Jurnalul lui Manon.

– Păi bine, măi, Mihăiţă, să nu dai tu la master… Puteam să jur că dai…
– Nu am mai vrut, Nona.

Stăteam la scara blocului în miez de noapte, mă sunase hai la o ţigară, şi povesteam diverse, şi râdeam. Bârfeam- ca să fiu sinceră, tocam mărunt persoane, locuri, evenimente, şi dă-i, iar, râs…

Şi mă pocnea tristeţea, instant şi inexplicabil- căci toată ziua fusesem licurici, vioaie…

– Dar, totuşi, să nu dai tu la master, ahh…
– Nu vreau, nu mă reprezintă masterul ăsta, eu voiam la Regie de Film şi ştii că abia de la anul se înfiinţează.
El îmi vorbeşte hotărât, convins.
– Da, corect, aşa e, trebuie să faci ceea ce te reprezintă.

Vorbeam de toate şi mie îmi stătea mintea doar la masterul lui Mihai, nu înţelegeam ce dracu m-a lovit aşa, angoasa…

– Dar totuşi, erai şi tu în sistem, tot aici în şcoală, ce dracu faci un an de zile?
– Nona, nu-ţi mai face griji, e mai bine aşa, o să dau probe la un teatru, îmi ocup eu timpul cu ceva, îmi zice el, zâmbind optimist şi consolându-mă pe mine.

Dar eu, tot tuflită. …Până când, brusc, înţeleg.

– Auzi, Mihai, tu ştii de ce am eu starea asta de “mânheală”?
– De ce?
– Îmi vine de la tine, puiule, tu mi-o transmiţi, că eşti aici, aproape, o simt cu antenele. Ia, uită-te în ochii lui mami şi spune-i că nu îţi pare rău, că nu ai niciun regret pentru faptul că mâine nu te prezinţi la examen.
– …Îmi pare rău, Nona… îmi pare rău… E ca un oftat de eliberare, care ne descătuşează pe amândoi.

Eu, brusc, simt că am înviat, toată ceaţa mi s-a luat de pe suflet. Deci facem scenarii pentru anul care va veni şi care va trebui să fie bun pentru Mihai, nu gol, lipsit de perspective.

Și iată cum, aseară, am mai aflat ceva despre mine şi despre eşecurile pe care le am, uneori, în relaţiile cu cei dragi: nu pot fi de niciun ajutor atâta timp cât îmi îngenunchiez instinctul şi accept minciuna fiinţei lor.

Aș dori, în primul rând, să evităm politicos mustăceala aferentă, mă frământă să scriu despre ceea ce vedeți în titlu de… ceva vreme, dar m-am cenzurat, pentru că știam că mă expun mai mult decât dacă, să dau un exemplu la întâmplare, aș scrie despre cum făcea sex unul dintre bărbații mei, și anume în viteza a cincea agonic, încurajându-se permanent în proces deci dându-și singur “și”-urile și “hai”-urile. Vă rog…

**
Să o spun dintr-o suflare: Eu vorbesc cu unele animale. În limba lor. Altora, doar le înțeleg limbajul.
E nevoie, pentru a desluși misterul, de timp, inimă, atenție și de ureche muzicală.

**
Mi-am petrecut vacanțele copilăriei în județul Vâlcea, la o bunică de poveste, care avea sufletul țesut cu noaptea suferinței sufletești, dar pe care erau brodate bucăți de soare luminos.
Maria se numea bunica dinspre tată, fusese pe vremuri moașă, iar sătenii își scoteau pălăria cuviincios când o întâlneau pe Coana Moașa din Știrbești.

Când bunica mea își traversa propria curte, toate păsările pe lângă care trecea se lăsau la pământ, așteptând să fie mângâiate, așa de blânde deveniseră, și de dornice de atingere.

Eu, cu ochii ăștia mari cât cepele, stăteam coadă după Maia.
Vedeam.
Simțeam.
Analizam minunea.

Drept urmare, pot comunica foarte bine cu păsările. În limba lor, nu numai în limba noastră limitată la comanda de chemare la masă sau ușuire.

Iubesc în mod special curcile, pentru că îmi par suflețele chinuite (Ana Maria, încetează!). Le priveam ore în șir, gândindu-mă că aceste păsări au vocația nefericirii, așa, urâțele, cu penaj necolorat, cu sunetele pe care le scot, de veșnică plângere.
Și într-o zi am înțeles mai multul. Ele au rămas neadaptate și trăiesc drama păsării din colivie. Penajul de camuflaj arată că trebuie să fie libere, pe câmp, nu adunate în țarc.

I-am spus, într-o zi, bunicii, că eu pot vorbi cu curcile, căci le înțeleg. M-a privit cu ochi calzi și buni, care mă sfredeleau curios, fără umbră de îndoială.
– Maie, când dai drumul curcilor în țarină, vin cu tine, și o să vezi.

Era o zi toridă, iar câmpul mirosea a iarbă încinsă. Curcile ciuguleau hulpav firișoare fragede, asigurându-se una pe cealaltă că nimeni nu se depărtează prea mult de grup.
Priveam, cu bunica, în tăcere.
– Maie, eu o să fac un sunet anume, și ele mă vor asculta cu atenție, fără să miște. Să fii atentă. După aceea o să le spun ceva, iar ele vor reacționa imediat, așa că îți vei da seama că nu e o coincidență.

Am scos primul sunet. Cele douăzeci de păsări au înțepenit. După câteva secunde, și-au reluat, gălăgioase, activitatea.
Atunci am scos celălalt sunet. Toate păsările au fugit, instant, în tufișurile din preajmă.

Bunica era siderată, ce le-ai spus prima dată?
– Le-am făcut atente.
– Și a doua oară?
– Le-am spus că pericolul vine din cer.

**
Acum câțiva ani, am fost la o prietenă, la țară. Eram, deja, ca două surori, decantasem istorie împreună, însă mă ironiza, de câte ori avea ocazia, căci oamenii nu uită când le mărturisești lucruri care lor li se par ciudățele.

Am intrat pe poartă, vesele și îmbătate de mirosul rural, și din fundul curții s-a auzit o cotcodăceală zgomotoasă de găină.
– Ete, zic, găina aia tocmai a făcut un ou.
– De unde știi? (mă întreabă prietena, zâmbind cu milă).
– Găinile, după ce fac oul, au o depresie post-partum, sunt supărate, de durere, de chin, dracu știe, au și o mândrie înciudată, trece o vreme până când se liniștesc. Cotcodăcesc într-un fel anume, parcă înjură.
– Nu cred.
– Hai acolo.

În șopronul micuț, o găină se agita vocal.
– Du-te la cuibar, îi zic prietenei, și pune mîna pe ouă. Unul dintre ele este fierbinte.

Când s-a întors, fața ei șocată spunea tot. Mă privea ca pe un extraterestru și îi încremenise oul în palmă.
– Nu e paranormal, draga mea, e simplă observație, derulată în timp.
Ochii prietenei erau mari, albaștri și devorați de curiozitate. M-a tras de mână, ca să nu zic că mi-a smuls-o, și m-a dus în mijlocul păsăretului, găina aia ce zice?
– Auzi sunetul pe care îl scoate? E rotund, cald, e mesaj pentru cocoș, că e disponibilă.
– Nona!! Știu! …Vino!!!

Alergarea febrilă ne-a oprit direct în casa răcoroasă, cu miros de levănțică.
– Uite!, îmi arată ea, pe masă, o căciulă de blană, rusească, din care se auzeau glasuri fragede de puișori. Ce zic ei acum?
– Ei sunt singuri, supărați, și cheamă. Au nevoie de cloșcă. Sunetele sunt ascuțite. Fii atentă, aceste sunete se vor schimba.
Am ridicat cu grijă ștergarul și mi-am pus palmele deasupra pufuleților aurii, cât să mă simtă. Vezi, sunetele sunt acum altfel, ei cred că a venit mama lor, sunt protejați. Vrei să îți mai arăt ceva?
– Da, da!!!! În ochii prietenei mele era o bucurie copilărească, energetică.
– Vezi ce gălăgioși sunt. Ei se odihnesc on and off, e ca o secție de neonatologie, când plânge un bebe, îi activează și pe ceilalți, deci odihna este întreruptă permanent, asta îi face irascibili. O să îi potolesc, pentru câteva secunde.
Și scot, deasupra lor, un anumit sunet, ca un țârâit delicat.
Puii amuțesc și se aude, în liniștea din odaie, doar acul ticăit al pendulei. Această tăcere vie durează doar trei secunde, căci bulgărașii încep, iar, frăsuiala.
–Dumnezeule, parcă i-ai vrăjit…
– Nu i-am vrăjit, am vorbit pe limba lor, asta înseamnă potoliți-vă, măi, vreau să dorm… Ei sunt cuminți și ascultători, deci se liniștesc… până când unul se mișcă iar, călcând pe un picioruș străin din imediata vecinătate.

În seara aceea prietena mea mi-a spus că e fericită.
– De ce?
– Nu suntem singuri, în lumea asta mare, Nona, trebuie doar să știm să ne uităm în jur…

**
Cresc câini de când mă știu, dar cu ei vorbesc pe limba mea. Domesticiți de mii de ani au, dezvoltată, cumva genetic, disponibilitatea pentru a ne înțelege ei, pe noi.
Din punctul meu de vedere, contează enorm să nu uit două lucruri importante: faptul că un câine consideră că tu îi aparții, nu el, tie și faptul de a fi atentă la el pentru a-i înțelege mesajul.

Astă iarnă eram cu o prietenă, ne înțepenise dumnezeu într-o fundătură, cu mașina patinând în troianul de zăpadă. Zona, cu case semi-dubioase. Încercările de a scoate biata broscuță din nămeți se soldaseră cu victoria de a o adânci definitiv în noroiul de sub pojghița de gheață.
Mi-am luat inima în dinți și am pornit-o per pedes, la vale, să bat la o poartă, pentru ajutor.
Am auzit, în spatele meu, la douăzeci de metri, un lătrat de câine care venea în fugă, cu tot cu posesor, după mine.
Prietena mea mi-a mărturisit mai târziu că paralizase de frică, pentru că ea vedea namila de lup galopând.
Eu doar auzeam lătratul, în ceafă.

M-am întors spre câine și i-am zis: Ce faci puiul lui mami? Dragule. Știe mami că aici tu ești stăpân. Bravo!

Lătrând ușor modificat, câinele a făcut cale întoarsă.

În drumul spre casă, după ore de muncă la scos mașina din noroi (căci am adus ajutoare de la o casă învecinată), i-am explicat prietenei, care nu înțelegea de ce nu am fost și eu terifiată, asta: vocea câinelui îmi spunea că e de talie mare, dar că nu a ajuns încă la maturitate.
Lătratul era specific pentru un puiandru care începe să aibă acut simțul proprietății, însă, peste acesta, era dorința de a fi remarcat, ca personalitate….Dorință pe care i-am respectat-o, vorbind, în felul acela, cu el.
Câinii de pază sunt orgolioși, și când îi potolești, ei latră în continuare, cu sunete mai rotunde, însă… Se departează spunându-ți cvasi-politicos, ne-am înțeles, da? eu sunt in charge pe teritoriul ăsta…

**
Da. Eu înțeleg limbajul animalelor și comunic cu ele. Acest limbaj este alcătuit, ca și al nostru, din sunete simple. Este compact, fără cuvinte, nealambicat, iar starea se transmite prin stridențe sau rotunjimi.

Eu înțeleg limbajul animalelor, fiind atentă la sunete, la coadă, la ochi- la tot ce înseamnă non-verbal.

Omul are milioane de cuvinte în vocabular, prin care poate exprima absolut tot, și jur că am momente în care nu pricep o iotă din ce vrea să îmi spună, pentru că minte, ascunde sau își învelește mesajul, așa că îmi fixez privirea pe ochi și pe felul în care i se mișcă trupul. Nu mă las până nu înțeleg.

Dar. Îmi recunosc și eșecul: Sunt fracturată și fac greșeli regretabile când nu aud vocea sau când nu privesc persoana face to face.
În cazurile astea nu înțeleg și uneori interpretez eronat…

În ceea ce-i privește pe ceilalți, în comunicare cu mine, uneori am surprize de proporții… Cu toate că eu spun, absolut sincer, când sunt iritată de ceva,  “vezi că asta mă deranjează, n-o mai face, te rog”,  mi se întâmplă să nu fiu văzută, să nu fiu înțeleasă, deși cuvântul “Nu” ar trebui să fie destul de clar….
Deci, firesc, în momentul în care, sătulă să tot repet la infinit același lucru – mă enervez și fac o criză de nervi, interlocutorul mă privește… sugestiv.
Are senzația clară că în fața lui se află un animal care schiaună și căruia nu-i înțelege limbajul. Mesajul.

…Drept urmare, El -omul pune punct comunicării cu mine- Animalul.

**
…Am scris multișor, azi.
O anumită pereche de ochi, citind acest articol, va înțelege de ce, acum ceva timp, când mi-a intrat în birou, dialogul a fost acesta:
Eu: Tu ești îndrăgostita moartă.
Ea: Daa…E așa de evident? Se vede?
Eu: Nu știu. Eu văd, în ochii tăi, iubire… …Și văd, tot acolo, că EL… e mai tânăr decât tine.

**
Acum dau liber la mustăceală. 😉

…Care n-o să fie, știu eu, căci simt și prin eter; mai sunteți, acolo, câțiva ca mine…

Nu scrie despre asta, ești nebună, îți pleacă toți, din jurnal…

Eu, azi, cu mintea mea de acum, cred că:

Cei care sunt GAY (folosesc un termen generic) s-au născut așa, nu au ales, când au ieșit din placentă, eu vreau aia.

Ei sunt mai chinuiți decât heterosexualii, sunt considerați, în societate, paria. În țările subdezvoltate, sunt ostracizați.

Au drepturi, pentru că sunt oameni, pentru că au suflet.

Au dreptul să-și crească și să-și educe copiii. Homosexualitatea nu se ia prin mimetism. …Homosexualii se nasc în familii normale.

Un procent enorm din populația care declară sus și tare că e straight și care înfierează homo/bisexualitatea, a visat la /a avut experiențe bisexuale, ca experiment, fun sau mai știu eu dracu ce, ceea ce-i face, pe acești oameni, cu adevărat, condamnabili, dacă ținem cu tot dinadinsul să aruncăm cu piatra.

Am întâlnit homosexuali care îi bat la cur pe mulți dintre bărbații pe care îi cunosc.
Au minte sclipitoare de mascul, au sensibilitate de femeie.
Sunt pedanți, curați tot timpul, au grijă permanent de imaginea lor.
Au spirit caustic, dureri ascunse, zâmbet bun și cald, incertitudini.

Știu să asculte, își îngroapă tristețea cu demnitate. (Nu iau aici în considerare uscăturile, vorbesc despre esență.)

Acești oameni sunt, pe alte coordonate, la fel de inadaptați ca și mine.

Eu visez la o lume în care ( indiferent de ceea ce ți se întâmplă, drame, supărări) oamenii să poată zâmbi când sunt călcați pe picior, din greșeală.

Zâmbetul de pe fața mea aduce soare în inima ta.
Aici, în românia, nu se poate.

Dacă zâmbesc pentru a-mi ascunde durerea, trebuie că sunt nebună.

Dacă sunt entuziastă și am efuziuni sentimentale, trebuie că ascund eu ceva.
Mulți, din jurul, meu sunt foarte preocupați să-mi tempereze entuziasmul.

Zilnic, așa.

De o viață.

Mulți oameni mă iau for granted și decid ei pentru mine, e mai bine așa…
Nu fac nici cel mai mic efort să mă înțeleagă, să mă accepte așa cum sunt eu, un sfredeluș drăgăstos cu draci în cur, când se enervează…
Deci, sunt, pururi, părăsibilă.
…După care, invariabil, parcă sunt blestemată, foștii iubiți îmi caută iubirea, căci golul din inima lor nu e în general, ci poartă numele meu…Și eu fac eforturi să nu îi rănesc, dar sunt secată… Deci urmează ca ei să mă mai calce, o dată, pe cap.

Prietenii mei speciali mă iubesc, așa defectă cum sunt. Nu mă scormonesc, să-mi găsească defectul, nu mă studiază ca pe un cobai în laborator, pentru a vedea cât rezist, când mă epuizez.
Nu mă pun sub lupă, ca să-și demonstreze că ei sunt mai buni ca mine.

Ei îmi zâmbesc și mă iartă, atunci când greșesc și îmi cer scuze.

Mă sună, uneori, doar ca să îmi spună te iubesc.

Bărbații straight din viața mea, pe care i-am iubit, voiau să fiu satelit, să gravitez, aveau fițe de primadonă. Trebuia să fiu, și bărbat, în relație, și femeie.

…Tot de defectă ce sunt, pentru că, structural, fără să cer, la naștere, fără să îmi doresc, mă îndrăgostesc numai de un anume tipar de bărbat: traumatizatul, nefericitul, neînțelesul, cel care, din complex de inferioritate, a devenit cult, sclipitor, fermecător…

Am realizat târziu, asta, și tot atunci mi-am dat seama de implacabil…
…Femeile traumatizate au grijă ca cei din jur să nu sufere, bărbații traumatizați sunt absolut și definitiv egocentriști.
...Excepție face o singură categorie. …Ea-i reprezintă pe bărbații care intră automat în sufletul meu, ca FRAȚI: cei născuți altfel– indiferent de coordonatele acestui diferit.

Mi-am făcut acest jurnal, ca să așez aici, poverile. Manon pare o poveste, iar azi, prin ceea ce am scris mai sus, voi supăra oameni dragi, cum e posibil ca o femeie hetero să aibă amici din comunitatea LGBT?…
…Însă câți dintre voi, care mă citesc acum, dacă m-ar întâlni, m-ar lua exact așa cum sunt, bună și nebună,  fără să aibă cea mai mică intenție de a-mi scormoni sub carcasă pentru a-și dovedi că în realitate nu sunt povestea din jurnal?

Luați-mă așa cum sunt, jurnalul mă reflectă întocmai: un suflet chinuit, care iubește alte suflete chinuite.
Dacă mă luați pe mine așa cum sunt, luați-i și pe cei din jur, la fel… Suntem, toți, oameni. Toți. …Și n-o să stăm suficient de mult deasupra de pământ…

Dacă este adevărat că unii oameni vin pe lume gata modificați în acel fel, atît de (pe nedrept) hulit, să ne gândim că într-o zi, indiferent de voința noastră, putem deveni părinți de copil special.

Aștept cu drag opinii, bazate pe experiență directă, nu pe considerații bibliografice.
…Ca să redescoperim numitorul comun: umanitatea.

Ziua 13, Bucureşti, România

Du-te acasă, că iar incremenişi la birou, şi e 8 seara, îmi zice înţeleapta voce a conştiinţei…

Eu, neah…

Pe la zece sting lumina, împinsă de la spate de somn, ies din şcoală şi prind în direct cel mai bubuitor tunet ever.
La câteva minute, vine şi ploaia, ca o domnişoară timidă, cu stropi discreţi şi vânt călduţ…

Nu grăbesc pasul, strada e liberă, afară, primăvară, iar eu am atâtea gânduri de povestit, e bine…

…Preţ de două minute, până când se dezlănţuie nebunia. Vântul, grăbit, începe să scuture copacii din rădăcină de parcă şi-ar fi pierdut portofelul, iar fulgerele orbitoare care-i dau o mână de ajutor îmi anunţă un început de disconfort, căci sunt uşor cam prea dese pentru a mă bucura în taină de romantismul stropilor călduţi care, mână-n mănă cu inamicul, îşi schimbă consistenţa, par să fie mai deşi, mai mărişori…

Grăbesc pasul, precaută, dar păstrându-mi prestanţa de doamnă…şi într-un minut trăiesc pe viu experienţa Anei, în drumul ei către Manole…

Norii aruncă pe pământ o ploaie cum n-am mai văzut decât în filmele cu furtuni pe mare, în care clăbucii valurilor se amestecă nervos cu rafalele torenţiale…

Din domnişoara timidă şi inofensivă, ploaia devine o vrăjitoare sardonică, ce-şi face dansul nebun de la miezul nopţii aruncând cu stropi mari şi reci din toate direcţiile, învăluitor, de mă şi întreb absolut idiot ce m-aş face dacă aş fi acum un ştergător de parbriz?
Miroase a baltă, de parcă o gură de sus a supt un lac întreg şi i-a dat drumul printre dinţi, fără simţ de responsabilitate, în capul bietei capitale europene…

Până să ajung în staţie, umbrela este dovedită şi se declară dată peste cap.

Apa cade din cer cu o bucurie care încă mi-ar da fiori plăcuţi, dacă fulgerele, în crescendo violent, nu m-ar speria atât de tare.
Mă gândesc, preventiv, ca să nu zic că nu mi-am spus-o, oare ăsta mi-o fi sfârşitul, prin carbonizare? …Dar n-apuc să îmi răspund, căci picioarele mele demarează o fugă sănătoasă şi nu-şi stopează trapul de căluţ până când nu urcă în autobuzul venit, iată, da, deci se poate, la fix!

Afară e urgie. Taifun.

Fiecare stop pe care-l face şoferul, în staţii, culege oameni muraţi instantaneu, suntem fleaşcă toţi, până la piele, însă, paradoxal, într-o complicitate aproape unică în viaţă, toţi călătorii sunt veseli şi schimbă priviri prietenoase, căci inamicul este comun şi a terfelit tot ce-a prins, fără deosebire…

Cobor încet din autobuz, aş lua-o la goană dar mi-e frică de trăznet, aşa că oftez timid şi vâslesc pe trotuar prin apa care ajunge la glezne…

Ajung acasă cu trei kilograme în plus.
Mă dezbrac pe repede înainte şi mă arunc în duş, infrigurată.

…Moment în care realizez că veselia cu care natura se joacă dezastruos, ciufulind copacii, a scos din minţi şi biata apă menajeră, care, într-un moment de beatitudine, a părăsit ţevile, pentru a merge afară, la marea întâlnire, lăsându-mi, la deschiderea robineţilor, mesajul: “fffsst…” al aerului gol.

…Afară, evident, furtuna s-a potolit.

Stau întinsă pe pat, atârnată de sfori înăuntrul meu ca alpiniştii utilitari, eu, care am frică de înălţime…

Am ceva ce-mi flutură dureros în plex, ştim senzaţia, dar mă apucase scormoneala.

Închid ochii şi cobor încet, tăcut, să înţeleg, să prind misterul biluţei care îmi înghesuie inima.

Aşa făceam când mă devastau (eufemism) colicile renale.
Durerile sunt gradate pe intensităţi.
Colica renală este o durere care, la scurt timp de la declanşare, are o intensitate de 10, pe o scală de la 1 la 10.
Nu scade.
Secundele devin eternităţi agonizante.
După zece minute cedezi, nu mai ai speranţe, ştii că vei muri.
Cu timpul, am învăţat să cobor în mine. Să stau acolo, respirând într-un anume tempo, pentru a preîntâmpina protestul prin simpatie al stomacului, care rejecta calmantele, şi să vizualizez rinichiul chinuit în lupta corp la corp cu o biată pietricică. …Încercând cu disperare să nu vomez, să nu mă panichez, să aştept, să rezist, să nu cedez, căci trebuie să treacă.
…Eram doar un copil, era prea devreme şi pentru asta.

Stau întinsă pe spate, atârnată de sfori imaginare, înăuntru, dorind să înţeleg pentru a combate.
În plex, se spune, este sufletul. El pare să devină material uneori, căci îl simţi ca pe un organ inflamat, şi ziua, şi noaptea. …Mai ales când te trezeşti, dimineaţa.

Îl simt. Nu doare violent, muşcând din trup, dar te supără ca o mâhnire de gradul 7. Fluctuantă. Frământătoare. Cu irizări solare, calde. Cu fiori. Contracţii bruşte şi convulsive ale diafragmei, sughiţat intern, dar nu se mişcă nimic. Un efect fără cauză materială care îţi acutizează toate simţurile şi te ţine în gardă. Cu predispoziţie spre lăcrimare inopinată şi senzaţie de zbucium.
O explozie orbitoare de artificii care îţi pârjoleşte inima.

Sunt învinsă de ne-palpabil şi de ne-concret şi mă târăsc ruşinată în sus, spre aer…

Nu pot să înţeleg ce se întâmplă, pentru că neştiind ce e, nu am metode de investigare. Dacă îţi pui o leucocită în palmă, ea nu va şti că e din tine, nu are organ sau simţ cu care să te perceapă.

Am ceva inflamat în piept, suficient de mare încât să-l detectez, dar nu am ochi, să îl văd.

E durere pe alte coordonate, şi nu ţine de lupte somatice, ţine de legătura cu un alt om.

De mii de ani, se numeşte dor.

Nu se poate explica logic. Nu se poate combate.

Este singurul  lucru care te face să conştientizezi  dureros că eşti viu…
…Şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, cu smerenie, pentru această durere.

M-au complexat întotdeauna oamenii care, atunci când vor să explice ceva, dau exemple din cărţi. Au la îndemână vorbe celebre, citate, titluri, autori, adică memoria, niciodată pe ei înşişi…
Cei mai intimidanţi sunt cei care susură, cu nasul răsfirat de mândrie, ceva gen ah, ador scriitorii sud-americani…

Eu n-am cei şapte ani de-acasă, v-am spus vreodată?
M-au împins în şcoală de la şase ani, că mă apucasem de citit şi mama a considerat că trebuie să vorbesc de-ale noastre, de-ale copiilor, cu copiii. Voia să mă îndepărteze de ispita timpurie, căci eu, ca şi unii dintre cei care citesc pe aici, aveam acasă biblioteca aceea, în care găseai, de la basme, poliţiste şi J.Verne, de toate. …Vă amintiţi colecţia Dumas, cu coperţile alea speciale?
Cărţile alea… le-am uitat aproape pe toate. Adică s-au aşezat în mine. Mi-au rămas cele de referinţă, la care mă întorc cu drag, din când în când, ca să miros trecutul.

În clasa a patra, mama m-a dus la psiholog.
– Cred că e o problemă cu fata mea.
– Spuneţi.
– …Citeşte…
– Hmm…Am înţeles. …Decameronul?! (îl citisem dintr-a treia)
– Nu, doamne fereşte. Citeşte, pur şi simplu.
Seara nu adoarme până când nu parcurge câteva pagini dintr-o carte. Ziua, la fel…Mă îngrijorează, o fi ceva în neregulă cu ea? Că nu se odihneşte, are nevoie de somn, la vârsta ei…
– Doamnă, să vă spun ceva. E bine că citeşte, nu are nicio problemă…Cititul o relaxează, nu o surmenează.

Mama avea dreptate. Citeam prea mult, eram dependentă de alte lumi, de alte vieţi, de alte timpuri.
Cititul potenţează sensibilitatea.

M-au complexat întotdeauna oamenii care, atunci când vor să explice ceva, dau exemple, obstinant, din filme. Titluri, personaje, nume de actori, faze…Ei au reţinut filmul, dar nu-şi pot exprima propriul sentiment.
Ai văzut filmul? Cam aşa… ştii la ce mă refer, nu? / Ăăă…cred că da…

Am terminat o facultate de artă. Am văzut filme, şi înainte de a fi studentă, şi fiind studentă, şi după aceea. De toate genurile: negre, absconse, de căcat, inteligente, comice, comerciale, de artă. Ca să strecor un spirit leşinat: n-am văzut, încă, genul… 3D, şi mă feresc, pentru că, din câte am auzit, subtitrarea e 2D, iar eu am rău de mare.
Filmele alea, incluzându-l şi pe cel de aseară…le-am uitat, pe toate. Am, lipit de suflet, un singur regizor, evident, Woody Allen, şi un monstru sacru: Charlie Chaplin. Esenţa ironiei inteligente şi esenţa comediei tragice. Nu ştiu titlurile filmelor, însă mi-au rămas ştanţate senzaţia, ideea şi virtuozitatea.

Homo Sapiens Sapiens este un organism complex, o individualitate distinctă, ca să bag şi un truism la înaintare.
Când vorbim despre un om, ne referim la datul bio-psiho-socio-culturalo-astral.
Genotip + Fenotip. Datul genetic se împleteşte cu ceea ce e în jurul nostru, ce vedem, ce atingem, ce mirosim. …Lucruri pe care le aspirăm, le prelucrăm cu filtrul propriu. Asta ne face unici.

Deci. Oamenii care dau exemple şi citează, au pretenţia că micul lor univers este, automat, şi al tău.
Au, da, o memorie de computer. Care mă complexează.
…Pentru că eu uit. Nu mai ştiu numele tuturor cărţilor, filmelor, nu mai ştiu istorii, intrigi, conficte.
Topesc, ne-voit, tot ceea ce asimilez, las la decantat iar produsul final, în gândire şi comportament,  îmi aparţine, având la bază tot ceea ce am asimilat. …Sunt eu, ca sumă de alte eu-ri străine.

Nu uit, însă, niciodată, cum miroase pământul reavăn.
Nu uit să miros anotimpurile şi să ascult când cineva vorbeşte.

La asta mă gândeam azi, în timp ce căscam în gând, plictisită de un regizoraş mediocru cu memorie bună care, ca sa-mi explice un rahat banal, a făcut o acoladă prin trei filme.

Oamenii care dau exemple din alţii, nu sunt ei înşişi, iar eu îi consider…uitaţi-vă-n titlu.
Exact. De Gogol.

Aceşti oameni sunt prea plini de creier şi nu se lasă să li se-ntâmple.

Simt să scriu despre asta şi nu vreau să citiţi, însă mi-aş dori să aveţi idee; aşa că nu tastez litere, ci transmit gânduri.

Acest articol este invizibil. El se află în hardul inaccesibil al computerului nonaM.

***
Am publicat, ieri, System Error
Eu, cea care scrie nefiind scriitoare, eu, criticul meu number1, zic, despre System Error:  Mi-e cel mai drag articol pe care l-am scris vreodată. Rotund, ermetic, perfect. Cutia care-o adăposteşte şi pe Pandora, însăşi.
Oamenii, îmi ziceam ieri, se vor speria de limbajul care pare de neînţeles şi vor citi pe diagonală.
…Speram  în taină să nu fie aşa.

Am, la această postare, doar trei comentarii.
Am prevăzut asta. Am prevăzut şi reacţiile voastre, la citirea articolului, care vor rămâne, multe, nemărturisite.
Exclud categoria de imbecili care aterizează aici din greşeală. Eu nu scriu pentru toţi.

Unii dintre voi (cu care am vorbit şi pe messenger) au deschis jurnalul şi au văzut o imagine de ansamblu cu chestii tehnice şi cuvinte de programare.  Urmarea? Activat instinctiv, subconştientul scoate din mânecă prima voastră experienţă cu computerul, în care toate lucrurile păreau mistere de nepătruns, engleza elementară părea chineză, iar datul unui click stârnea o frică nebună, doamne, o să învăţ vreodată să îmi fac din calculator, prieten?
În concluzie, vă apucaţi să parcurgeţi textul fără să daţi atenţie la detalii, convinşi că sunt chestii care vă depăşesc şi care par înşirate acolo doar pentru a umple o pagină, că Manon e altfel şi e cool, în felul ei...

Alţii, uşor miraţi, au trecut cu privirea pe fiecare frază şi au înţeles frântura, Manon azi nu poate să scrie, pentru că este în aceeaşi avarie, de o săptămână, deci azi i s-a ars şi beculeţul roşu. Corect. Aşa este.

O singură persoană a înţeles tot. …Pentru că ştia de dinainte istoria. Nu, nu eşti tu ne-dragule, este Irina, colega mea.

Iar eu simt nevoia să explic, la întunericul eterului, de ce iubesc acest articol mai mult decât întreg jurnalul la un loc.

În el se află Manon, lovită atât de crunt, încât nu poate scrie, căci dacă încearcă s-o facă, va trebui să înjure sau să fie cinică. Iar gura ei e mută.
În articol se află şi El, fostul soare.
În articol vă aflaţi şi voi, cititorii, de care mă agăţ eu ca să uit de mine, acolo e încercarea mea disperată de a scrie totuşi ceva, şi neputinţa de a o face.
M-am documentat ieri, trei ore, bântuind prin limbaj de computadorişti, ca să găsesc exact ceea ce-mi defineşte stările.
Am vrut să pun emoţii în altfel de limbaj. N-am prezentat poza, ci ADN-ul.
Nimic, în articol, nu e random, deşi pare. Cuvintele sunt de programare, însă fiecare e ales cu grijă, pentru că reprezintă funcţiile vitale care cedează. Este engleză simplă. Fraze eliptice care concentrează sentimente, cădere, chin.
Iubesc acest articol rotund, scris în altă limbă, şi citindu-l la infinit m-am calmat ca atunci când mă consiliază prietenii, în dramă.
De aceea nu voiam să las lucrurile aşa, de aceea am vrut să scriu despre asta.
Mă pot lovi programatorii, oamenii, însă, nu.
Reciteşte System Error şi nu-l comenta, ţi-am dat cheia să deschizi cutia. Cuvânt cu cuvânt.

Nimic nu e la întâmplare. E doar un cod. Care, descifrat, e simplu de înţeles.

Şi am scris, azi, acest articol invizibil, doar ca să spun că Manon e o tâmpită îndrăgostită de un pătrat ermetic, pe care tot ea l-a construit, în minte.

Ieri, Manon, a fost ca un inginer. …Ocazie cu care a înţeles, în sfârşit, semantica.

Atenţie, încep articolul cu o paranteză ridicolă şi termin cu o întrebare puerilă.

(Sunt fericită.
…Deşi m-am dus la culcare, tristă, după noaptea albă, abia la şapte dimineaţa.
Sunt fericită aşa cum nu am mai fost de multă vreme, fără frici.
E simplu. Vă am pe voi, dragi, şi ştiu că vă sunt dragă. Îi iubesc pe oamenii ăştia necunoscuţi, femei şi bărbaţi, care intră în jurnal, aşa cum mi-am iubit relaţiile: cu aceeaşi bucurie, însă fără pic de teamă, căci nu ne putem face rău. Atât, voiam să o mai spun o dată, ca să ştiţi.)

**

Azi noapte avusei conferinţă pe messenger, cu doi artişti care-mi sclipesc în viaţă: el şi ea.
La un moment dat, nu ştiu din ce ne luarăm, el zice:
– Voi nu ştiţi ce vor bărbaţii.
– Bună, asta, zic, aş vrea şi io să aflu, oi fi îmbătrânit degeaba.
După enşpe paranteze, prietenul decretează: Bărbaţii vor sex.
La mirarea mea interzisă, adaugă: Te aşteptai să-ţi spun altceva?
– Sincer, zic, mă aşteptam să-mi dai Graalul. Eşti bisexual?
– Nici vorbă.
Subiectul se fuşeri tocmai cînd mă pregăteam să-i spun, la rândul meu, ca muiere, ce cred eu că vor bărbaţii.

…Nu-i nimic, de aia mi-a dat dumnezeu jurnal, să aberez în el ca să puteţi combate.

Am avut instinctiv, din adolescenţă, un feeling, o idee despre cam ce vor bărbaţii, croite, în sufletu-mi, nu ştiu de unde.
Şi am funcţionat, conform acestui sentiment, la fel, în toate relaţiile.
Trei dintre aceşti bărbaţi îmi citesc jurnalul; de două zile, şi al patrulea. Dacă eu spun minciuni acum, îi aştept la comentarii.

Prezint mai jos, nu o enumerare de nevoi masculine, ci un film despre cum sunt eu în relaţie.
Aşa veţi înţelege mai bine subiectul articolului: ce cred eu că vor bărbaţii.
El vine acasă. Manon face dansul bucuriei, după îmbrăţişarea sufocantă şi te iubesc-uri adolescentine.
Lui îi e foame. Manon aşază masa, cu felul lui preferat de mîncare. Nu are timp să stea jos, e nevoie tot timpul de ceva la masă, iar ea zburdă, fericită că-şi hrăneşte bărbatul. Pupici razanţi pe creştet.
El trebuie să fie îmbăcat bine. Uite ce ţi-am cumpărat, cum de ce, tu eşti oglinda sufletului meu, iar sufletul meu este cool.
El face baie. Cînd mă chemi, te săpunesc.
El este alintat. Iubit. Aşa cum trebuie, căci manon are, de la primul bărbat, certitudinea că bărbaţii nu vor nadii comăneci, ci femei care îi fac să se simtă puternici ca să uite de frustrări şi complexe. …Căci bărbaţii colcăie de incertitudini.
Dimineaţa. Sărutul pe guriţa adormită, trezeşte-te, micul dejun e gata, zâmbeşte-mi şi mie, ca să am soare în viaţă toată ziua.
Probleme financiare. Ia tu toţi banii, eşti bărbat, dacă ai portofelul gol te deprimă, eu păstrez cît să fac masa de seară, ce vrei să papi?
Eşti frumos.
Tu ştii că sclipeşti de inteligenţă, iar eu sunt topită după tine?!
Manon ştie că o relaţie durează atîta timp cît femeia are admiraţie pentru bărbatul ei. Admiraţie adevărată. Nu bărbatul conduce. El are nevoi. Iar dacă femeia îşi admiră partenerul, ea vede tot şi oferă tot.
Manon inventează, neprogramat, jocuri de cuvinte, cîntecele.
În drumul spre litoral ea îi ţine sucul, ea îi dă să pape, căci a luat pachet, ea inventează poveşti ad hoc la vederea numelor de localităţi.
Manon e mamă, e soră, e iubită.
Instinctiv.
În pat are grijă de el, cu o pasiune care uneori provoacă ruşinici, pentru el, motive de mândrie, pentru ea.
Manon îl susţine, îl redresează. Îl înţelege, deşi are sufletul umbrit, că el are tot timpul un loc de refugiu, la care accesul femeii este interzis
Ea este acolo, când el are nevoie. Bărbatul are nevoie tot timpul de atenţie, el vrea să gravitezi, ca satelit, pe lîngă astru, cu lucruri minore.
Când femeia îşi admiră bărbatul, îl simte, îl vede.
Totul e simplu şi firesc.
La vedere.

Acum cîţiva ani, un mare actor, care mi-e ca un tată, mi-a zis: tu ştii de ce nu poţi avea o relaţie pe viaţă, cu cineva? E simplu, eşti o cârpă, deşi le ai pe toate: amantă în pat, gospodină în bucătărie, doamnă în societate…Dar eşti o cârpă, şi ţi-o spun cu tot dragul. Îl iubeşti pe bărbat şi îi sufli în cur, când, de fapt, noi, bărbaţii, ştii ce vrem? noi vrem o femeie care are mister, să ne joace, să ne ţină în suspans, să ne refuze, o scorpie... Tu eşti o femeie adevărată, dar nu ai taine în relaţie, taina TA…
– Eu nu cred în jocuri de astea, să mă dau indiferenta cănd ard, iubirea nu ţine o veşnicie, nu pot funcţiona ca rapandulele…
– Păcat, puiule, aici pierzi tu...

Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe number 3, povestindu-i discuţia. Trecuse vreme de la despărţire, eram familie.
– Nona, nu ştiu cum funcţionează Zamfu, dar eu cred că aşa trebuie să iubească o femeie, ca TINE. … Am să caut toată viaţa o nonă.

Deci, în concluzie, pasez în eter: Bărbaţii vor sex, punct? Bărbaţii vor femei care se dau indiferente?
Ştiu, pueril, e ca şi cum am discuta în tren despre religie, însă am nevoie, azi, să ştiu…

…Acesta poate fi adevărul pe care nu l-am văzut niciodată…

În România se face economie la apă.
Unii oameni nu se spală, nu-şi spală hainele, nu miros a proaspăt.

În România se face economie la zâmbet.
O gură deschisă poate prăvăli peste partener halene îngrijorătoare în care se ascund viruşi sau imagini de tartru negru sau gălbui.

În România se face economie la caracter.
Unii oameni sunt agresivi, invidioşi, îşi varsă ofurile pe nevinovaţi, ridică piatra, să arunce în ceilalţi, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, cum ar fi învăţarea cuvintelor elementare: bună ziua, îmi cer scuze, mulţumesc.

Această categorie de pleavă este, de regulă, foarte credincioasă. …De frică. Ei fac economie, acum, în speranţa unei vieţi de după aceasta, în care vor fi proaspeţi şi integri.

Nu se face economie, însă, în România, la usturoi şi la tot ceea ce pute. Se consumă la micul dejun, în loc de gustare, la prânz, seara târziu. Asezonat cu berea la doi litri pe cap de bou. O combinaţie letală.
…Pentru cei din jur.
Aceşti oameni caută duhneala, precum câinii noştri de apartament, pe care îi spălăm cu şampon, iar ei vin de afară tăvăliţi într-un cadavru de peşte, căci aşa este normalul lor.

Azi dimineaţă mi s-a întâmplat ceva ciudat, care m-a pus pe gânduri. Cred că cel de sus, după experienţa cu supermarketul, vrea să ajung, cu orice preţ, pe mâna organului de ordine care face economie la respect. Are sens, cu toţii ştim că lichelele omoară şi fură, dar rămân nepedepsite, în timp ce oamenii cinstiţi au parte de tot felul de ruşini…

Am aşteptat autobuzul o jumătate de oră. Când mă gândeam să merg pe jos, ca o curcă murată de ploaia de afară, mijlocul de transport în comun parchează în staţie, plin până la refuz.
Iau o gură de aer în piept, mă strecor în el şi rămân strivită poster în uşa de la intrare.

Duhoarea este insuportabilă. Toate miasmele de cimitir şi de guri uitate în chefuri prelungite se inghesuie în porii mei, în plămâni, în celule.
Nu mă pot mişca, să nu-i deranjez pe cei care se sprijină pe mine, nu pot respira, să nu mă otrăvesc, nu pot ajunge la aparat, să-mi activez cartela electronică.
Sunt spume de nervi.

La prima staţie, coboară un om şi urcă alţi 13. Suntem, acum, o grămadă amorfă, toţi purtăm, deja, acelaşi miros.
O tanti se ridică de pe scaun şi vrea să coboare şi ea, a ţinut de loc până în ultima clipă. Eu vreau să ajung la aparatul de taxat. Nu avem spaţiu de mişcare, doar plafonul este neocupat.
Îi spun, inspirată: Doamnă, mă strecor eu pe scaun, facem rocada, astfel ajung şi eu cu cartela aproape de aparat, rămâne şi locul meu liber, în care vă puteţi strecura.
Doamna coboară, eu mă aburc pe scaun şi pun cartela în faţa aparatului.

Moment în care simt, că nu pot vedea, cum o mână străină îmi dă la o parte mâna mea, de pe aparat.
Mă ridic în picioare şi văd un nene. Rămăsese proptit cu palma pe mâna mea. Vă rog să vă uitaţi, îi spun, fericită că cineva mă ajută, dacă s-a bifat călătoria.
Nu s-a bifat nicio călătorie, doamnă, zice tipul, cu o voce aspră şi acră, eu sunt controlor şi am dezactivat aparatul, trebuia să o bifaţi până acum, aţi avut destul timp…

În secunda aia am simţit că tot ce înghiţisem până atunci, putori, înghesuieli, îmbrânceli, se constituie într-un ghem de revoltă, şi, ca niciodată, cuvintele îmi ies din gură ca rafalele de mitralieră, cu o forţă pe care o ţin pitită, căci dacă apuc să mă enervez, spulber. Vocea mea de piept, tună şi fulgeră: Ascultă, domnule, am urcat la staţia precedentă, am stat strivită în uşă de am crezut că mor, a trebuit să aştept următoarea staţie, cu speranţa că cineva o să coboare şi mă voi putea strecura, ca ana, la manole, să activez căcatul ăsta de cartelă. Când, în sfârşit, am putut să o fac, mâna dumitale m-a oprit, cu o bucurie suspectă că s-a depistat infractoarea. Unde să mă mişc? Cum? Vezi, cumva, autobuzul gol şi pe mine, niznai?

Organul rămâne castrat, căci taifunul meu vocal l-a spulberat. După două secunde îşi zice că e bine să persevereze şi vocea iniţial aspră picură ca mandolina: Păi şi acum de ce mă certaţi pe mine?

Păi te cert pentru atitudinea dumitale şi pentru faptul că m-ai taxat, deja, ca infractoare!

El încremeneşte. Trec, numărat, 10 secunde, şi controlorul îşi ia avant, din nou. A găsit argumentul, şi-l prezintă înmuiat în lapte: Da’ pe scaun cum v-aţi aşezat, nu era normal să bifaţi cartela, mai întâi?

Nene, dumneata eşti şi orb? M-am aşezat pe scaun ca să ajung la aparat! Nu ştiu, încă, să zbor, dar dacă insişti, încerc acum. Vreei? …Iar privirea mea pare destul de convingătoare, căci are în ea imaginea a doi pumni plantaţi într-o faţă boccie.
O voce timidă, din mulţime, căreia nu-i detectez figura, spune: Aşa e, domnule, doamna se tot chinuie, de cand a urcat, sa activeze cartela aia…

Tăcere.

O mână mă bate pe umăr. Mă întorc şi văd doi ochi blajini cu ecuson de controlor în piept. Daţi-mi cartela, doamna, o s-o activez eu.

Cobor, peste două staţii, şi îmi aduc aminte de întâmplarea haioasă de la supermarket. Aşa că simt să pun în final, ca şi acolo, aceeaşi propoziţie, pe care o parafrazez amar:
“Mă gândesc cu bucurie că e bine să ai coaie şi plămâni puternici, ai de câştigat în ţara în care nu se acordă, aproape niciodată, prezumţia de nevinovăţie.”

Aştept cu interes ziua de mâine.
…Când voi face economie la spaţiu şi o să mă zidesc în garsonieră, gutu-te-n tag de organ!

M-am enervat. Deci acum mă doare şi stomacul. De frica durerii, m-am calmat şi am recitit e-mail-ul.
Şi-ţi răspund aici, anonimule. Punctual.

Iar dacă vrei să combaţi, evită mailul, scrie la comentarii.

Am găsit întâmplător Jurnalul tău, că nu îl pot numi blog, şi aş vrea să-ţi fac nişte observaţii de bun simţ, ca să nu rămâi la stadiul ăsta, că ar fi păcat, şi nu scriu pe blog, să nu mă cenzurezi.
1. Ai articole prea lungi, nouă ne e lene să le parcurgem şi nu avem timp, fă-le mai scurte.
2. Ce-i cu lista aia de bloguri prietene? Tu ai fost pe blogurile alea, să vezi ce pui în listă? Selectează-le, că te asociază lumea cu ele şi cine se aseamănă…
3. Optează de cine râzi, de tine, sau de alţii, că e varză pe aici, şi nu mai înţelegem nimic. Eu sunt fan Badea, ziceai că nu ştii bloguri, du-te pe la el, sunt sigur că te va inspira ceva de acolo, nu are întotdeauna hazul ăla al lui, însă are, clar, o direcţie.
4. Sper să nu te superi, nu m-aş fi deranjat să îţi scriu, dar cred că ai potenţă.

Aşa zici…

1. Eu scriu pentru oameni care au exerciţiul cititului, nu plămădesc haiku-uri. Dacă mă voi reprofila, voi pune frame-uri în loc de text, ca să redau tot filme de lung metraj.
Dacă nu ai timp să-mi citeşti articolul până la final, pierzi poanta. La noi acasă prăjitura se servea la final, nu ca antreu.

2. Mi-a mai zis cineva că lista de bloguri trebuie făcută cu simţ de responsabilitate. Aşa şi este făcută. În acea listă sunt bloguri, iar dincolo de ele, oameni care au ceva de spus. Oameni care m-au primit în lista lor fără să mă “selecteze”, pe vremea când Jurnalul meu avea trei zile de viaţă. Fiecare blogger are cititorii săi, iar eu nu voi face “selecţii” niciodată în lista mea. E o chestie de bun simţ, chiar şi în lumea asta virtuală.
Dacă Jurnalul meu va deveni cunoscut, cu atât mai bine pentru mine. Blogurile din listă vor rămâne la locul lor şi voi acorda şi eu şanse altor începători. E loc pentru toţi, în eter.

3. Pe aici e “varză”, zici. Aşa va rămâne, căci exemplul cu badea a fost edificator. Rămân în tabăra versus.

4. Interesante observaţii, sper că ţi-am răspuns scurt.
Nici eu nu m-aş fi deranjat să-ţi scriu, dar m-ai rupt în două cu “ai potenţă”…

…Mulţumesc. Tocmai ţi-ai câştigat locul în jurnal.