Jurnalul lui Manon.

… Am văzut un spectacol minunat.
Iar eu sunt varză.

Aş fugi. M-aş izola. Să nu mai ştiu de nimeni, nimic.

A fost un an greu. Cu multe speranţe şi cu prea multe dezamăgiri.

Pumni în figură. Luaţi şi daţi.

Lacrimi şi poveri străine.

Mă iubesc, unii, pe ascuns, de parcă aş fi un drog interzis.

Mă urăsc, alţii, cu voluptate.

…* At the End of the Day ← One day less to be living.

.

(*) – link

E iarnă.
Afară e zăpadă.
Copiii au spectacol, deseară, aşa că mă pregătesc să merg la şcoală. Sper ca spectacolul acesta să fie minunat, aşa, ca cel de ieri.
E sâmbătă.
Cobor cele cinci etaje şi fac comandă la taxi, din scara blocului. Sunt asigurată că maşina o să vină în trei minute.

E iarnă.
Acest anotimp are clepsidra îngheţată, iar timpul se dilată.
Cele trei minute se epuizează în zece, după ceas.
Sun din nou. Sunt asigurată că maşina a ajuns la destinaţie, dar că nu era nimeni acolo, aşa că a plecat.
Eu sunt, încă, în faţa blocului, şi încerc să o conving pe dispeceră că tropăi pe zăpadă de la primul apel.
O să vină altă maşină, doamnă, în trei minute.

Simt, visceral, că ar fi bine să merg pe jos. Dar nu-mi ascult instinctul.

După trei minute, la capătul aleii parchează un taxi. Îi fac semn cu mâna, şoferului, să coboare geamul, şi îl întreb dacă e comanda pentru Nona.
Şoferul strigă: Ce vrei? Să vin cu maşina să te iau din scară?

Mă abţin.

– Voiam doar să ştiu dacă sunteţi comanda mea.
–  Da, sunt, şi ce vrei, să vin să te ridic din scară?

…Faţa lui cea neagră, care se mişcă prea mult, scuipând cuvintele, atitudinea de dispreţ profund…

– Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu mine, impertinentule? Eşti liber. Poţi să pleci!

Mă îndepărtez, şi aud cum urlă, furios, cu spume, cu nervi… Dă-te dracului de isterică, a dracu să fii, nefututa dracului…

Nu. Nu am sunat ca să-l reclam. N-am avut forţă.
Am ajuns la şcoală cu o pâclă pe suflet.

E iarnă în România.
Va mai fi iarnă încă douăzeci de ani de acum încolo.

Iar albul sufletelor noastre va fi în continuare maculat
Sistematic
De tuciuriul entităţilor ce poartă în sistem gene de cort.

Ai dreq, ăștia, cu apa lor!

Deci am ieșit din duș înghețată țurțure.

Toată vara avem parte de apă clocotită, că dacă ieși în stradă după un duș de 5 minute, zice lumea că te-a mușcat ultravioleta la ștrand.

Cum apare iarna (pe nepregătite, oh…), cum dau apă căldișoară…

…Sau poate că sunt eu rea.
Poate că s-a spart o țeavă iar echipa de mentenanță folosește soluția de avarie: transferă apa rece pe conducta de caldă și o încălzește cu brichetele din dotare.

…Ai dreq…

Acum consum și curent, că mă așezai ca fluturele pe radiator, să-mi treacă vinețeala și clănțănitul dinților.

… Și când mi s-o usca pielea de la căldura convectorului, cine îmi plătește cremele de body?

…Ai dreq, cu apa lor!

De ceva timp observ că eu, dar și mulți oameni din jurul meu, creștem în noi o tensiune care seamănă cu bășicile pline de lichid.

Sfatul medicului:
Dacă aceste bășici nu sunt prea dureroase, nu trebuie să le înțepăm, ci să le păstrăm intacte, deoarece plasma acumulată are rolul de a ne proteja țesuturile, nu de a stropi în jur.
Avem nevoie de răbdare.
…Iar răbdarea se dobândește privind la cicatricile vechilor bășici.

**
Mie nu-mi iese asta cu răbdarea… Io le sparg… 🙁

Felul în care modificăm numele oamenilor oglindește imaginea pe care noi o avem despre ei.
Este barometrul exact al gradului de comunicare + simpatie.

*

Conuț
Nonuț
Nonuța
Noni
Nonex
Nonule
Nonuș
Nonette
Nonuca
Manonel
Manonule
Ménăn
Manonelovici
Manonuța.

Toate fetele și băiețeii de mai sus sunt ai mei.
…De aici, probabil, și declarația manonică: Te iubește mama lor. 🙂

**

PE TINE, cititor, CUM TE-ALINTĂ când te alintă cin’ te-alintă?

Mi-a zis, azi, pe coridoare, un sâmburel abia admis la noi în școală:
– Nona, îți citesc jurnalul, moor după el!
– Mă bucur, pui. Cât ai citit?
– Aaa… Nu mult… N-am timp să îl citesc de la capăt, da-mi fac! 🙂

Ăăă… Sâmburelu’, atenție aci, pun două linkuri pe care le iubesc.

Ăsta mă doare: Staționăm.

Ăsta mă amuză: Linia de cenzură.

Dă-ți timp! :- P

Pentru cei care nu știu despre ce este vorba, iată: Acum trei zile am scris un articol despre nenea sconcsu’.

Nenea sconcsu’ miroase îngrozitor. Nu se spală, nu-și schimbă hainele. Este un dezastru olfactiv care amenință violent ficații celor din jur, deci, prin extensie, și pacea mondială locală.

Individul zace, de obicei, ca mulți bugetari, în cutia lui cu materiale electrice; el ii zice birou, eu, latrină.
Cand, doamne ferește, avem nevoie de el și intră în sala de repetiții, scaunele de pluș se fac, din roșii, violet, iar neoanele pâlpâie a cutremur.
Tot ceea ce e viu în preajmă, nu, nu cade lat, ci se sprijină agonic de pereții care, din negri, devin moi.

Am cerut ajutor cititorilor pentru a găsi o formulă prin care să îi pot spune omului să se spele, ca să scăpăm, noi, de iminentul icter, iar el, de stigmatul paria.
Am făcut haz de necaz la comentarii – cititorii fiind, ca de obicei, minunați, dar trebuie să mărturisesc: l-am evitat strategic pe hoituleț. 🙁

Azi.
Vine la mine recuziterul. Cu o mină gravă.
– Nona… Să știi că am vorbit azi cu… știi tu cine… E supărat. Mi-a zis că știe că ai spus despre el că nu se spală.
– Așa.
– Mi-a mai zis că și în ziua aia, când domnul rector a bătut apropouri, a înțeles că se referea la el…
– Așa.
– E supărat. El zice că miroase urât pentru că e bolnav.
– Dragule… Am două întrebări. Prima se referă la puloverul acela: de câte zile îl poartă?
– …Îl poartă de multă vreme…
– Vezi? Sursă de miasme. A doua întrebare: AZI MIROSEA URÂT?
– Absolut deloc.
– Așa. Voiai să-mi spui ceva?
– Nu.

**
Mulțumesc celor care au comentat la partea întâi a articolului. Vă iubesc.

Deci mă place un tip.
Da, și eu mă mir. Căci m-am obișnuit să sper că sunt iubită din umbră, ca să nu mă pleoștesc de nesperanță.
Are 40 de ani, tipul, zice că mă știe de pe la Studioul Casandra. Eu nu-l știu.
Dar îmi pare cunoscut.

Întrebările lacăt: Dacă e divorțat, de ce l-a lăsat aia? Dacă e singur, de ce dracu nu l-a luat nimeni?

Trecem cu vederea întrebările, să ne axăm pe analiză. E drăguț. Are lumină în ochi, când mă vede…
O lumină familială și familiară.

Ne-am întâlnit, azi, prin școală, când eu plecam, veselă ca un cățel și gălăgioasă ca un pițigoi, la Ikea, să-mi cumpăr mobilă pentru birou (înghesui, aici, în paranteză, o pupătură maaare pe frunte de sponsor).
Așa. Deci ne-am întâlnit întâmplător, tipul, cu mine. El, în ochi cu lumina de drag, eu, cu bucurie de excursie.
– Vii cu mine la Ikea, să-mi iau mobilă?
– Nu pot, aș veni, dar am curs de master cu domnul X.
– Spune-i domnului X ca îl pupă Nona, și o să te lase.

…M-a sunat prea târziu, ca să-mi spună că a fost învoit, eram deja în mașină, cu Irinuka și cu nea Tudoran, și ne bucuram teribil, cu ochii pe listuțe.
Cred că am menționat, ușor obsesiv, colegilor de cursă, faptul că tipul mă place și că hmm…ce-ar fi, să fie? Să mi se întâmple o relație…
…Mai ales că-mi pare așa… ca și cum l-aș cunoaște de-o viață.

Când ne-am întors în școală, încărcați ca moș crăciun, tipul a venit să ne ajute. La cărat. La despachetat. La montat.

Lumina din ochi era acolo. De data asta, însă, omul și vorbea. Știți cum e la clacă, povestim, râdem, ne arătăm.

*

Manon este defectă. Ea vede lucruri care sunt ascunse, deși n-ar vrea să le vadă.

Știți? Lumina aia, din ochii tipului… Apoi felul lui de a fi… Acel ceva nedefinit care m-a ținut în alertă de la prima vedere, căci părea cunoscut dar nu știam de unde?

Vreți amănunte? Nu vă plictisesc cu ele.
Să zicem, doar, așa: Deși are studii superioare, acest tip îmi amintește de… Titel, șoferul de camion cu suflet mare și glume de picior de scaun.

Iar din secunda în care am realizat ce îmi părea cunoscut la el, am fost ca un cuțitaș de unt.
Nu l-am tăiat, doar l-am întins pe ironie.

Ghici ce? Nici n-a simțit.

Apoi am fugit aici, în jurnal, să-mi confirm ceea ce bănuiesc de aproape doi ani:
Manon, o să rămâi singură pe veci!

Trec anii, nu ştiu cum… Oamenii oameni rămân în suflet.
Şi ei mie. Şi eu, lor.
De asta merită să trăieşti.
Pun aici scrisoarea aceasta, dovada certă a faptului că timpul nu separă, ci decantează.

Sunt absolut copleşită. Nu atât de mesaj, cât de energia bună pe care o transmite. Sunt absolut copleşită.

Nona draga,
Acum cateva minute am simtit la telefon un ton grav, dar vocea mi-a patruns la sufletzel.
Zilele trecute povesteam cu patos in fata a catorva persoane despre fenomenul (a se citi “fenomenala”) Nona, care a tinut in viata o firma plina de programatori, unul mai capricios decat altul.

Draga mea, mi-e tare dor de acele vremuri. Chiar daca erau presarate cu unele lucruri rele, acele vremuri aveau un ingredient pe care n-am mai avut ocazia sa-l gust: era ceva dulce-acrisor si de indata ce puneai limba pe el il simteai pana in suflet. Era dialogul (verbal sau nonverbal) pe care il purtam noi doi.
Sa stii ca iti sunt recunoscator pentru multe dintre lucrurile pe care ulterior le-am aplicat. Atitudine, limbaj, decenta… cam tot din ceea ce inseamna carcasa unui om. De exemplu, de fiecare data cand zabovesc pe un text sau pe o prezentare imi aduc aminte de perioada in care stateai cu mine si gaseam formula cea mai cu impact. Ufff…

Si cu toate astea a fost ceva care ne-a tinut mult timp departe unul de altul, la fel cum niciodata nu a fost ceva care sa ne fi apropiat prea tare. …Si nu ma refer la nimic carnal.
…In fine… nu vreau sa deschid butoiul cu melancolie. …L-am fasait putin si deja se simte miros de statut…

Te rog ia aceste randuri ca pe niste picaturi de lacrimi dintr-un jurnal inexistent.
Te pup, cu drag,
Bogdan.