Jurnalul lui Manon.

Deci omul pute.

Spuneți-mi și mie de cât timp nu ați mai întâlnit pe cineva… care să pută îngrozitor… Parcă s-au rărit sconcșii, de câțiva ani încoace…

Această ființă… E ceva… infernal…
Când individul intră în sala enormă, infestează aerul – care devine brusc materie pestilentă. Hainele alea sunt infecte. Corpul, nespălat din timpuri care depășesc trei săptămâni.

E și obraznic (firește!). Cu obrăznicia am rezolvat-o. L-am băgat în ședință, am respirat cu economie și i-am explicat că el se află în pontajul meu punct, nu eu într-al lui.

Dar pute. În așa hal încât aș porni alarma de incendiu ca să îmi focalizez simțurile în altă direcție.

Trăiesc un paradox maxim, în care o să vă recunoașteți și voi: ni se întâmplă, în viață, să fim noi rușinați, în locul altora. Să ne fie jenă să le spunem adevăruri, pentru că, tot nouă, ne este teamă să nu rănim…

AȘADAR…Mi-e absolut imposibil să deschid gura și să îi spun infectului să se spele.

Sunt absolut depășită de situație… Ce să-i spun? Cum? Cum să formulez?

*

Late edit:
Comentariile sunt, evident, hohotitoare…
Vă adorez!

1. film cu fata nebuna si verde. Fata nebună și verde mi-este prietenă. Nu mai face filmele alea, dar le poți revedea. O găsești în lista mea de prieteni, aici, în jurnal. Alice. 😉

2. turnul babel. Da. Oamenii, de vreo câteva luni, caută obsesiv, pe net, Turnul Babel.
Mă întreb: Îl caută ca să se refugieze în el?

3. sex futai la penisiunea ursul. Deci da. Am înțeles că primele două cuvinte reprezintă etape diferite ale aceleiași acțiuni de copulare.
Însă am o problemă cu penisiunea ursul… E un bordel sau un apropo legat de niscai dimensiuni?

4. consolă ridendo. Consolă… ridendo… O fi, nu știu. Dar dacă tot veniși la mine în jurnal m-aș risca să îți propun alternative ieftine: gaz ilariant ai încercat? Gâdilatul în talpă? …Privitul în jur?

5. vreau sa cumpar noni. Iii… Ce drăguț… De cumpărat e simplu, mai greu e să ai grijă de ei. Sunt zburdalnici și gălăgioși. Fornăie uneori, noaptea, și vorbesc în somn. O să te îngrași, căci nu te scot la plimbare, se dau pe parchet cu piciorușele – ca pe ghețuș, și le ajunge atâta distracție.
Uneori se lasă tăcere grea în casă, și o să te sperii, o să crezi că sunt bolnăviori. Nu sunt, le hibernează, periodic, suflețelul. Vor atenție, să-i vezi când se bucură… huh…sunt taaare obositori…
E complicat.
Eu zic să îți cumperi, mai bine, un cățel. E adevărat, costă mai mult, însă îl poți ignora lejer când vii acasă, și poți să te faci că nu observi când își strecoară căpșorul sub mâna ta, ca să-l mângâi. Dar partea cea mai bună e că nu vei știi niciodată ce gândește când are coada între picioare.

Dear Shane,

Please help me, I need to understand someone’s behavioral profile.

File number: 90036891

Subject name: sad אוֹנֵן

.

Follow the Instructions bellow:

1. Select Sentences.
2. Copy and
3. Paste:

“Fucking with your mind!”,
“It feels good to be bad!”,
“Don’t want to get old and pathetic.”,
“You blew my mind, now blow me…”

4. Analyze sentences.
5. Diagnose and send me the results.
6. Erase sentences and empty the Recycle Bin (make it look like an accident, the poor dude is already doomed).
7. Burn this letter.

Thank you.
F.G.

______________________

Dear F.G.,
It’s done.

This fellow has the U.I.T. values as his top three attitudes.
The Utilitarian value shows a passion for getting results and making money.
The Individualistic is a desire for power and control – one who is a natural leader and is driven to succeed.
The Theoretical is a passion for learning and gaining knowledge for the sake of knowledge.

But unfortunately the poor man suffers from mental progeria syndrome… Furthermore, his heart is completely shattered…
He was born old and pathetic.

Conclusion: the subject is nearly perfect, as a human being.

Please ask this sad person: Does being screwed up emotionally excuse being a jerk?

Greetings.
Shane.

Ieri, cineva a avut o ieșire necontrolată. Mi-a dat câțiva pumni verbali direct în figură. Umilința a fost dublă, căci era și prietena mea de față.
Total interzisă de iureșul la care a asistat, aceasta mi-a spus, după ce persoana s-a îndepărtat:
– Ceea ce mă șochează – nu este izbucnirea persoanei, căci nu o cunosc, ci totala ta lipsă de reacție!!!
– Este unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Dacă a făcut asta, cu mine, înseamnă că a fost încărcată de altceva, și a izbucnit involuntar. Mi s-a întâmplat și mie, iar sentimentul de vină – după ce răbufnești pe un om nevinovat și îi fuți ziua – te macină cumplit.
– Da… Dar o să i-o dai…
– Da. Probabil că o să am o discuție lămuritoare. Sau o s-o tratez cu indiferență. …În funcție de ce stare voi avea atunci când ne vom întâlni.

*
Azi, acea persoană m-a căutat pentru a-și cere scuze și pentru a-mi explica ceea ce eu deja intuisem.
I-am mulțumit pentru că nu a lăsat lucrurile așa. Totul s-a șters cu buretele, și ne-am îmbrățișat cu dragul dintotdeauna.

*
Uneori oamenii dragi ne servesc perdafuri – nu pentru a ne umili, ci pentru a se sprijini pe noi.
În clipele alea, Ego-ul tău trebuie să fie dat pe mute.

Ajung la trecerea de pietoni. Este aprinsă culoarea roșie. Așteptarea va dura o veșnicie, căci acest semafor este puțin retard.

N-am timp. Mă uit în stânga. Nu se vede nicio mașină. …Deci traversez pe roșu până la mijlocul străzii.

…Mă opresc și îl văd. În dreapta mea. Un copil de șapte ani, care mă urmase și pe care nu-l observasem.

Șocată, și de exemplul prost pe care l-am dat, și de faptul că cel mic era expus în mijlocul străzii, îi spun:
– Maaami, nu trebuia să vii după mine, eu am greșit… Trebuie să traversezi doar pe VERDE, da?

Mă privește ca și cum aș fi nebună, nu zice nimic.

Semaforul s-a blocat pe roșu.

Mă uit în dreapta, nicio mașină. Ridic piciorul să fac un pas… și încremenesc pe loc.
Aștept până când se face verde, mă uit la puști și îi zic: HAI!

*
Când vrei să încalci reguli, privește  în toate părțile, să te asiguri că nu te urmează nimeni.

Aseară am avut o mică sesiune IT, conform tradiției pe care tot noi am inaugurat-o.

Participanții, clasici. Vechea gardă: moi, G. și deparazitatu’.

Fiecare privea în propriul monitor.

Eu mă chinuiam să scriu un articol despre vânător.

…N-am reușit.

Deoarece anumite persoane din incintă m-au bruiat, de-ale dracului, în mod constant.

Nu dau amănunte, că plictisesc cititorii.

Dau imagini.

Mențiune, ca să știți care suntem:
Ăla grasu’ e G.
Aia care urlă și bruiază întâlnirea e deparazitatu‘;
Iar persoana decentă din mijloc, cea care încearcă să mențină un ritm echilibrat sunt, evident, eu.

Poftim, na!

P.S.
Îmi cer scuze față de vânător.
O să-i răspund data viitoare, când în film vor apărea și strugurii, lângă vulpe.

P.S.2
Pentru cei care îndrăgesc trio-ul nostru, iată ce se va întâmpla în seara asta: Noapte albă 😉

Am venit spre casă, azi, purtând în brațe un buchet mare de trandafiri vișinii.

l-am primit de la injinerul cel drăguț.

Ieri mi-a adus parchetul pentru birou, și a nimerit cireș. Eu voiam de fag.
Am făcut un scăndăluș teribil, în curtea școlii, beștelindu-l (deși nu-l cunoșteam pe om).
Menționez că la momentul iureșului, când l-am certat rău pe inji – aveam vârsta de trei ani.
Am folosit expresii dure: Deci, cheliuță, nu te pot suferi; Da io voiam de fag, urâțelule și Dacă nu mi-l pui mâine pe tot, și mă ții cu biroul vraiște trei zile, o să te sechestrez și o să te strig de față cu toată lumea “Burtică”!

Deci azi veneam spre casă, purtând în brațe un buchet mare de trandafiri vișinii.

Am intrat în magazin să-mi cumpăr țigări. Vânzătoarei i s-a tăiat respirația, văzând florile:
– Doamneee… cât sunt de frumoasee!!!!
I le-am pus în brațe.
– Ia-le tu.
A amuțit, surprinsă și fericită.
Când să ies din magazin, i-am spus, severă, căci deja mă cunoaște:
– Dacă îți rupe ăla picioarele că vii acasă cu flori scumpe, să nu-mi ceri bani de ghips!
– Nuu… o să se bucure…

…Iar ochii ei sclipeau ca beculețele din pomul de iarnă…
A, da, pomul de iarnă… e decembrie…

Sunt împietrită.
Am, lângă mine, câțiva dragi care nu sunt bine. Unii au semnal de avarie, alții au luat în plin catastrofe.
Câțiva așteaptă ca eu să îi sprijin în demersul de a pune viața la podea, ca să-i dea în gură, cu sete.
E pentru prima dată când, văzând prin ce trec oamenii dragi din jurul meu, îmi doresc din suflet ca inamicul să aibă o față, să fie materie. M-aș bate cu el până la epuizare.
Dar.
Nu pot să ajut.
Sunt inutilă.
Funcționez la nivelul zero – instinct de conservare.
E decembrie, mi-am criogenizat sentimentele și așteptările, iar inima îmi hibernează forțat.
Lacrimile îmi sunt țurțuri înfipți în suflet.
Empatia mi-e ca un burete stors, și-mi folosesc doar logica.
Dau sfaturi cu voce de dispecer, având ochii larg închiși.

*

…Deci am ajuns acasă purtând în brațe locul gol al unui buchet mare de trandafiri vișinii.

Mă adăpostesc de ger în stația de autobuz acoperită (prin care circulă, mai abitir, curenții).
Suntem trei. Eu, doamna înaltă și femeia în vârstă.

Femeia în vârstă are în grijă un cărucior cu un bebe rotund care face nani.
Ea stă pe trotuar, căruciorul – în stradă.

Privesc, neliniștită, ciudățenia, așteptând ca femeia iresponsabilă să urce căruciorul pe trotuar.
Da, nu se poate întâmpla nimic, foarte puțin probabil ca vreo mașină să lovească, însă instinctul meu de mamă este în alertă.

Exact în momentul în care am intenția de a porni spre femeie și de a o ruga să nu expună copilul, doamna cea înaltă face doi pași și o interpelează:
– Doamnă, urcați căruțul pe trotuar… Dacă, doamne ferește…
– Noo, lăsați, că dacă e ceva, îl trag repede…
– Totuși, vă rog, nu se știe, cu șoferii ăștia nebuni… Dumneavoastră sunteți pe trotuar, iar căruțul, în stradă…
– Stați liniștită, dacă e ceva, îl trag repede…

Deși am un sentiment bun pentru faptul că și altă persoană simte ca mine, rămân în alertă.
Văd din spate, și simt, că femeia care are în grijă copilul nu poate fi smintită din idioțenie.
Nu e bunică, e babysitter, biată imbecilă care își umple timpul făcând… un ban… cinstit.

Dialogul este inutil. În stație se lasă, pentru câteva secunde, o tăcere grea, plină de energie supărată, care ne include pe toate trei.

Îmi trece prin cap că nu pot lăsa lucrurile așa.

Apoi.
Se întâmplă asta: simultan şi fără niciun semn prealabil, doamna cea înaltă și cu mine coborâm de pe trotuar, în stradă, și ne așezăm în fața căruciorului, scut.

Ne privim în ochi, mirate, și nu scoatem nicio vorbă.

Deci trotuarul de pe Matei Voievod avea cam un metru lăţime. Îngustuţ… Dincolo, pe bulevard, era mai lat.
Aşa că l-au lăţit şi pe ăsta. …Considerabil. Ca să aibă loc femeile cu cărucioare, pe lângă maşinile parcate sardinel.

Da, şoferii parchează, săracii, pe unde apucă loc, iar loc e numai pe trotuar.
…Unii se întind pe TOT trotuarul, sunt meseriaşi, deci maşinile lor stau comod și câș. …O bucurie pentru pedestraşi faptul de a se face biscuite în dungă, din patru în patru metri… Cu spatele freci gardul, cu burta mângâi oglinda retrovizoare… Ahh…

Azi dimineaţă.
Mă grăbeam.
Îl văd când iese din maşină. E meseriaş, a parcat-o în până în buza gardului, deci nici biscuit nu mă pot face ca să trec, nu mai pot şlefui cu pardesiul nici retrovizoarea.
Am, ca alternative: să ies în stradă, prilej de accident (cu şanse aproape certe de a deveni parchet, nu ştergător de uşă)…
…Saaauuu… să-i atrag atenţia, nesimţitului.

Eram atât de revoltată, încât am preferat să-l cert – în loc să risc o traversare periculoasă.

– Vă rog să vă mutaţi maşina în aşa fel încât să avem şi noi loc să trecem, pe trotuar. Nu ar trebui să lăsaţi spaţiu de un metru până la gard?!
– Şi ce, dacă nu l-am lăsat? Nu moare nimeni! Să ne facă locuri de parcare, şi după aia să vă luaţi de noi!

Nenea are o atitudine de frondă, cu uşor iz violent…
…Ceea ce mă înfurie la maxim, deci scot pe gură, atenţie, următoarea replică:
– Păi ar trebui să ne civilizăm, în piiizda măăă-siii de treabă!!!

…Adică am folosit cuvântul civilizăm în aceeaşi propoziţie cu născătoarea.
După care am amuţit…
… Căci zbaang, mi-am dat una peste gură, în gând!

Pee-nibilă!

Mă căutai peste tot să o găsesc, dar ia-o de unde nu-i! M-am scormonit pe îndelete să dibuiesc drama. …Drama legată de faptul că și sărbătorile astea mă prind tot singură.
Nu-i! Nicio dramă!
Dar să vezi chestie… Că n-am drama e OK, dar nu simt nici bucuria aia de decembrie…
Hmm… Recunosc, m-am îngrijorat puțin de constatare, așadar… m-am luat la bani mărunți, în gând…

*

Mărturisire penibilă: Când văd câte un actor, pe scenă, care ține un speech, deci care vorbește neacoperit de personaj și folosește cuvintele lui, nu ale vreunui dramaturg, eu, mică în public, nutresc instant o stare de empatie puternică.
Aceasta are două faze: prima dată mi-e milă de bietul om, de mi se rupe inima, căci emoțiile lui, covârșitoare, mi se transferă – bolovan – în plex.
A doua fază este că mă inundă o bucurie ușor drăcoasă, cu accente vagi de isterie internă.
Sunt fericită că nu sunt în locul lui.

Cred că pe 30 ianuarie, de ziua UNATC, vom inaugura cele două Studiouri de Teatru.
Dacă mă pune conducerea să țin vreun speech?

*
Deci, aha!
De aia nu am drama sau bucuria de decembrie… Sunt terifiată de ianuarie!