Jurnalul lui Manon.

Am două săli în grijă. Ele au toalete, evident. Le-am dotat cu dispensere profi pentru hartie igienica și săpun.
Mă traumatizaseră cele din școală. Bașca, acolo nu găsești săpun lichid decât în zilele de sărbătoare.

Azi, când am plecat, m-am dus la toaleta din școală, să mă spăl pe mâini – căci în iureșul scoaterii decorului, mi-au rămas două dâre de negreală în palme.

În dispenserul cel ieftin și defect după numai două săptămâni, mai erau două picături de săpun.
Evrika! Am strigat în gând, ușurată de spaima că mă voi clăti cu apă goală.

Detartrant.
Detartrant Domestos pentru WC era acolo. Nu săpun.

Au greșit din nou femeile de serviciu din școală.

…Bine că nu lucrează în cantină.

*

Mâine le invit la un sirop de terebentină.

Exact acum un an, pe 30 mai, scrisesem ceva.  Sonata în FĂ major.

A dracului coincidenţă.
A trecut un an. Iar nenea, astăzi, din nou, îmi mărturiseşte pofta lui de mine.

Yuuuuuk!

– Măh, vrei să încetezi?
– Deci să nu mai fac propuneri.
– Deci absolut NU!

…Avea ochii vulpici şi febrili.

Emetiral.

*

De ce unii nu se opresc din sperat nici atunci când sunt refuzaţi pe faţă?

M-a rupt.

M-a rupt.

M-a rupt.

Aş face orice pentru a vedea, live, ASTA.

M-a rupt.

I-am adoptat şi pe copiii de la Cluj. 😉

*

Suflu aici un secret, că mi-e ruşine să îl povestesc celor din viaţa reală.
Mi-am meşterit, azi noapte, în gând, un trofeu, şi mi l-am acordat solemn, la o ţigară a prieteniei, în bucătărie.
Era ora 3.
Trofeul-statuie este mic, din bronz, şi reprezintă un om. Ar semăna cu ăla de la Oscar (eu i-am zis, trufaşă, Nobel) dar stă în poziţia Gânditorului de la Hamangia.
Mi-am acordat această statuie, pentru că, de câteva zile, oamenii din jurul meu îmi oferă mărgele de fericire iar eu nu ştiu să le port la vedere.

Alaltăieri, o studentă mi-a zis că sunt fenomen. Eşti un fenomen, n-am mai întâlnit oameni ca tine.

Ieri, Decanul Facultăţii din Cluj mi-a spus: Am vrut să vă cunosc, să mă prezint şi să vă mulţumesc pentru tot. Mi-au povestit copiii despre dumneavoastră.

Aseară, preşedinta juriului de la Master, doamna Marina Constantinescu, s-a oprit în mijlocul puhoiului care aştepta să între la spectacolul clujenilor şi mi-a spus: Nona, îţi mulţumesc. Pentru tot ceea ce faci. Eşti un om minunat, i-am spus si rectorului…

Să mai suflu un secret: Când oamenii îmi mulţumesc aşa, eu nu înţeleg pentru ce.
Dar mă bucur de mărgeaua aia rotundă, căreia îi zic fericire.

Azi îi aştept pe ai mei, echipa minunată pe care am format-o.
Le voi da mărgelele, lor: Măh, vă iubesc, fără voi aş fi nimic!