Jurnalul lui Manon.

Mâine mă duc la doctor, să mă caute la tiroidă. M-am programat de vreo două luni, că altminteri m-aş furişa, niznai. Dacă îmi găseşte glanda defectă, doctorul o să-mi dea pastile ca să o aducă pe calea cea dreaptă. Ei, aici mi-e mie frică de mor, dacă mă cuminţesc de ajung ca ăia de care râd io, plictisitorii? Parcă mă văd, liniştită şi înţeleaptă, mişcându-mă-n relanti, de unde până acum eram un sfedeluş vibratil…doamne, feri!…

…Aş încerca o diversiune gen fugire peste graniţe, însă nu pot lăsa în ţară urticaria, singură, am şi eu un simţ de responsabilitate. Plus că noul tratament cu şaişpe anitibiotice simultan pentru ce-mi găsiră ăştia pitit în stomac, helicobacterul, cine îl face dacă eu nu mai sunt prin zonă?

Auzi, o fi vreun târg în care aş putea dona şi eu neşte afecţiuni cronice, dependenţa de fumat, amintirile horror cu titel, o scârbă de muiere care îmi infestează în fiecare zi mouse-ul sub pretextul curăţeniei şi vreo douăzeci de coafeze care mi-au marcat existenţa?

…Ete, că mi-adusei aminte…parcă mai spaimă mi-e de ciuful care-mi crescu iar în vârful capului, că trebuie să-l duc la tuns, decât de tiroidă, cu doctorul ei…A dracu femeie sucită!

Pe vremea când dansam eu, muzica era armonie, nu zgomot.
Pe vremea când mergeam la discotecă, băieţii invitau fetele la un blues dacă le tremura în pantalon fiorul, nu le turnau pe gât vodcă pentru a le hipnotiza întru tăvălirea de-o noapte.
În vremurile acelea, te îmbătai de atmosferă, cu anturajul, nu te ameţeai cu opiacee, pentru a face viteza suportabilă.
Lumea nu mai dansează, azi, ci copulează frenetic….Atunci când nu face pase magnetice sau plantează porumb.

Pe vremea când au apărut clipurile muzicale, se punea accent pe mesaj. Apoi pe imagine.
Azi, în clipuri, vezi bucăţi de carne goală, din ce în ce mai goală, cu mişcări care sfidează mobilitatea noadei până la parkinson.
E o disperare maximă. Să ai ritmul cel mai alert. Să te mişti cu viteza luminii. Să ai clip pentru fiecare căcat de melodie. …Disperare maximă să treci primul linia de sosire a derizoriului.
Pentru că roata a fost, deja, inventată, tu îi aşezi între spiţe un bec şi calci cu ea, pe cap, un şnur. Evrika!

Am idiosincrazie la plurivalenta Beyonce. Este pilda vie a încrâncenării cu orice preţ. Are voce, şi o dă pe toată într-o singură melodie, zbuciumat, febril, ca o futere în grabă. Înghesuie toate trilurile posibile în doar trei minute, comasând, în sunete, de la strigătul pitpalacului, până la chemarea broaştei, pe baltă.
Nu-i ajunge. A umplut ecranele cu goliciune, nervos, sacadat şi nu dă semne că ar vrea să se oprească. Nu ratează nicio colaborare, fie că ţine de film sau muzică, nu ne lasă să ne liniştim un pic, că apare, iar. Şi mai goală, şi mai agitată, ca un delirium tremens. Vrea să ne ştanţeze cu imaginea ei de perpetuum mobile.

Dar startul a fost dat de mult.
Acum toate clipurile muzicale au femei goale, cu tonele. Care se arcuiesc, serpentic, pe lângă masculii veşnic indiferenţi. Melodiile spun una. Textul, alta. Dansul, din alt film. Se dă din cur în mişcări aberante.

Am văzut tot ce se poate vedea: cît de mare poate fi un implant de ţâţă, cât de cambrată, până la cerc, o coloană vertebrala, cât de umflat, un dos.
S-a trecut, acum, la etapa doi: Acoperirea. Cu costume de coşmar. Deformarea. A apărut văduva neagră. Răzbunătoarea.
Drogata.
Nimicul.

Femeia a fost dată gata. Frământată, sub ochii noştri măriţi, decojită de mister, aruncată în corp ansamblu, bătută pe fese fotbalistic.

Am ucis mitul feminităţii, şi galopăm înapoi pentru a ne întâlni cu veriga lipsă a evoluţiei.

Uşor neliniştită de nişte zvonuri (cum că s-ar scinda publicaţia), plasez aici o întrebare, pe la spate, prietenului meu de la Caţavencu: Bă, tu rămâi cu pietrele, sau te duci cu apa?

N-au putut să îl dea jos. Şi au trecut la anateme, ei, creştinii declaraţi, care dorm cu biblia sub cap şi emit vocabule satanice.
Au răspândit, extaziaţi, zvonul că preşedintele ţării e pe moarte…
Cuvântul “moarte” dă întotdeauna fiori de groază, niciodată nu provoacă extaz. Trăim o viaţă cu povara imaginii că, într-o zi, corpul nostru va putrezi, iar zambetul de care suntem atat de mândri nu va mai lumina viaţa celor dragi nouă. Dacă ne moare cineva iubit, cărăm durerea şi lacrima cu noi pentru totdeauna şi avem certitudinea că am fost amputaţi.
…Dar dacă o masă de semeni de-ai tăi jubilează la presupunerea că un altul e pe ducă, primul gând care îţi traversează creierul, care este? …

Cât de bolnavi pot fi oamenii ăştia? Există unitate de masură pentru efervescenţa cu care unii sapă gropi, altora? Care, lopata sau pumnul de pământ?

Reprezentantul de frunte al masei de mizerii, V.C. Tudor, afirmă sentenţios, în emisiunea abces direct: „Băsescu are cancer în faza terminală. Dacă Băsescu nu e bolnav, eu ies din politică”.
Cetăţeanul din mine îi replică, la fel de optimist: “Dacă tu eşti sănătos, eu mă înscriu în PRM.”

Mă tot macină nişte întrebări…
…Şi azi, în autobuz, mi-a ţâşnit din creier o revelaţie amară, pe care am transformat-o într-un proverb cu circuit închis:

Dacă te-ncăpăţânezi să faci din căcat, bici, te va plezni.

… Chiar aşa, melodia asta veche, “No–woman–no-cry”, înseamnă “Nu, femeie, nu mai plânge”, sau “N-ai femeie, n-ai de ce te plânge”?…Ai?

Staţia de autobuz de la Piaţa Muncii. O vodkă minoră (nu ştiu femininul de la rom) se hârjoneşte cu un ponosit. Fac poştă o ţigară şi inspiră euforici dintr-o pungă, pe rând.
Suita este întregită curând de rom cel mic şi vioi, care aduce cu el, în iuhu-ul de aprobare al celor doi, un cărucior de invalid.
Cele trei capete se apropie şi şuşotesc complice vreo două minute. Ca urmare, vodka cea mică se urcă în cărucior şi este împinsă de rom spre intersecţie, unde se opresc maşinile pe roşu.

Metamorfoza este incredibilă: trupul cel vioi se transformă progresiv într-o cârpă deşirată, de parcă, printr-un blestem, toată memoria caruciorului furat de la cine ştie ce biet nefericit transferă instantaneu informaţia noului ocupant.
Minora vodkă devine comină bătrână, suptă de conţinut, măcinată de retard. 

Ratez autobuzul, căci privesc, de la distanţă, cum se scrie istoria.

La stop, geamurile maşinilor se deschid uşor şi peste portiere flutură bancnote de toate culorile. Mâinile care dăruiesc banii desenează în aer un înţelegător şi empatic regret.

Când se face verde, cuplul se retrage în staţie. Trio-ul reunit numără febril şi face împărţeala.
Din spatele grupului se apropie vijelios, cu o sticlă de bere în mână, al patrulea rom (colectorul, bănuiesc eu) . Are haine albe şi vârsta vinului vechi.
Şocat la vederea căruciorului, nou venitul dă peste cap, impresionat, ceea ce se dorea a fi perdaful pe care îl pregătise îndelung – care e din mers adaptat unei privelişti absolut sfâşietoare: “Ce… mă-ta faci aci, zdreanţo, că… te aşteaptă ăla în maşină, de o oră, la Dristor?!… Unde te-am trimis io la produs?… Morţii… Ce dracu, ai avut accident…?!”

Hohotele de râs, spontane, ale “invalidei” şi replica ei tăioasă – care erup nefiresc de viu din trupul flasc – atrag atenţia oamenilor din staţie:” Nu, bă, dar şi ăsta tot produs e, că mai vreau şi io să stau în cur, nu numai pe spate… Ce, banii fraierilor eştia nu e valabili?” 

Aahhh… Îmi înăbuş focul din privire şi pornesc spre casă pe jos, pentru a-mi răcori gândurile cu atmosfera geroasă. 

Înţeleg. Unii au ales să poarte un nume de viciu, care dăunează grav sănătăţii.
… Sănătăţii celorlalţi.

De ceva vreme asist activ la o poveste de amor- împrăştiată triunghiular. Nu e a mea.
Am crezut, sincer, că pot oferi sprijin atunci când mi se cere. Şi pot, de regulă. Condiţia esenţială, însă, este ca persoana care îmi cere ajutorul să îşi folosească propriul filtru.
Când cauţi adevărul, trebuie să stai pe loc şi să sapi în tine, nu să alergi, zbuciumat, aşteptându-l de la alţii.
Fără să-mi dau seama, progresiv şi pe nesimţite, m-a tarat absurdul unei situaţii care sfidează orice normă de logică, sentiment, instinct.
Nu dau amănunte, de frică să nu-mi oscileze tensiunea. Vreau linişte, căci, simptomatic, de azi dimineaţă plâng într-una. Las lacrimile să mă descarce pentru a mă putea întoarce la mine, abandonând ideea de a încerca să înţeleg paradoxuri.
Mi se pare obositor să mă întreb, eu, pe mine, de ce voi sunteţi atât de suficienţi încât să vă refuzaţi propriile sentimente, în favoarea faptului că pare mai comod să-l ţineţi, egoist, pe celălalt, în lesă – pretinzându-i în acelaşi timp şi iubire necondiţionată.
Lumea în care voi trăiţi altfel, nu e a mea.

…Aşadar, declar decesul situaţiei, azi, 9 februarie, orele 15:55.

Un tabloid, pe care imi mai arunc eu ochii de plictiseală, titrează: „Dacă ar fi trăit, fostul dictator Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit ieri 92 de ani”. Din motive care alunecă pe lângă logică, n-au dat ştirea ieri, au scris-o azi… Vezi, unde te duce lipsa de subiecte…
…Puţin probabil, meditez eu forţat, să ajungă până la 92 de ani, într-o ţară bolnavă, cu oameni care sar cu greu de 70 de ani… Iar tu, reporter, nu ai altă treabă decât să-ţi imaginezi cum şi-ar fi sărbătorit groparul de visuri nouăzeci plus două primăveri?
…Aşteptăm cinici, dacă nu noi, atunci copiii noştri, „aniversarea postumă” de 117 ani.
Căci nu există limită atunci când te legi de un rahat doar de dragul de a scrie ceva; Uite, de-o pildă, eu, acum.

Fâlfâitoare titluri în ziare, opăreli şi excitări de jurnalişti ce operează cu microfonul, popi cu barbă lungă şi minte goală, uranii logoreice, politicieni sentenţioşi, o masă eterogenă s-a năpustit să sugă din subiectul fierbinte: “Mamă la 67 de ani!”
Anateme, “să te ierte dumnezeu, domnule doctor, pentru ceea ce ai îndrăznit să faci”, “aţi forţat mâna lui Dumnezeu”, chicoteli, dispreţuri, şi multă, multă inteligenţă care emană graseiat numai pilde şi citate din biblie…
Penibil! Un circ meschin şi lătrător, mentalităţi ivite peste noapte din goliciune sufletească, purtări de vulpe cu ochii la struguri, frustrări personale, frustrări personale, frustrări personale…Şi ca să poarte un nume, au sărit pe un fapt miraculos, simplu şi curajos: o femeie căreia i-a fost refuzată maternitatea de către bărbatul cu care şi-a împărţit ani buni din viaţă (cine nu cunoaşte problema asta, a idiotului iresponsabil?), decide şi încearcă, timp de ani buni, să aibă un copil.
Şi reuşeşte.

Hulitorii s-au repezit, îmbăloşaţi şi sfătuitori, la jugulara femeii, pe motiv de vârstă… Mai ales bărbaţii, dar  îi înţeleg, unu, pe la vârsta asta ei nu-şi mai folosesc dicul decât să se pişe pe el şi doi, li s-a zbârlit pielea, cum să facă fomeia copil fără bărbat copulator?

… Ce îngrijorare a cuprins o întreagă ţară, că o să moară mama, şi rămâne copilul, vaai, ce imoral…De miile de copii aruncaţi după naştere nu mai zice nimeni nimic…Şi apoi, cine îi garantează, chiar şi unei mame de 20 de ani, că va trăi până cînd copilul ei se va face mare? Nimeni.

Faptul e simplu: o femeie devine mamă. Dar trăim într-o ţară unde e mai important să îţi scuipi vecinul, decât să-ţi analizezi bîrna… 

Mă rog ca mama şi fetiţa ei să fie sănătoase şi fericite, cât timp o vrea Dumnezeu.
Şi sunt fericită pentru ele, cu trei semne de exclamare.