Jurnalul lui Manon.

Azi de e zi de luat banii.
Mă aliniez şi eu în coadă.
Pentru că sfânta tradiţie să nu se piardă, rândul înaintează melc melc codobelc.
În spatele meu se aşază o tanti din aia nedefinită, care lucrează incognito într-unul din zecile de birouri inutile. Stă 5 minute şi-şi face vânt pe o uşă… Probabil e mai confortabil să stai de vorbă cu prietenele, la cafea, şi să te prezinţi când eşti, deja, la ghişeu, cu rândul. Normal.

Plictiseală.
Mă înjur în gând că nu mi-am luat ziarul, pentru a dilua agonia. Avansez, cum spuneam, melc.
În spatele meu s-a adunat multă lume. E vineri, şi orice bănuţ e bun, pentru uikend… După trei sferturi de oră, timp în care am realizat încă o dată că vorbesc prea mult (mai ales în gând), ajung la ghişeu.
Printr-un miracol ce ţine de vreun ceas interior, tanti aia nedefinită iese din biroul prietenelor exact la apropont, vine la mine şi îmi zice: “Aici eram, nu!?”/”Da.”
După care dă o raită cu privirea peste masă de oameni din spate, reperează pe cineva în coada rândului şi strigă:” A, doamna Vasilescu, veniţi încoace ca aici v-am ţinut rând!”
…
Îmi vine să-i spun, de la obraz, că ce puşca mea de rând a ţinut ea aici, stând dincolo cu kuru’ pe scaun…Că nu se gândeşte la oamenii ăştia care staau ca proştii la rând şi se uita jenaţi la nesimţiţii care se tot aşază în faţa…
… Însă îmi amintesc de faptul că, de trei ani de zile, mă milogesc în fiecare zi de bărbat să-mi zâmbească şi mie dimineaţa, şi n-am realizat nimic… Ce rost are, deci, să fac morală unei necunoscute care consideră, ca mulţi alţii, că numai ea e importantă? Dacă nu reuşeşti să-ţi sminteşti partenerul din paradigma, deşi încerci ani de zile, ce şanse ai să corijezi nesimţirea, prin două propoziţii…?

…Şi uite aşa, învăţ, încetul cu încetul, să tac cu lacrima-n gât, pentru că mi se inoculează, încet şi sigur, fatalitatea că nu mai e pic de speranţă…

 “Ipocrizia disperării”

Mulţi au auzit, puţini au pus mâna pe ea…Pe această carte subţirică, scrisă de un ochi scrutător, excelent mânuitor de condei. Adică de Teodor Mazilu.
Dramaturgul Mazilu este considerat un altfel de Caragiale. Scriitorul Mazilu este caracterizat, nu de un altfel, ci de acelaşi: simt enorm şi văd monstruos. 

Vrem fericire…
 […] Dar fericirea nu este un vânat după care alergi cu limba scoasă. Şi oamenii aleargă o vreme după ceea ce cred ei că este fericirea, şi-n această goană prin pustiu obosesc. Nu mai vor să gonească după fericire. Vor să se apropie de ea, pe furiş, s-o ia prin surprindere. Ei şi-au pus speranţa într-un om, şi acel om n-a corespuns aşteptărilor. Şi atunci încep să tragă concluzii, şi-n loc să trăiască, molfăie principii. [fragment din “Goana după fericire”] 

Durere cu public…
[…] E interesant de remarcat că, în suferinţa noastră, noi urmărim, ca şi în activitatea profesională, succesul. Dorim că durerea noastră să fie bine primită, să emoţioneze şi pe alţii… De multe ori durerea noastră emoţionează mai mult pe alţii, şi mai puţin pe noi înşine. În tot ce facem noi, chiar şi în cele mai intime reacţii, simţim nevoia să fim văzuţi, stimaţi, aplaudaţi. […] [fragment din “Despre nevoia de spectacol”] 

… Lăsaţi la o parte cărticelele de vise, horoscoapele, bobii, şi puneţi mâna pe cărticica ce, prin pastile haios – tăioase, vă dezvăluie pe voi. Diferenţa dintre esenţă şi aparenţă, formă şi fond. Prăpastia dintre ceea ce suntem, şi ceea ce credem că suntem… Adevărul simplu despre fiecare.

Nu o împrumutaţi, cumpăraţi-o şi citiţi-o periodic.
“Ipocrizia disperării” este oglinda noastră. Oricât am nega. Sper să aveţi curajul să vă priviţi în ea. 

Cu titlu personal: recitesc această carte când sunt în pragul unei crize existenţiale. După aceea, ştiu exact dacă am mai crescut între timp, sau am luat drumul minciunii. 

… E pustiu afară, şi suntem din nou trişti. Asta e, în primul rând, pentru că refuzăm cu obstinaţie să ne curmam micile metehne…Şi că preferăm mioritic, metafora – inciziei.

Am văzut aseară “Patimile lui Hristos”, filmul lui Mel Gibson… E impropriu spus “am văzut”, căci, în timpul filmului, am adormit pe bucăţele de timp.
Cu toate astea… Pot trage o concluzie…

Îl băteau pe Iisus. Da’ îl băteau rău! Rău de tot!
Am aţipit, şi, când mă mai trezeam, auzeam cum îl băteau. Adormeam la loc, şi iar mă trezeam. Îl băteau iarăşi.
L-au bătut de l-au nenorocit.

Până la urmă, am adormit şi nu m-am mai trezit decât azi-dimineaţă. L-am întrebat pe al meu: “Până la urmă, l-au omorât în bătaie, sau a scăpat?”/”L-au bătut rău, mah…”, zice…

… Îmi este greu să vorbesc despre o temă atât de fragilă, mai ales că toţi avem sâmburele de credinţa în noi… Însă…Cât de idiot poţi fi, să crezi că faci tu ceva nou prezentând “patimile” lui Hristos, adică bătaie ca la holiud, fără să introduci măcar o adiere de fior spiritual într-un film?…

…Mă întreb, absolut retoric: de unde dracu’ au scos ăştia atâtea interpretări, ca antisemitism, ca dracu’’, ca lacu’…în condiţiile în care filmul e nul!?

Nu vă recomand filmul… Mănâncă bietul om bătaie, la greu. Bătaie şi iar bătaie. În rest… puştiul din mintea lui Gibson, care, în culmea creaţiei, îl mai zvânta o dată în plus, în pumni, pe Iisus… Brava.

…De banii ăia, mai bine construia o biserică.

La mine pe scara se pun cutii poştale noi. Mă obişnuisem cu vechile şi vandalizatele cutiuţe, însă noul preşedinte de scara, o muiere (proastă bocnă, măh!), zice că vrea să se vadă activitatea ei, chiar de la intrare.
Pentru a stopa din faşă protestele în barbă ale pensionarilor, la avizier scrie, lătăreţ, de-a lungu’: “Cutiile poştale se înlocuiesc cu banii din penalizări”.
… Prilej cu care o restanţieră care mai plăteşte, încă, penalizările de anul trecut, mi-a zis, aseară: “Bagi pariu că io le dau foc la toate?”

Văzându-mă în ipostaza în care, pe de o parte, cutiuţa mea cea veche e aruncată la gunoi, pe de altă parte, cea nouă e mistuita de flăcări, într-un avânt de spirit civic…am tăcut mâlc.

Am admirat întotdeauna, cu o aparentă dezaprobare, curajul şi nonşalanta de a face pipi cu zgomot, în wc-urile publice…
Spre deosebire de alte femei, stăpâne pe ele şi pe jetul lor, eu, cum ajung într-o toaletă publică (să ne înţelegem, e vorba de forţă majoră), mă chinuiesc să nu se audă nici un zgomot. Mă strecor în incintă, vinovată şi deja roşie în obraji, şi mă chinui să fac pipiul care brusc îmi trece, afurisindu-mă în gând că mai puteam să aştept încă alte 8 ore…De ce dracu’ am ruşinea asta, în condiţiile în care sunt singură acolo, doar io şi wc-ul? De ce nu pot să turui şi eu un jet sănătos, ba, mai mult, să vorbesc cu prietena de afară diverse, să ies trăgându-mi kiloţii indiferenta şi relaxată?
… Cum or învaţa femeile celelalte relaxarea aceasta, de la cine? De la mama, de la tata…?

…Am auzit că bărbaţii se aliniază pe o linie, în faţa pisoarelor, şi se uşurează în grup. În timp ce penisul atârnă picurător, ochii le umblă curioşi, în jur, la evaluarea concurenţei…
… Îţi mulţumesc, doamne, că nu mi-ai dat puţă, că mă pişam dracu’ pe mine, de ruşine, dacă aveam şi cocoşelul mic!

La etajul trei stă doamna Coca. Nu am înţeles niciodată de unde i se trage apelativul “doamnă”, şi nici diminutivul “Coca”.
Întregul palier îi aparţine. Scundă, stafidită şi cu părul vâlvoi, a pus stăpânire şi pe uscătorie. Dacă, doamne fereşte, cineva se vântura pe hol, spre ieşire (uite că nu le-am sugerat oamenilor să sară pe geam, pentru a evita circulaţia pe hol), uşa se deschide, apare capul alb, şi se propagă în aer un şuierat metalic: “Mai încet, da?!”…
Doamna Coca are treabă şi în faţa blocului. E harnica: mai sta la o bârfă şi, când treci, îşi spune părerea cu voce tare, mai face vânt pe ascuns câte unui copil, binecuvântându-l cu “al dracu’ cu cine te-a făcut”, mai tace, din când în când, cu priviri ameninţătoare…

Într-o zi, cineva i s-a căcat la uşă, pe preş. Nu ştim cine…
…De atunci, adică de aproape un an de zile, doamna Coca are, la intrare, o lumânare aprinsă. Chiar în faţa uşii. “E lumânarea cu blesteme”, îmi zice cineva, “în fiecare zi blesteamă să se aleagă praful de cel care i s-a cufurit pe preş”…
… A dracu’ chestie, domnule, de un an de zile, nu mor decât prieteni de-ai ei, bătrânii clevetitori din faţa blocului… ce ţi-e şi cu blestemele astea…

Citesc în ziar, prefăcut indiferenta şi opărita de cafea, ca romanii au cele mai mici salarii din Europa, şi cele mai mari impozite. Răsuflu, ca să nu mă înfurii, şi meditez, cu părul ridicat pe ceafă… ce chestie, domnule, ete, citesc în jurnal o stire-bomba despre un lucru pe care îl trăim, cocoşaţi (Năstase, dacă, întâmplător, vreun linge-n-qur de-al tău îţi dă link-ul ăsta: TE BAG ÎN AIA MĂ-TII, DE INFECT CE EŞTI!!!)… ce ziceam?, aşa, deci noi citim în ziar o ştire despre ceea ce ni se întâmplă pe viu…
Cum ar trebui să reacţionăm?
Să ne mirăm, firesc, dacă, printr-o întâmplare, avem coloana flască şi suntem înscrişi în pesede: “Maama, ce chestie, frate, auzi, cică romanii au cele mai mici salarii din Europa, bască, şi cele mai mari impozite pe salariu, huh!”
…Să devenim filosofi şi mioritici:” ei, asta ne e soarta…”, să
…să ieşim ÎN STRADĂ?… Neah…
A dracului fatalitate şi lehamitea asta…
Ba, mă amorţeşte o spaimă: dacă, doamne fereşte, scrie mâine în ziar că poporul roman este la limita sărăciei şi, aşa prost şi ţăran cum e el, şi-a dat seama că Năstase e un hoţ, şi pesedeul un stat în stat… cum reacţionăm?

… Îi rog pe această cale pe cei care scriu la ziare să nu ne mai dea emoţii, publicând astfel de ştiri, pentru că, noi, citind pe hârtie ce ni se întâmplă pe viu, oricum nu vom face nimic.
Dacă vor să ne aţâţe la revoluţie, îi atenţionez că nu a venit, încă, timpul. Va ştii, la momentul potrivit, tovarăşul Ponta, când e cazul să declanşeze, în cursa pentru putere, o revoltă la fel se spontană ca aia din ’89.
… Păi, ce!?…Că ne-am mai deşteptat şi noi de atunci, am învăţat lecţia: o sugem big time, şi când ni se dă startul:”Sho pe ei, pe ma-ma lor!”, sărim, cu lesă de gât, la una, cu toţii!

În fiecare zi, când ies din metrou, merg şi eu pe stradă, ca maşinile, pentru că pe trotuar sunt parcate maşinile, ca oamenii…
După ce găsesc trotuarul liber, mă aştern la continuarea drumului…
Acest trotuar este, firesc, în faţa sutelor de buticuri, agenţii loto, cofetarii şi magazine second-hand (bă, au reduceri la vechituri!).
… Printr-o întâmplare care ţine exclusiv de chelia primarului general, mai precis de vântul care îi răsfira pleata peste creier, proprietarii de magazine sunt obligaţi să spele trotuarul, evri faching dei… Trec delicat, cu briciul, peste întrebarea ce mi se ascute în dinte: “Cine plăteşte apa aia?”, şi vă invit să vă uitaţi la mine, de la spate (ia ochii de pe kur!), aşa, acolo, pe la glezne, pulpiţe… Vedeţi petele alea de noroi?… Le vedeţi în fiecare zi!!?
… Asta este pentru că, în fiecare zi, deşi plec de acasă impecabilă, deşi baletez unduios printre bălţile de pe trotuare şi printre furtune lăsate deschise (e cald, doamnă, se mai răcoreşte şi caldarâmul), nu reuşesc să ajung la birou decât în stadiul de ponosită, umplută până-k kur de stropi veseli…
Vă anunţ, dragi prieteni, cu limbă de moarte: dacă, într-o zi, veţi auzi că m-a călcat vreo maşină, să ştiţi că nu eram beată, ci încercam, doar, să evit mlaştinile de pe trotuar, mergând şi io, normal, pe stradă, ca maşinile, nestropită de legile ejaculate de primar…

De fiecare dată când îl recitesc pe Dostoievski am o perioadă de muţenie şi spăşeală (cuvânt nedefinit).
De fiecare dată când simt nevoia să recitesc “Ipocrizia disperării”, a lui Teodor Mazilu, e semn de schimbare drastică în macazul existenţei mele.
Ce chestie!