Ăsta nu poartă ochelari. Poate că de aia mă percepe ca dezirabilă. :- P
Ştie că mă doare. Dar, cu toate astea, îşi pune la status: “michael jackson was mentally ill, i mean, which black man would want to be a white woman?”
Îmi cam vine să-i dau una, …unuia.
Dar şed mumos, ca să nu-l calc pe energie.
Şi îl alint în gând cu o expresie oltenească a dracu de înţeleaptă: Ete la el, pulică frânaru’…
*
…Şi-n bloguri să ne tăiem…
Ca să ce? Să pretindem că ne doare-n cur?
Încercaţi hemoroizii. Sunt mai siguri. Şi reali.
N-aţi învăţat nimic de la mine, deci aveţi pauză, amândoi.
*
Of of of şi vai de mine!
Bărcuţa aia existenţială, pluteşte, e adevărat, pe un ocean plin de neprevăzut.
Dar şi oceanul, dragă Manon, tot al tău e.
…Iar chestia aia rotundă se numeşte cârmă.
*
Ajungem să ne urâm din cauza aceloraşi motive pentru care altădată ne-am adorat. Acesta-i paradoxul.
Au avut copiii spectacol, azi. Intim. Pentru ai lor. Și eu sunt de-a lor. Maria e de-a mea, deci și ea e de-a noastră.
Au avut copiii spectacol, azi.
M-au spulberat.
Se numește catharsis, și acesta-i rostul teatrului.
La ora 11 noaptea, mâncam o ciorbă, cu Maria, la Papillon.
Și vorbeam numai despre spectacol, când eu, când ea.
Și pe Maria au spulberat-o ăștia micii.
N-am cuvinte. Ca să ai cuvinte, trebuie să ai și aer.
N-am.
…Căci au avut copiii spectacol. Azi.
De două ori, în viață, m-am simțit îngrozitor de bătrână: la 23 de ani și anul acesta.
Atunci nu mă consola nimic.
Acum mă consolează faptul că am fost dintotdeauna urâțică.
E bine când ai pe ce să te sprijini.
1. idei de scris in jurnal.
Oricum și orice ai scrie, adevărul este unul singur:
Întotdeauna, când râdem, râdem de alții, întotdeauna când plângem, plângem numai pentru noi.
2. jocuri pupat burtica. Uite-o, nu e! (adică aprinzi lumina și o stingi).
3. tip de acatist.
Ionel! Abține-te de la blesteme, și pune în pomelnic doar binecuvântările. Alea urcă la ceruri. Blestemele ți se sparg în cap, că de-aia ai ajuns la acatiste!
4. daca am HPB pot sa ma angajez intr-un spital. Da, poți. E mai dificil dacă ai HPC. Este interzis să te angajezi într-un spital dacă ai RLS sau, doamne ferește, BPD plus OCD. În aceste 2 cazuri te poți angaja liniștit forțat – ca pacient peren.
5. te pup cu drag. iii, mulțumesc… Și io, și io pe tine! 🙂
6. are ioji prietena. Măh, sincer… Nu cred că o mai are pe tâmpita aia. Nici el nu e un sfânt, mna, mascul, deh, dar și ea… Îți amintești ce mi-a făcut la telefon? (Sfatul meu: daca n-are prietenă, nu-l lua, că nu-i bun.)
7. filme cu futari noi. Grigore, jură-te că le-ai văzut pe toate alea vechi! Și pe urmă jur și eu că nu s-au inventat altele noi.
8. privirea spune altceva.
Eu zic să nu-i scormonești privirea, că prinzi taina…
…Și ajungi ca mine: să scrii viață, în loc s-o trăiești – că nu te mai păcălește aproape nimeni!
Încă mai pot face față, căci bagă Rodica la cafea în mine de merg ca un motorel.
Aș ciufuli câteva moțuri.
Și aș pupa alte câteva.
Mă limitez la pupat. …Deocamdată.
*
De trei zile tot dispar prelungitoarele din sală. A dispărut primul. Eu pun altul. Iar dispare. Iar pun altul. Se evaporă, ieri, și al treilea.
Hmm… Știu cine le ia.
Dar nu știu cum să-l iau eu… pe el. …Deocamdată.
*
Eu sunt cu mopul în mână și femeia de serviciu mi se plânge că muncește prea mult. Scapă, în proces, printre reclamații, un știți, doamnă, nu e treaba mea să…
M-am îmbrăcat mișto, azi. Degeaba. Alerg de azi dimineață. Am făcut fluturași de sală, am scris, tipărit, multiplicat săgeți de orientare, pe care le-am țintuit în cuișoare pe pereții externi ai studioului, în ploaia aia perversă și în frigul ăla crâncen. Am urcat și am coborât o groază de trepte. Nu dau directive, n-am timp. Îi menajez cât pot pe ceilalți. Pentru că ei au o viață personală. Eu n-am, și-mi face bine să alerg, să rezolv chestii.
…Storc mopul, apăsat. Ridic privirea către femeia de serviciu care mi se plânge sprijinită-n mătură.
Și murmur:
– Dar treaba MEA care o fi, puiule?
*
Sunt extrem de atentă la absolut toți cei cu care e posibil să alcătuiesc o echipă.
Nu fac nicio selecție. …Deocamdată.
Nu sunt nebună, acesta chiar este un cearceaf alb. Mare cât patul meu cel gol.
Nerăscolit.
Necălcat, doar întins, fără cute.
Neapretat, că nu apretez lenjeria.
…Mă rog, am vrut, odată, să îi apretez unuia chiloții – scoarță, ca să nu mă uite de cum iese pe ușa căminului conjugal, dar ăsta a fost un gând scurt și trecător, de femeie geloasă cu motiv.
Mai bine că nu i-am apretat slipu’, că după ceva timp m-a bătut dumnezeu pentru gândul perfid: într-o zi, când el conducea și eu eram botoasă, i-am zis, măh, io mă dau jos din mașină, mașina avea cam o sută la oră, și tipul a intrat în panică și a tras de volan ca meseriașu femeie, ai înnebunit?
Da. Ne-am răsturnat, în relanti, la Universitate, și am ieșit teferi, prin turelă, deci protv-ul ne-a filmat fără sânge.
Închid paranteza. Deci nu mai apretez nimic, nici în gând.
Așadar. Cearceaful cel alb.
Fiți atenți aici. Aveți FIR?
Cei care au intrat în jurnal din întâmplare, dând search pe cum se scrie ghiuvetă, să stea pe goagăl, deoparte.
Cei care sunt vindecați, să rămână și să privească, nu le strică.
Ceilalți… AVEȚI FIR?
Nu contează cum e, gros, subțire, important este să îl aveți la voi. Fir de durere… frică… neîmplinire… părăsire… doliu după viii plecați…taină nemărturisită…boală…
Dar firul să fie de azi.
Nu de ieri, nu de mâine – că e altă zi.
Deci.
Dacă aveți fir… Ne adunăm ad-hoc. Vă dau eu ace, am destule.
Și coasem firele astea pe cearceaful cel alb.
După aia.
Am o măgăoaie de televizor Sony, nu mă mai uit la el deci e mobilă degeaba, îl așezăm în mijlocul cearceafului, facem noduri și aruncăm povara în lacul sfânta ana. Să eliberăm greutatea de pe suflet.
Așa. Deci ați înțeles cât de mult mă doare. Și cât de adânc.
Acum.
Un ultim amănunt: MODELUL.
Eu, dragii mei, știți prea bine, n-am model, cos în linie dreaptă X-uri (cruci le mai zice, sau muște).
Nu dau temă de scris la comentarii, aș vrea, doar, să vă gândiți:
Dacă v-ați face frica fir și ați coase-o pe cearceaful cel alb, ce model ar avea ea?
Okeeii, jonglez uşor printre stropii de ploaie care vin din ochi, privesc oglinda şi îi explic, cu o aparentă demnitate şi cu un calm care-mi încleştează maxilarul: Doamnă dragă, s-ar putea să fii meteo-dependentă sau să îţi lipsească anumite minerale din organism. Sau să ai bioritmul înspre zero. Acestea pot fi motive clare de sindrom depresiv. În plus. Fumezi şi alergi prea mult. Te-ai născut singură şi tot aşa vei şi muri. Fă pace cu tine, mâine o să fie soare. Sau nu. Însă o să fie şi soare, într-o zi. Sau ninsoare, că îţi place.
Un fleac de tristeţe (care mi-a umflat ego-ul nepermis de mult).
L-am pus aici, să scap de el, în aşteptarea soarelui sau a zăpezii.
Mi-e frică de luna decembrie.
Pe Facebook, în dreapta sus, o trăznaie:
Pune palma pe monitor
Si afli cum va fi in viitor.
Testeaza primul scanner online de ghicit in palma.
Boon… (mă abțin).
Unii chiar l-au testat, și garantez că le-a ieșit așa:
Vei avea o viață bună.
Nu te îngrijora că o necunoscută va face mișto de tine și de ignoranța ta într-un jurnal pe care oricum nu-l citești.
Ține palma pe ecran în continuare, să vedem și dacă vei muri vreodată.
Da. Nicio șansă. Vei trăi ca calea ferată.
**
Aștept aplicația care te invită să tragi o limbă pe camera web, pentru a simți gustul de căpșună bio.
