Jurnalul lui Manon.

O ascultam cu gura căscată, când îmi povestea. Logic, firesc, asumat.
Despre relația care s-a sfârșit.
Despre cum s-au întâlnit, cum s-au îndrăgostit, despre întâlnirile împănate cu gesturi romantice și emoții răvășitoare, despre faptul că știa că nu au viitor împreună…
Toată această relație a fost, tot timpul, și simțită fierbinte, dar și analizată la rece, simultan, cu pași programați, pe principiul vreau să trăiesc acest experiment, știu cum se va sfârși, mă bucur acum și pe urmă, PUNCT.

Îmi povestea ca și cum era la o prezentare de business – pe ecran fluturau imaginile în PowerPoint iar ea explica.

Eu, cu gura căscată. Siderată. În suflet aveam, totuși, o senzație stranie și parazitară, simțeam așa, ca o ușă care se închide și se deschide necontrolat, în bătaia curentului.

Wow!, mai scăpam, în proces.
– Și cum ești?
– Sunt foarte bine. Era clar totul, de la început, și am vrut să trăiesc asta.
– Și… inima? Sentimentul?
– Inima, nimic. E sub control.

M-am simțit, brusc, mică mică, furnică. Eu de ce nu pot fi așa? Simt, știu, văd, miros viitorul și prevăd avaria…ar trebui să mă și comport ca atare, nu?

În suflet, totuși, aveam ușa aia, care se deschidea și se închidea de la curent…

– Deci ești bine? Nu te apucă angoasele, dorul, regretul, lacrima?
– Nu. Merg mai departe, știu exact care sunt pașii pe care trebuie să îi fac în viață. Așa am fost întotdeauna, nu e o “fază”.
– Da, dar nu înțeleg… Știi, sufletul, îndoiala, viața…
– Nu. Viața asta are grijă de mine, și simt că mi-a pus deoparte exact ceea ce trebuie. Totul e sub control.
– Și acum ce faci?
– Îmi place de X. Încerc cu el.

După ce a plecat de la mine, am rămas, în continuare, mască.
Și mi-am făcut o cafea, în cană mare.
Și mi-am aprins o țigară.
Și m-am invitat să iau loc, pe scaun, pentru a-mi explica ce e cu ușa aia, din suflet, care se tot trântea nepoliticos când vorbea invitata.

Sunt lucruri, în viață, pe care nu le simțim ca ceilalți. Asta ne face unici și irepetabili. Însă eu vreau, întotdeauna, să înțeleg.

Și atunci, la cafeaua aia, am realizat de ce uneori, când oamenii îmi povestesc ceva, mi se trântește o ușă, parazitar, în suflet… Mi se trântește ca să mă oblige să mă întreb.

***
Am întâlnit-o acum câteva zile. De data aceasta, când am vorbit, i-am privit ochii. Doar ochii.
– Ce faci?
– Sunt bine.
– Te vezi cu X?
– Da.
– Și cu povestea aceea?
– Nu mă gândesc la ea.

Da. Ochii. Istoria din ei, felul în care fac umbre sau scapă luciri…
Vorbele transmiteau ceva, iar ochii aveau alt mesaj, pe care eu îl ignorasem la prima discuție, căci iau de bun ceea ce-mi spune omul.

Am vrut să plec și să nu zic nimic.

Dar n-am putut.

– Iubita lu’ mami, aș vrea să îți spun ceva, o să crezi că sunt nebună… Nu ești așa cum zici că ești, nu simți așa cum zici că simți…

S-a uitat la mine, drept, fără mască, cu ochi umezi.
– …
– Aș vrea să îți dau un sfat, poate că, într-o zi, o să-ți ajute… Uneori este bine să nu încercăm să punem piciorul pe capul vieții. Uneori. Pentru că, deși avem senzația că pe moment deținem controlul, e o chestiune de timp până când viața vine, tăvălug, peste noi. La fel, și cu sentimentul.
Sentimentele și viața, zic eu, sunt ca fenomenele naturii. Tu zici că ai control. Eu zic să ai grijă. Căci uneori, doar uneori, nu poți controla fenomenele. E OK să ne asumăm durerea. Dacă o eludăm, pocnește, absolut pe neașteptate, în momentul cel mai nepotrivit.

M-a privit în ochi și mi-a spus, sincer:
– Așa este, ai dreptate.
– Ai grijă de tine.
Cănd ne înșelăm singuri e de o mie de ori mai umilitor decât când suntem înșelați de ceilalți.

***
Motivul pentru care am scris, azi, această istorisire, nu ține de faptul că merita povestită, pentru că este, în fond, banală.

E vorba despre altceva…

…În timp ce vorbeam eu, dându-i sfaturile acelea de viață… simțeam așa, ca o ușă care se închide și se deschide necontrolat, în bătaia curentului.

Rămâne să înțeleg  de ce.

Unele femei, defecte, așa, ca mine, poartă cu ele în sistem, toată viața, un melanj de Doamnă cu Menajeră. Doamna e cu brain-ul și cu rasa, menajera e cu inima degrabă inflamabilă.
N-aș putea să spun care sunt proporțiile, însă cred că e destul de sugestiv să vă descriu un balansoar, în care cele două ele fac huța huța, când în sus, și când în jos…

***

…Mi-a venit, cu fața răvășită de plâns, copila, acum o săptămână…

*
Să lămuresc ceva. Oamenii n-ar trebui să plângă. Lacrimile lor sunt dureri, în diamante prețioase. Odată ieșite pe ochi, subrezesc fondul ființei (sub pretextul eliberării), progresiv și iremediabil.
Fețele răvășite de plâns, cu ochi strălucitori, umflați și nas înroșit, mă copleșesc, mă îndurerează de doliu adânc.
A plânge în fața cuiva ține de o intimitate mai profundă decât faptul de a face dragoste.
*
…Cu fața schimonosită de plâns, copila proaspăt logodită a suspinat: M-a părăsit.

Am încercat să trec dincolo de imaginea emoționantă pe care mi-o oferea această ființă frumoasă și delicată, pe care nu am văzut-o plângând niciodată până atunci.
Nu voiam să încropim corul jelitoarelor; când vrei să ajuți, ești obligat să pui lacăt la emoții.

Povestea, evident, nu avea coordonatele unei apocalipse, tâmpitul în chestiune a avut un puseu de orgoliu major și infantil, și i-a dat femeii un brânci cu pumnul, în inimă, căci acolo doare cel mai tare.
Fătălăii care nu au date de bărbat autentic se recunosc ușor: ei luptă cu femeia, de la mușchi la mușchi, de parcă ar fi făcut armata împreună.
Un bărbat adevărat fuge demn, ca șobolanul.

Am oprit lacrimile. Am curățat rana. Am prezentat cazul, obiectiv.

– Iubita lui mami, tu, ca și mine, ai în tine o doamnă și o menajeră. Mi-a intrat pe ușă menajera. Când vei pleca, pe ușă vor ieși cele două, în proporție egală.
– Cum, menajera?
– Aia care iubește necondiționat și suferă în batistă.
– Ce fac?
– Nu-l cauți. Îl lași să se curețe, să stea cu el. N-o să vă despărțiți, nu e momentul. Se va întoarce.
– Dar eu simt să îl caut, să îl implor, mi-e frică, dacă mă părăsește?
– Menajera simte să îl roage, însă, ai grijă, în tine veghează Doamna. Ea a început, deja, să îi facă tipului, dosarul. Doamna nu uită. Și nu iartă. Ține-o deoparte. Nu te expune la o nouă umilință, nu-i da material.
Iubitul tău e supărat, are tot dreptul, și are și dreptul de a se gândi bine înainte de a rupe logodna.
Te duci acasă, suferi, plângi, și aștepți. În demnitate.
Cel care decide că pleacă este cel care decide când și dacă se întoarce.

***
A doua zi, îndrăgostiții se împăcaseră, deja.

***

Se întâmplă ca unii oameni să aibă parte, la început de relație, de scandaluri majore cu partenerii, care se lasă cu despărțiri definitive temporare.
Iată un paradox: în loc să realizeze că această mostră de scandal reprezintă, pur și simplu, o proiecție a relației, în viitor, oamenii orbesc, deci caută, instinctiv, să lipească cioburile și să eludeze faptul că mica fisură se poate transforma în falie.
Și încă o dată paradoxal: pentru unele cupluri, furtunile de la început sunt cele care duc relația înainte, nu iubirea.
Ar trebui să fie invers. Drumul acesta duce ață către lamentabil…

…Căci, în tot acest timp…

…Menajera se agață obsedant de relație, în timp de Doamna așterne frustrări în dosar, filă după filă…

***

P.S. (că mă linșară bărbații pe mess cu feministo!)

“Unele femei, defecte, așa, ca mine, poartă cu ele în sistem, toată viața, un melanj de Doamnă cu Menajeră. Doamna e cu brain-ul și cu rasa, Menajera e cu inima degrabă inflamabilă.”

…E valabilă, pe acelelași coordonate ale “defecțiunii”, și reciproca masculină: Prințul și Grăjdarul.
Pentru cazul în care acești neîmbinați se tamponează de nedefectele femei-gheb (iartă-mă, dragule, îți furai expresia).

Noaptea a potolit zgomotele orașului.
De sub fereastra mea se aude “gri-gri-gri, gri-gri-gri”.

Ridic capul de pe pernă, contrariată, și mă apropii tiptil de geam.
Da, în iarbă e un greiere, care cântă gri-gri-gri…

Privesc cerul văduvit de lună, și zâmbesc…

Greierele ăsta cântă culori, nu sunete…

Ce înseamnă, de fapt, să iubești?

Înseamnă să recunoști în cel din fața ta fragmente din universul ființei tale.
Cu cât ele sunt mai mari, cu atât mai mult durează sentimentul.

De aceea iubirea este egoistă.

Când cel pe care îl iubești pleacă, suferi, căci nu înțelegi elementarul:  te părăsește pentru că a văzut, în tine, doar  un prea mic fragment din universul său.

El numește asta dezamăgire, tu o numești miopie.

***
E o căldură, afară, de aia grea, cu oxigenul pe avarie, care ridică din asfalt apa morților.
Ți se insinuează, fierbinte și seacă, pe nas, și pârjolește plămânii. O cari în moalele capului, ca pe banița de porumb, în timp ce ochii injectați mătură cu privirea frunzele copacilor, încremenite în ne-adiere.
În replică la acest asediu canicular, răcoarea din canale a evadat, eh, aștepta de mult momentul, ca aburul din oala sub presiune…Peste atmosfera tensionată se împroașcă pestilență, cu trufie, din cinci în cinci metri, ahh, doamne, ce o fi murit, pe-acolo, prin subsoluri? Și de ce toti, deodată?...

Puținii oameni care, de nevoie, înfruntă duhoarea asta de căldură, au ochii ascunși în creier și pleoapa leșinată, mers zigzaghic, ce să mai ceri direcție, când și pălărioara a devenit un inamic care te-ncinge?

Aș vrea să scot limbuța și să mă răcoresc prin gâfâială, așa cum făcea Pupa mea.
Dar sunt o doamnă cu prestanță, deci rectific: Aș vrea să fiu acum un șerpe cu sânge rece.
Încolăcit demn pe-un bolovan.

***
Mă uit la dulap…e înalt. Scaunul, cam șubred. Sus, la cucurigu, am cărțile, nu e loc în chiuveta asta de garsonieră să fac o bibliotecă. Am două variante, ori îmi rup rinichii, coborând cutia, ori cad cu scaunul, și mă betegesc.
Mai stau puțin, să-mi fac curaj.
Vreau să citesc Un veac de singurătate. …Am spus citesc? Cred că voi trăi, veacul de singurătate, de-acum încolo…Cartea va fi doar recitită.
Mă uit la dulap… Neah…Îmi povestesc în cap, romanul, până mâine, poate așa îmi fac coraj să mă dărâm.

***
Rudele mele din Constanța mi-au spus că makedonii sunt împărțiți în categorii. Nu le-am reținut pe toate, mi s-au imprimat în memorie două: fârșiroții și cipanii.
– Noi de care suntem?
– Fârșiroți.
– Care-i diferența?
– Fârșiroții sunt intelectuali, artiști, boemi, cipanii sunt oameni practici, bogați, strângători.
– Un exemplu de cipan?
– Gigi Becali.
– Yesss…!!!

Am primit o educație spartană. Ca o completare, mama îmi spunea că indiferent cât de adânc ascunzi un lucru, reține, Manon, totul se află!
…Si, damn! Chiar le afla pe toate.

Mama avea dreptate, totul se află, la un moment dat.

***

Eu nu mint. Sunt prea orgolioasă și prea cu capul în nori ca să inventez ceva și să mă expun inutil oprobiului (puteam să spun că nu mint din principiu dar asta însemna că aburesc cititorii).

Îi detest pe mincinoși. Ascult cu interes poveștile oamenilor care îmi cer ajutorul, și le cred, cuvânt cu cuvânt. Nu, nu de fraieră, ci pentru că sunt un om de bună credință. Uneori acești oameni deformează și mint cu nerușinare. E doar o chestiune de timp până când aflu adevărul, dar asta se întâmplă doar dacă sunt interesată.
Fără să-mi propun, mi se aprinde becul roșu în frunte, și îl urmăresc pe om cu interes crescut.
…Și aflu.

***

Sunt pe net din 1996, deci fac parte dintre veterani, și nu am avut niciun ID schimonosit, în toate discuțiile am fost nona, manon, ovidia. Adică EU. O persoană verificabilă.
Nickname-ul abscons mi se pare o minciună pe care n-o înțeleg nici în ziua de astăzi. Dacă vrei să comunici și îți dai un nume fals, cât de adevărate pot fi vorbele tale? Am întâlnit oameni cu nick-uri bubuitoare și nu mică mi-a fost mirarea cand am descoperit, sub acestea, că persoana reală era exact la antipod…Și, mă mai gândesc adeseori, dacă ai un nume fals, e logic să deții mai multe, nu?

***

Oamenii care mint au senzația că ei sunt prisme cu multe fațete, pe care le expun în funcție de ceea ce le inspiră partenerii de discuție. Fiecare dintre acestea necesită altă identitate sau alias. Ai o fațetă de om moral, una de loază, alta de nu știu ce etc.

Aș vrea să le transmit acestor niculăiți minciună că, în eterul ăsta vast, prisma lor se tamponează uneori de oameni ca mine, pentru care aflarea adevărului nu reprezintă efort mental, ci alocare de timp.

…Iar dacă apuc să te bubui eu, nu te mai poate consilia decât nick-ul nimeni.

Unii spun că viața este prea scurtă, că nu avem timp să trăim tot ceea ce este de trăit. Fals!
Trăiești exact atât cât trebuie, iar pe parcursul vieții le cam guști pe toate. …Și le ții minte pe alea rele.

De fiecare dată când sunt îndrăgostită de un alt univers, am senzația clară că după această experiență nu mă va mai uimi nimic. Fals! Ca un făcut, fiecare relație aduce neprevăzutul și stupoarea.

Nu am nimic special în mine, caut doar normalul, și gândesc și eu, ca alți oameni, când aud despre lucruri prăpăstioase, mie asta n-o să mi se întâmple. Ei bine, am fost înșelată și dezamăgită profund, la prima relație; la a doua, prietena de suflet (venită parazit în casa mea) pentru care simțeam iubire de soră și compasiune pentru că la vremea aceea nu avea unde să stea, s-a culcat cu bărbatul pe care îl iubeam, rupându-mi inima de două ori; a treia relație a fost sub semnul implacabilului din secunda numărul unu, și a trebuit să mă supun; a patra relație m-a obligat să înțeleg legătura bolnăvicioasă pe care o poate avea un bărbat cu mama din dotare, care îi regulează viața și i-o trăiește… Când va veni timpul, voi așterne în jurnal ultima mea experiență amoroasă, pentru șocul pe care l-am avut atunci când am realizat că și cea mai mare spaimă a unei femei îndrăgostite se poate transforma, din coșmar mental, în realitate crâncenă.
Femeile care mă citesc nu știu care este cea mai mare spaimă. E mai bine așa. Pentru că nu ai idee despre ea decât când ți se întâmplă.

Așa că, trust me, le cam trăim pe toate.
Cum le supraviețuim? Adaptându-ne, ajustându-ne, făcând compromisuri cu noi înșine, neabandonând lupta sau fugind mâncând pământul. Așteptând ca rănile să se cicatrizeze. Corect.

…Însă, răspândite ca funigeii de gânduri, în sistemul nostru rămân tarele. Temelia ta, de om normal, este puternic zguduită, încrederea pălește, iar înainte de trăirea clipei se instalează îndoiala.

Momentele traumatizante care aparțin trecutului acoperă cu abur spaima de moarte și anulează melancoliile filosofice doamne, viața este prea scurtă.

…Rămâne o singură dorință, paradoxală: doamne, nu vreau să mă mai uimească înjunghietor nimic.

De pe acest promontoriu, dragii mei, Manon privește azi, în ochi, orizontul.

Alcoolismul este o boală.
Periodic, alcoolicul care se lasă definitiv de băutură, pune picătura pe limbă și e pierdut. Nu se mai poate opri din băut.
…Chiar dacă au trecut ani buni în care bietul om și-a înfruntat, cu stoicism, demonii. Ficatul îmbolnăvit nu va conteni să ceară tainul de otravă, zilnic, neobosit, într-o memorie a rutinei maladive demnă de o cauză mai bună, mascându-și machiavelic nevoia prin voci șoptite, pofte ce par nevinovate sau săgeți ascunse în drame existențiale, și tot serpentic aruncând nada, ce mare lucru, doar o gură de băutură…ar aduce un dram de alinare sufletului torturat.

E crâncen, e războiul ce trebuie purtat până la ultima suflare, cu lupte pierdute și ridicări sprijinite în jumătăți de speranță. Secunde, minute, ore, zile, nopți, care trebuie să umple agonic restul de viață rămasă.

Alcoolicul, un biet suflet de om chinuit.
O carcasă de navă care trăiește cu senzația că plutește în derivă, din cauza tangajului mental – fiind, în realitate, adânc înfiptă în bancul de nisip al dependenței.

Recăderea în viciu, îmi spunea cineva care se ținuse deoparte de băutură timp de ani buni, se produce când sunt îndeplinite simultan două condiții fatale: omul traversează o perioadă crâncenă de dureri și angoase, și exact în acea perioadă, ca niciodată, nu vede (căci, orbit, nu caută) absolut niciun sprijin în jur.

Băutul, atunci, pare – nu un abandon, ci o evadare / eliberare / fugă de tine. Și bei cu ciudă, cu încrâncenare, cu biciuire.
Te arunci în abis cu speranța că pedepsindu-te, vei fi scăpat de iad.
…Iar cercul vicios pe care l-ai evitat de atâta timp își deschide, protector, brațele, să te primească. …Lângă el, aliniate, îți zâmbesc sarcastic rușinea recidivei, noile întrebări, gânduri parazite, decepții, resemnări, lupte deja pierdute, inutilul…

Sunt dependentă de citit așa cum unii sunt dependenți de băutură, deci e de rău.
Alcoolicul caută în băutură fuga de sine, eu, lecturând obsesiv, mă priponesc în mine.

De prea devreme i-am citit pe grei și am simțit în sistem gustul de nisip al inutilului. Clădesc în fiecare zi zâmbet, îi arăt omului trist, soarele și noaptea îngrop adânc, în mine, amurgul gândurilor, greața și omul sfârșit.

Și vine o zi în care mă debranșez de la viață, mă închid în casă, pun maldărul de cărți grele pe noptieră și sorb volume zile în șir.

Mi se întâmplă asta, de regulă, în momentele în care mi se pare că sunt, iată ce paradox, echilibrată, căci fricile-mi sunt baricadate iar complexele de inferioritate puse la beci. Am energie debordantă pentru a zâmbi acriturilor zilnic, forța de a-i încuraja pe cei care pierd, tăria de a-mi ține deoparte dorurile nelalocul lor, emoția bucuriei pentru geana de lumină care trece pe lângă nor…
…Pe nesimțite – aproape, se instalează semnele… mă flutură în suflet începuturi de gol și de nevoie, care cresc pe măsură ce trec zilele, săptămânile, lunile…  Le pun, de regulă, pe seama iubirii veșnic neîmplinite, căci trebuie să iubesc eu pe cineva, întotdeauna, mi se învârte inima ca un motorel… Încep, apoi, să zâmbesc, ușor tâmp, ca de dincolo, fiind, deja, îngrijorată pe dinăuntru… Nu-mi găsesc locul, nu mai am răbdare, nu mai există, din acel moment, lucruri capitale…
Și știu ce urmează.
…Și vreau să fug, căci izolarea între cărți mă va face, iar, sperioasă și sociofobă, mai ales că perioada de desfrâu livresc mă lasă, uneori, și cu revelații pe care n-am cui să le împărtășesc…

Dar n-am ce face, mă trage ața. Fac bagajul, oriunde-aș fi, vin acasă, încui ușa și umplu noptiera cu cărțile ce se cer citite…

Pe nesimțite mi se șterge machiajul pozitiv, ochii îmi funcționează ca aspirator de litere, simt cum, dureros, dispare optimismul, se evaporă iubirea, nevoile de orice fel, dorul de cei morți, nu aștept nimic bun și cald, rămâne amfitrioană doar frământarea din plex care mi se zbate, vie, pendulă, trece timp, dar ce e ăla, timp?
…Până când mă opresc brusc.
Procesul s-a încheiat de la sine.

Toată complezența, pozitivismul, minciunelele de supraviețuire mi-e bine, mulțumesc, au fost luate de torent la vale. Și muncisem atâta la ele…

Rămâne imaginea unei camere văruite cu alb orbitor, fără geamuri, fără uși, mobilată cu singurătăți de culoarea rece, iar înăuntrul ei sunt eu, față în față cu sufletul meu care miroase a clor.

Băutura îi încarcă, pe cei dependenți de ea, cu un strop de vioiciune urmată de amorțeala minții.

Lecturile, pe mine, mă anesteziază, după care îmi dau brânci să mă trezesc în realitatea de afară.

…Cum să nu-mi fie frică să ies din casă în sufletul gol și neamorțit?

A venit în vizită, cu aia mică, pe la noi.

Nu sunt prietenă cu doamna, are vârsta tatălui meu, este o vecină pe care o știu de ani buni – se ajută între ei, pensionarii – că așa sunt oamenii în provincie, și tata a chemat-o, să mai povestim.

Ce dracu să povestești cu un om cu care nu ai istorie decât atât: trecerea de la infantilul sărumâna, tanti, la maturul bună ziua, doamnă?

Așa că am început, ca în tren, metodic: vremea, criza, nepoții, computerele, s-a ocolit subiectul băsescu pentru că tata cel hâtru spune tuturor că sunt o trădătoare nevotatoare de vadim, așa…ce am mai vorbit noi? …A, picotiți și voi, citind, normal…

Eu îmi luam putere din privirea curată a lu’ aia mică, are ochii uite-atâta de mari, rotunzi și negri… Avea moț, îi pusese un elastic roșu drept în creștet, vă dați seama… Am pupat-o, am alintat-o, am drăgălit-o…

…Până când s-a plictisit și ea, și a început să se agite, voia să plece…

Iar tanti nu înțelegea nimic. Aerul din bucătărie se colorase, sau vedeam eu steluțe, aia mică se apucase de plâns, întâi încet, apoi ușooor mai tăricel, eu zâmbeam ca o idioată la nuntă, tata dispăruse din peisaj nu știu când…

Eu îi sugeram, doamnei, subliminal, că a mică este, deja, agitată, doamna ne ignora pe amândouă, stătea bine pe scaun, iar eu zâmbesc frumos, că de vorbit nu mai vorbeam mult, aveam fondul sonor care se apropia periculos de amenda pentru poluare fonică, a mică scotea sunete de parcă era lupul care urlă la lună, eu le redau, acum, dar voi, evident, nu le auziți…

…Când chinul bietului suflet nevinovat mi-a rupt inima, mi-am luat inima în dinți și i-am zis, doamnei: Cred că ar trebui să o duceți afară, să facă pipi, nu se mai poate ține…

Nu știu dacă doamna s-a supărat, deși a plecat cam în viteză, ce să fac, ne vom limita la bună ziua, doamnă… ca și până acum…

…Dar măcar am scăpat-o pe aia mică, biata cățelușă, de chin.

Irina Fumărel, despre Manon:

“Ce contează, de fapt…

Eu în timpul facultății n-am avut calculator. Și nici internet.
Eu și colegii mei ne duceam zilnic la biblioteca facultății și ne băteam ca orbii pe cărți.

Abia in 2007 când terminai facultatea și mă întorsăi acasă avusăi și eu calculator și internet.

Și după vreo 2 ani prin zonă, să vă spun și ce cred eu despre internet: Pe internet oamenii încearcă să pară mai frumoși decât sunt, că n-ai cum să-i verifici. Pentru că pozele puse pe net sunt a unșpeaaaa variantăăăă reușităăăă!!
Toottt pe internet, oamenii încearcă să pară mai deștepți decat sunt, că n-ai cum să-i verifici. Pentru că pe net nu se poate testa spontaneitatea.
Toottt pe internet oamenii încearcă să pară mai educați, mai realizați, mai buni decât sunt, că n-ai cum să verifici. In realitate de fapt, vezi în jur mult gunoi, mulți oameni săraci și multă răutate.

Părerea mea e că pe internet oamenii își fabrică imagini, personalități, identități pe care nu le au în realitate.

Acum să trecem la celălalt subiect: femeia la 40 de ani. După 70 de ani de comunism, femeia la 40 de ani arată la noi cam așa: piele îngălbenită cu pete maronii, păr pe picioare, burta lasată, sâni fleșcăiți, celulităă pe tottt corpul, dinți stricați, coate zbârcite, matreață, sprâncene la fir – formăă nedefinităă, fără bărbiee, ten pătat și ridat, și numai părul vopsit în culori îngrozitor de țipătoareee îți distrage atenția de la corpul decăzut!!

Așa că ieri, când o căutam cu privirea pe Nonaa, eu mă uitam după femeia la 40 de ani!

Eiii, Nona, daa, are 40 de ani. Și mai are corpul sculptat. Nu expune ea prea multă piele, da’ suficient cât să vezi că are pielea rozalie, netedă și fermă, iar tenul e perfect întins, curat, porțelan din ăla cum vezi prin reviste.
Iar Nona e un om pe care l-am cunoscut pe internet, citindu-i blogul. …Iar internetul este înșelător. …Într-un fel sau altul…

Pe net, Nona este o femeie de 40 de ani care scrie un blog sclipitor de inteligent.

În jurnal ea pare mama răniților, o tanti de 40 de ani. …Pe cand în realitate, ea e o sânziana.

…Pentru că dupa ce o întâlnești, ultimul lucru la care te gândești e blogul ei.

Pentru că dincolo de internet, de blog și de mintea sclipitoare pe care o are, Nona, în carne și oase, e femeia care a reinventat imaginea femeii la 40 de ani.

Dupa 7 decenii de delasare!!!

Iar impresia reală e singura care contează de fapt…”

©fumarel

***

Recunosc, am așezat aici articolul lui Fumărel din vanitate, din slăbiciune, din mama lui de complexul puștii mele de inferioritate care mi-a distrus viața, din vanitate, iar, …ca să-l citesc eu, în primul rând.
(De fapt, să spun adevărul până la capăt, am pus articolul aici numai pentru a-l reciti eu la infinit) pentru că, dincolo de vanitate și de complexe și de slăbiciuni, noi, femeile, avem nevoie, uneori, să auzim cuvinte bune la adresa noastră, să auzim că suntem frumoase, că suntem minunate…

Am nevoie, acum, de asta. De aceea am luat oglinda lui Fumarel. Să mă uit în ea.
…Până mă conving, eu, pe mine, ca sunt OK și că nu trebuie să mai consider, never fucking ever, că admirația unui bărbat mă ONOREAZĂ.