşte. Trec, numărat, 10 secunde, şi controlorul îşi ia avant, din nou. A găsit argumentul, şi-l prezintă înmuiat în lapte: Da’ pe scaun cum v-aţi aşezat, nu era normal să bifaţi cartela, mai întâi?
Nene, dumneata eşti şi orb? M-am aşezat pe scaun ca să ajung la aparat! Nu ştiu, încă, să zbor, dar dacă insişti, încerc acum. Vreei? …Iar privirea mea pare destul de convingătoare, căci are în ea imaginea a doi pumni plantaţi într-o faţă boccie.
O voce timidă, din mulţime, căreia nu-i detectez figura, spune: Aşa e, domnule, doamna se tot chinuie, de cand a urcat, sa activeze cartela aia…
Tăcere.
O mână mă bate pe umăr. Mă întorc şi văd doi ochi blajini cu ecuson de controlor în piept. Daţi-mi cartela, doamna, o s-o activez eu.
Cobor, peste două staţii, şi îmi aduc aminte de întâmplarea haioasă de la supermarket. Aşa că simt să pun în final, ca şi acolo, aceeaşi propoziţie, pe care o parafrazez amar:
“Mă gândesc cu bucurie că e bine să ai coaie şi plămâni puternici, ai de câştigat în ţara în care nu se acordă, aproape niciodată, prezumţia de nevinovăţie.”
Aştept cu interes ziua de mâine.
…Când voi face economie la spaţiu şi o să mă zidesc în garsonieră, gutu-te-n tag de organ!
:))) ce cretini! of, noni, of!
mura, mi-e dor de tine.
Draga Nona, nu iti mai consuma nervii pe controlori. La fel ca primul controlor, majoritatea au aceasta doza de nesimtire si sunt ahtiati de scrisul amenzilor… Uite eu invatai un lucru: neuronii nu se regenereaza si inainte sa ii omor, ma intreb de doua ori daca persoana in cauza merita acest sacrificiu! >:D<
Mada, ai dreptate. As vrea ca atunci cand cineva te taxeaza iar tu esti nevinovata, desi urmeaza sa cobori la prima pentru a plati amenda, sa ramai calma, cu neuronii vii, sa platesti si dupa aia sa imi spui cum ai reusit sa se abtii, fiind oferita pe tava oprobiului public, si, mai ales, cum ti-a fost restul zilei. Daca tu imi spui ca totul a fost ok si ca neuronul a ramas nefracturat, editez aceasta postare, in care voi pune mentiunea: eu sunt unica, va rog sa ma treceti in cartea recordurilor. Deal? 😉
Se mai intampla…Te poti astepta si la altele de acum incolo,doar esti tanara.Uite,ai transpus experientele negative intr-un text de valoare.Le-ai sublimat,care va sa zica.
Le-am sublinat, da, si acum numar, vorba lui Mada, neuronii ramasi. Cred ca mai sunt, acolo, de-o ciorba. Mai bine asa, urmeaza un relache total.
Când nu ești depresivă, ești revoltată. Când ești revoltată, ai umor.
Când ai umor, nu ești „ infractoare”. Chiar dacă ești supărată, ai inspirație.
Nu-i treabă simplă să le ghicești meniul, dintr-o „suflare”, celor de lângă tine. 🙂
Salutăm și noi organu să nu se simtă neglijat. Costică nu se poate opri din râs! 🙂
Iar tu, ca de obicei, cu condeiul la tine, ca nu mai stiu, sa te ador, sufocandu-te cu hug-uri, sa-mi sterg lacrimile, de la hohotul de ras?
M-am gandit. Ambele.
Ok, ai dreptate! Rectific: nu mai consuma atat de multi neuroni pe controlori! 🙂
Nu mai consum, sunt cuminte, Mada drag, o sa-i pun sa faca nani.
Nona draga, pe cat m-ai intristat mai devreme, pe atat m-ai facut acum sa rad, bufnind p’aci, ca o nebuna ce-si aduce aminte de vremurile copilariei si rade fara aer… :)):)) Dar sa stii ca nu avea ce sa-ti reproseze organul pus pe capatuiala. Si eu am cartela activata d’aia… si niciodata nu trec cu ea prin fata aparatului, nici daca e plin autobuzul, nici daca am loc de dans prin el. Si atunci cand, o singura data, a incercat cineva sa ma ia la rost, am aruncat asa o privire criminala, de a preferat sa-si pastreze viata, decat sa o sacrifice pentru un card de calatorie :)) Esti bestiala, scumpa mica! >:D<
Neah, iubita, trebuia sa o activez, e si portofel electronic. Pentru ca aproape zilnic merg pe jos, la scoala, nu mi-am mai facut abonament, caci pe vremea cand aveam de acela, nu activam nimic.
In legatura cu intristarea si suspinul, v-am atentionat, din pagina de prezentare, scriu, ori pamflet, ori extra patetice. Adica tot ce ma marcheaza profund. Adica…tot ce mi se-ntampla.
pup.
eu cred ca l-ai dat gata cu ajutorul cuvintelor folosite… :)) ca sa priceapa ceva folosesti limbajul monosilabic :))
Numai monosilabic n-a fost, am turuit un monolog, ca sa nu zic “am bubuit” …Cred ca i-as fi dat o directa de dreapta, sa evit dialogul si sa-si aduca aminte ca vorbeste cu o femeie barbata. 😉
Da, Manon, in tara noastra facem economie la tot ce ne-ar face viata mai frumoasa: la curatenie, zambete,incurajari, dragoste, adevar,respect,sinceritate…si facem risipa de agresivitate, minciuna, duplicitate si ce-o mai fi rau prin noi. Le imprestiem pe toate astea rele cu generozitate si nu se epuizeaza rezervorul, ba parca devine si mai consistent …si se propaga de la o generatie la alta mai rapid ca gripa aia porcino-aviara.
Si nimeni nu gaseste vaccinul…ca zau ca la vaccinul asta as sta si eu la coada :).
iti dai seama ce inghesuiala si injuraturi ar fi la coada aia…;-)
<>
manon….eu vineri, in fuga, mi-am uitat inelul la tine in birou pe frigider :-s
e aici, l-am pus bine.
Ar trebui sa fie mai multi oameni ca tine Nona, nu ma refer doar la controlori, ci la faptul ca stii cum sa spui lucrurilor pe nume. Bravo! 🙂
mihaitza, ma bagasi in ceata: “doar” la controlori?
A, pardon, intelesei.
In Oradea, controlorii nostri au luat lectii de bune maniere :)) (asa au aratat la stirile locale mai demult), desi nu se vede mare diferenta.
Bravo lor, deci acum vor lua spaga cu zambetul pe buze, empatizand, chipurile, cu victima. 😉
intr-adevar, am fost cam ambiguu
ma refeream la atitudinea ta fata de controlori.
Si cum am promis acum vreo luna, te citesc zilnic 🙂
…atat ti-ar trebui, sa n-o faci, ca nu mai pupi in veci tigara de prietenie cu mine, seara, in bucatarie, cand barfim tot ce misca…Am zis!
vaai, as fi ris daca n-as sti cum e si ce nervi ai in momentele alea!
am patit ceva dubios de asemanator, acum citeva luni, cind inca se purtau subele…n-am apucat nici sa fac 2 pasi de la usa cind m-am urcat, controlorul era la dreapta mea aproape la fel de strivit de usa, dar mi-a cerut “biletul sau abonamentul”. i-am spus ca de scos oi reusi sa-l scot, dar sa mearga el sa mi-l taxeze.
Loool! Genial!!!!
:)))))))))) Zi-le Nona, zi-le! Ca asa merita! :)))
Eu le zic, dar avem nevoie de intariri, da?! 🙂