Jurnalul lui Manon.

Corect. 😉

Corect. 😉

Uneori, doar uneori, unii oameni năvălesc, așa, în sufletul meu.
Fără să-i doresc.
Fără să-i aștept.

Se aruncă pe inima mea, cu ochii închiși, ca pe tobogan.

Apoi dispar, năvălind spre înapoi, așa cum au venit.
Fără să anunțe.
Fără să salute.

Uneori, doar uneori, eu înțeleg năvala lor.
Nu pe mine mă caută, în mine se ascund. …Uneori, de ei înșiși. Sau, alteori, de cei cu care își împart viața.

*
Uneori-ul, doar uneori, îmi lasă dâre.
Fără să se vadă.
Fără să se șteargă.

Nu am despre ce să scriu, căci am prea multe de spus.

Aplic un cenzurel sezonier, că dacă mă apuc de drame, mi-e silă, plus că – nu știu cât vă plictisesc pe voi (o-ho!), dar eu, pe mine, mă plictisesc amarnic…

Am așezat tristețile, pe căprării, în beci, ca pe cartofi. Numai că ăștia nu se decantează, fac muguri. Deci comparația cu cartofii e cretină.

Fac listuțe, în gând, cu oamenii care mi-au traversat existența în anul care tocmai trece.
…Am cam luat-o de la ei, de m-au pus la podea.
Concluzii: Am căpătat fobii – față de o anumită zodie, la femei, iar, la bărbați, față de o altă zodie + o planetă distinctă.
Am cam și dat-o.
Concluzii: Să-mi fie rușine, de nebună și defectă ce sunt (în gând folosesc cuvântul vaco)!

Aș vrea să fiu mai bună, dar știu că nu am cum. Funcționez cu baterii încărcate de zâmbet uman și merg pe arcuri, în zig zag.
Îmi cam sar șurubelele, când lupt cu omul, pentru el, împotriva lui.  Sau când sunt luată drept glob de sticlă ce prevestește viitorul punct.

Am o părere foarte proastă despre mine, și îmi urez un sincer marș la sală sau la dans, că ai 60 de ani bătuți pe muchie!

Hmm… Ar mai fi de zis că am cunoscut oameni frumoși, prin jurnal (bravo, jurnărel!).

A! Foarte important, și cu asta sper să închei pomelnicul până nu-mi dau una peste ceafă… ( acum scriu, cică, iar tata mă bâzâie cu caltaboșu ăla, să-l pună la fiert, vai de ficații mei…)

Deci am uitat ce voiam să scriu…

…Mi-oi aminti mâine…

Pup cititorii care mai trec pe aici să vadă dacă lui Manon i-au trecut dramele (le-a pus în beci, la decantat).

Deci pup cititorii și dispar din bucătărie – că tata vrea, musai, să fiarbă oroarea aia care miroase a funduț.

Manon out.

Dragostea unor oameni este precum un hău. Ei se aşteaptă ca tu să-l explorezi având sub picioare o punte fragilă, suspendată.
Dezechilibrat de vertij şi de răul de înălţime, ceri o mână de ajutor. Răspunsul este: Dacă mă iubeşti, lupţi singur cu propriile frici.

Dragostea altor oameni este ca o lumânare aprinsă. Ei ţi-o oferă, tu trebuie să ai grjă la respiraţie, pentru a nu stinge flacăra.

Dragostea mea e ca un munte pe care trebuie să-l escaladezi. Îţi ofer echipament de protecţie şi insist asupra faptului că trebuie să baţi piroane adânci, pentru a te asigura.
Muntele meu de iubire este singur, acum.
Pe piroanele lui, multe şi dese, se dau huţa doar iubirile mele platonice.

Suntem alienaţi. Punem piedici, pentru a căpăta certitudini.

Dragostea nu trebuie să devină sport extrem.

Voi aveți chef de vorbă?

*

Eu sunt la faza în care stau pitită.
Am frig în inimă și nu mișc, pe cuvânt, niciun deget pentru a mă încălzi.
Stau așa, în amorțeală.
Amorțeala e bună, după o maaare oboseală.

N-am chef să-mi mai împing sufletul pe scări, în sus. Îl las cuminte, să se mai înzdrăvenească.
Așa mi-e bine.

Îi simt și pe alții, din jurul meu, la fel.
Hibernăm  și ne mai pipăim cu antenele, prin întuneric de eter, pentru a ne asigura că, la trezire, suntem tot acolo.
E bine.

De ceva timp observ că eu, dar și mulți oameni din jurul meu, creștem în noi o tensiune care seamănă cu bășicile pline de lichid.

Sfatul medicului:
Dacă aceste bășici nu sunt prea dureroase, nu trebuie să le înțepăm, ci să le păstrăm intacte, deoarece plasma acumulată are rolul de a ne proteja țesuturile, nu de a stropi în jur.
Avem nevoie de răbdare.
…Iar răbdarea se dobândește privind la cicatricile vechilor bășici.

**
Mie nu-mi iese asta cu răbdarea… Io le sparg… 🙁

Deci mă place un tip.
Da, și eu mă mir. Căci m-am obișnuit să sper că sunt iubită din umbră, ca să nu mă pleoștesc de nesperanță.
Are 40 de ani, tipul, zice că mă știe de pe la Studioul Casandra. Eu nu-l știu.
Dar îmi pare cunoscut.

Întrebările lacăt: Dacă e divorțat, de ce l-a lăsat aia? Dacă e singur, de ce dracu nu l-a luat nimeni?

Trecem cu vederea întrebările, să ne axăm pe analiză. E drăguț. Are lumină în ochi, când mă vede…
O lumină familială și familiară.

Ne-am întâlnit, azi, prin școală, când eu plecam, veselă ca un cățel și gălăgioasă ca un pițigoi, la Ikea, să-mi cumpăr mobilă pentru birou (înghesui, aici, în paranteză, o pupătură maaare pe frunte de sponsor).
Așa. Deci ne-am întâlnit întâmplător, tipul, cu mine. El, în ochi cu lumina de drag, eu, cu bucurie de excursie.
– Vii cu mine la Ikea, să-mi iau mobilă?
– Nu pot, aș veni, dar am curs de master cu domnul X.
– Spune-i domnului X ca îl pupă Nona, și o să te lase.

…M-a sunat prea târziu, ca să-mi spună că a fost învoit, eram deja în mașină, cu Irinuka și cu nea Tudoran, și ne bucuram teribil, cu ochii pe listuțe.
Cred că am menționat, ușor obsesiv, colegilor de cursă, faptul că tipul mă place și că hmm…ce-ar fi, să fie? Să mi se întâmple o relație…
…Mai ales că-mi pare așa… ca și cum l-aș cunoaște de-o viață.

Când ne-am întors în școală, încărcați ca moș crăciun, tipul a venit să ne ajute. La cărat. La despachetat. La montat.

Lumina din ochi era acolo. De data asta, însă, omul și vorbea. Știți cum e la clacă, povestim, râdem, ne arătăm.

*

Manon este defectă. Ea vede lucruri care sunt ascunse, deși n-ar vrea să le vadă.

Știți? Lumina aia, din ochii tipului… Apoi felul lui de a fi… Acel ceva nedefinit care m-a ținut în alertă de la prima vedere, căci părea cunoscut dar nu știam de unde?

Vreți amănunte? Nu vă plictisesc cu ele.
Să zicem, doar, așa: Deși are studii superioare, acest tip îmi amintește de… Titel, șoferul de camion cu suflet mare și glume de picior de scaun.

Iar din secunda în care am realizat ce îmi părea cunoscut la el, am fost ca un cuțitaș de unt.
Nu l-am tăiat, doar l-am întins pe ironie.

Ghici ce? Nici n-a simțit.

Apoi am fugit aici, în jurnal, să-mi confirm ceea ce bănuiesc de aproape doi ani:
Manon, o să rămâi singură pe veci!

Uneori, pentru a-i proteja pe oameni, e bine să vorbești.
Alteori, pentru a-i proteja pe oameni, e bine să taci.

Indiferent de caz, atenție, se poate ajunge la situația în care țapul ispășitor va purta numele tău.

*

Aseară am fost sunată. Bălăcărită. Beștelită. Înjurată grav, ca pe Rahova.
Concluzia persoanei care mă spurca era că eu sunt o perversă și că voi primi și capete în gură, la propriu.
I-am zis că îi stau la dispoziție oricând.
De-abia aștept. Adevărul este unul singur, iar el nu protejează leprele.

*

Jur, cu mâna pe inimă, că merit fiecare scuipat care mi-a fost aruncat sub formă de cuvânt murdar!

Poate că asta o să mă învețe minte, și o să înțeleg că în momentul în care îl scot pe un om din viața mea, nu trebuie să mă uit în lacrimile lui și să-l primesc înapoi.

Merit, cu vârf și îndesat, titlul… Perversa dracului și mizeră ce sunt!

Sistemul de valori. Ăla bun, bazat, verificat în miile de ani.

Ce se face, cum, şi când. Ce nu se face.

Sistemul de valori.

Care a creat principii, dogme şi legi nescrise.

Respectat de mulţi, doar în adâncul fiinţei, şi încălcat de unii pe faţă, uneori cu nonşalanţă, alteori din greşeală.

Sistemul de valori, adânc săpat, pitit în tine, nu face doi bani când eşti pe avarie. Căci, sensibilizat, ori vezi cum o scrântesc alţii, ori o dai tu, orb, în bară, cu toată forţa…
…Ori rămâi interzis şi nu poţi oferi un sfat simplu gen “asta nu se face” – căci “asta” reprezintă eliberare, nu şi mai răul.

Sistemul de valori. Într-o lume cu curul în sus, năucă şi dezorientată.

Cui foloseşte, azi, la ce, când perspectiva unei bătrâneţi înţelepte se prefigurează – nici măcar incolor, inodor şi insipid, ci plină de regrete amarnice?

Nu ştiu. Nu-mi pot răspunde. Sunt prea confuză.