Nu îți mai cere iertare niciodată!!, mi-a spus, odată, un om căruia, greșindu-i, i-am cerut scuze.
Am rămas înmărmurită.
E greu să admiți/recunoști că greșești.
E și mai greu să îți ceri scuze.
Este un exercițiu dureros al sincerității, e momentul în care îți calci orgoliul cel stupid în picioare.
Plus că.
Îți trebuie și curaj ca să pronunți iartă-mă, căci ți-e frică de reacția celui pe care l-ai rănit.
Când cineva își cere scuze de la mine, îmi vine să cobor în genunchi și să îi mulțumesc.
Și chiar o fac.
Am postat, mai demult, la postul cu Jardel, un comentariu destul de dur/la nervi, facand doar pe jumatate efortul de a intelege ce vrei sa spui. Imi cer scuze.
Ma bucur ca ai ramas aici si ca ai inteles felul in care scriu. E bine. De aici incepe comunicarea. Pup.
***
Acest articol insa, are, ca destinatare, alte persoane. Ele se stiu, caci le-am spus-o. Eu nu scriu niciodata in general.
Inca un lucru pe care o sa-l tin minte; thanks for telling me 😉