Povesteşte cel mic, într-un comentariu, o mică istorie despre cum voia să-şi cumpere el un ceas de mână, care să-l înlocuiască pe cel vechi…Nu şi-a cumpărat ceasul cel nou, însă, la ieşirea din magazin a avut o surpriză: uitându-se la ceasul de la mână, a constatat că acesta nu mai mergea…
Şi mi-am adus aminte de istoria mea, din iarnă, când hotărâsem să-mi schimb maşina de spălat. Cumpărată în urmă cu zece ani şi fiind, la vremea aceea, cea mai scumpă de pe piaţă, bătrânica maşinuţă funcţiona, încă, perfect.
Dar mi se pusese pata să o schimb, până în Crăciun, să mă prindă şi pe mine Anul Nou, cu bucurie…
Cu o săptămână înainte de a o dona şi de a-mi lua alta, pun nişte rufe la spălat, şi apăs butonul de pornire.
Maşina, moartă. Decisese că mai bine sucombă ea, decât să o arunc ruşinos din căminul în care şi-a petrecut existenţa.
Eu voiam să o dau de suflet, aşa că am chemat un nene să-i facă un control şi să o trezească din comă.
Omul a desfăcut-o, s-a uitat înăuntru, nu ştiu ce are, doamnă, că nu pot umbla la ea, e de aia cu computer, i-a pus carcasa la loc şi a declarat-o decedată, oficial.
Seara, am zis, asta e, o arunc, dacă tot s-a sinucis înainte de termen… Stateam lăngă ea, în bucătărie, fumând cu cotul sprijinit de capac, si mi-am adus aminte ca în toţi anii ăştia biata maşină a fost martoră la viaţa mea, obiect neînsufleţit căruia îi cunosc toate zgârieturile şi petele… De câte ori m-am sprijinit pe ea, la ţigară, cu capul în mâini, supărată sau plină de bucurie… Şi m-a apucat o tristeţe de parcă renunţam la o persoană…Mă încerca amarul, dar mă şi miram de mine, doamne, tare mai sunt defectă…Stau, aici, lângă maşina de spălat, care nu mai scoate niciun zgomot, de parcă aş participa la un priveghi…Măcar dacă o donam cuiva…Şi mă durea inima de ea, că mă doare din orice, aşa că prilejul era numai bun, freaku drac ce sunt, îmi ziceam…
Am depăşit, într-un final, momentul dramatic, şi m-am dus în cameră, să dau telefon băieţilor, să o ducă la cimitir.
N-am putut. Fire-ai… atentă, manon, m-am admonestat leşinat, că o să ajungi ca baba Saveta, să ţii în casă toate cadavrele nefolositoare.
…Lasă, că sun mâine.
A doua zi, mă pregăteam să plec la şcoală. Îmi iau cheile, deschid uşa, să ies, şi mă trăzneşte un gând: ce-ar fi să apăs pe buton, ca să fiu sigură că nu mai e nimic de făcut?
Am apăsat butonul.
…Şi maşina mi-a făcut cu ochiul din becul verde, luminat a viaţă.
Am simţit cum mă inundă bucuria ca atunci când am intrat la facultate, prima.
N-o mai schimb.
Ea nu vrea să mă părăsească, iar eu respect întotdeauna deciziile obiectelor inteligente.
O prietena mi-a spus ceva de genul, frate tu tre sa inveti sa mai citesti si printre randuri, si uite ce mi-a iesit citind printre randurile tale 😀 :
“Stateam lăngă ea, în bucătărie, fumând cu cotul sprijinit de capac, si mi-am adus aminte ca în toţi anii ăştia biata maşină a fost martoră la viaţa mea”,
“De câte ori m-am sprijinit pe ea”,
“cu capul în mâini”,
“plină de bucurie”
Sper sa nu ma cenzurezi dar sunt cuvintele tale :)))
da, dragule, asa. 🙂
hahahah amuzanti sunteti :))
al mik ma redreseaza cand sunt in deriva. 😉
Imi amintisi de barbatu-meu care e alergic la aruncarea obiectelor vechi.Ca poate or mai folosi odata,candva…Si apartamentul a devenit,pe parcursul multor ani de casnicie,un depozit inimaginabil unde e imposibil sa faci curat.
Jos cu sentimentalismul legat de obiecte si cu tirania acestora!Viata omului civilizat dezvolta dependente inadmisibile!
(Nu te supara pe mine.E doar o izbucnire de revolta neputincioasa.)
Lool! Sa vezi ce e la tata in casa, a strans toate surubelele de pe vremea cand era el mester, nu da nimic, e depozit, casa aia…poate ca se mosteneste…zic. 🙂
Sculele unui barbat si surubelele niciodata nu se arunca.
Eu cand m-am mutat am carat dupa mine 2 saci de asfel de lucruri, in schimb am renuntat la chestii gen: haine vechi, saldateii din Malta, masinutele teleghidate si toate gadget-urile ce-mi ocupau spatiul aiurea, dar sculele niciodata.
Voi nu v-ati gandit ca noi atunci cand reparam ceva prin gospodarie avem nevoie de scule si multe suruburi, holsuruburi si cuie?
Si mai este o chestie, intr-adevar atunci ne simtim si noi barbati cand reparam cate ceva ceea ce voua v-ar fi fost greu, dar nu uuitati ca tot atunci simtim cea mai mare nevoie sa fim apreciati. In principiu barbatii sunt usor de multumit daca stii cumsa le patrunzi in creieras 😀
Al mic, ce sa zic? Iti spun sincer, am avut prin viata patru barbati si, crede-ma, singura mi-am reparat, si prizele, si foehnul. Eu manuiam ciocanul si inlocuiam garniturile de la baie. Eu am venit cu sculele in familie. Ce sa faci, am nimerit eu cu ghinion barbatii ne-mesteri…
Wow, parca ai fi mama…de 10 ori barbat, nu de 3 ori femeie.. :)))))
Intr-adevar, destinul ne e pus in frunte, unora…
Ma bucur ca vorbesti la trecut de ei, poate tu nu te bucuri atat de mult ca mine dar barbatul ce naiba mai facea alaturi de tine, care era rolul lui in casa?
Un barbat trebuie sa fie capabil sa te protejeze, sa aiba grija de tine si sa te stranga in brate atunci cand ai nevoie. Daca nu este in stare de minimum necesar atunci valea. Ce comentariu misandru, vezi? 🙂
Pai valea a si ramas. El cu valea, eu cu dealul in piept.
Interventie nevinovată
De unde și butada:
„Fiecare pe panta lui, dar urcând..” 😉
Rolul lui era sa fie. Ca sa am eu ce admira.
si eu ma atasez de lucruri si mi-e foarte greu sa le arunc…mostenire de la tata cred!
Ai grija, margeluta, cand camara ajunge in sufragerie, e rost de aruncat vechiturile. Uite, eu, cand am plecat de la titel,am luat cu mine doar doua farfurii. Cele care nu contineau ADN strain. 😉