Paranteza de început
Către voi. Cei care-mi sunteți aici de ceva vreme… Când spun aici, arăt jurnalul, deci degetul e pe inimă.
Vă iubesc. Când spun iubesc, iubesc înseamnă.
Sunt de doi ani singură -se spune fără jumătate.
Și am cam… suferit. Când spun suferit, evit cuvântul agonie.
Am scris ca să mă eliberez. Eliberez e un eufemism.
Iar voi mi-ați răspuns. Răspuns înseamnă să fii alături.
Nu mă cunoașteți. Nu toți.
Nu vă cunosc. Nici n-am nevoie de mai mult.
Cuprinsul
Scurt și la obiect: pup ochii vostri care citesc acum aceste rânduri.
Paranteza de încheiere
E ora 11:59, 18 mai.
A trecut ziua mea, în care am primit, pe Facebook, urări, pe wall și în privat, de la 135 de persoane (giz și iuhu!!!).
Am primit zâmbet /căldură în școală, prin telefon, prin mail, pe ym.
Sunt copleșită. Și onorată. Și coplesită, iar.
Eu vă mulțumesc. Eu.
Nici n-am nevoie de mai mult.
_______________________
P.S-ul inevitabil
Am pus bucuroșii pe perete (mulțumesc, Maria!). Fiecare dintre ei are un tâlc anume.
În care dintre ei te recunoști? (Eu, acum, mă recunosc în al șaselea – de sus în jos)
