Jurnalul lui Manon.

Fantastic, ce rânjet i se lăţeşte omului pe faţa, când are bani în buzunar! În ce zâmbet aproape continuu viază cei cu salarii superbabane! O plăcere. Intri tu, umil, într-o mare companie, şi vezi numai soare în jur.

Eu cred că ar trebui organizate vizite de grup ale amărăştenilor, în firmele mari. Gratis. La plecare, ar trebui să li se dea balonaş şi fluturel. Vor fi, după aia, la fel de săraci, însă vor vedea şi ei ce frumos se zâmbeşte acolo unde nu-i întristare, căci e cec gras… Omul se va duce seara acasă, va da balonaşul copilului (care-l va face poc instant), şi, cu un aer important (dosit de la vizita într-un ungher de suflet), îşi va convoca muierea la o şedinţă, în care îi va arăta fluturelul, şi îi va descrie armonia întâlnită, culmea, chiar aici, în România. Va concluziona că, deci, se poate şi la noi, ca dracu’ nu e atât de negru, ca trebe să mai avem şi noi un pic de răbdare… după care va constata că, de atâta patos, s-a excitat, îşi va fute nevasta, şi va adormi, cu o mulţumire neexplicabila în suflet.
A doua zi, se va trezi cu un gol în inimă, va încerca să îşi amintească ce dracu’ a băut aseară de îl roade aşa, şi va pleca la muncă… trist.

 Am crescut împreună cu doi fraţi. N-am să uit niciodată atenţia pe care ne-o acorda mama (mie mai mult cu palma, căci trebuia să fiu premiantă).
N-am să obosesc în a admira grija cu care, tot mama, îl vâna pe fratele meu mai mic, începând de la intrarea în casă (ca să nu umple camera cu ciorapi aruncaţi anapoda şi cu ghiozdan proptit pe sub pat), până la masa de zi cu zi.
Îi atrăgea atenţia să-şi ridice farfuria şi să o depună în chiuvetă, să o spele, şi să-şi strângă firimiturile de pe masă.
De fiecare dată argumentul era:”Într-o zi o să te însori şi o să te înjure aia de mamă, că nu te-a educat!” 

Dragii mei, a folosit. Am un frate extraordinar. Ne-am bătut toată viaţa copilăriei noastre, însă îl iubesc şi îl admir pentru că are grijă. Are grijă să nu fie nesimţit. Deci se poate. 

Întâmplarea face să fi avut şi eu, în decursul vieţii mele, vreo doi bărbaţi în bătătură, pe post de concubini. Şi am realizat că, în ambele triste cazuri, am ajuns să le afurisesc mamele, cu diverse ocazii…

Nu pot înţelege această suficienţă a unor mame, lipsa lor de preocupare pentru educaţia băiatului.
Să laşi în lume un om care, dacă se apropie de aragaz – varsă uleiul pe el, dacă duce furculiţa la gură o loveşte metodic şi consecvent de dinţi pe nervii femeii de lângă, dacă se dezbracă, bietele veşminte rămân pe duşumea, aruncate… Cum poţi să nu vezi cum creşte băiatul tău? Cum îl poţi lăsa aşa în lume?… Cum să nu te gândeşti, măcar pentru o clipă, ce impresie va lăsa el altor femei? 

… Poate că nu aş fi ştiut ce este normal şi ce nu, însă, cum am spus, am avut o mamă care ne-a învăţat.
De aceea am spulberat şi voi spulbera orice urmă de cinism al bărbatului când, la o observaţie pertinentă, de genul:”Suntem, totuşi, de doi ani împreună, nu crezi că ar fi timpul să arunci şosetele în coşul de rufe, nu sub pat!?”, îmi răspunde cu:”Aşa fac toţi bărbaţii, dragă!”
Nu, dragă, nu aşa fac toţi bărbaţii. Fătălăii, da. Oamenii cu deficienţe, da. Însă nu cei care au învăţat, în anii de acasă sau prin autoeducaţie că însemnul masculinităţii nu este nesimţirea, prin exces de comoditate, râgâială culă sau scărpinat în kur metodic…
…Că nu dau doi bani pe deşteptăciunea ta, dacă-i asezonată cu pârţuri de comportament.
Eei…

Azi de e zi de luat banii.
Mă aliniez şi eu în coadă.
Pentru că sfânta tradiţie să nu se piardă, rândul înaintează melc melc codobelc.
În spatele meu se aşază o tanti din aia nedefinită, care lucrează incognito într-unul din zecile de birouri inutile. Stă 5 minute şi-şi face vânt pe o uşă… Probabil e mai confortabil să stai de vorbă cu prietenele, la cafea, şi să te prezinţi când eşti, deja, la ghişeu, cu rândul. Normal.

Plictiseală.
Mă înjur în gând că nu mi-am luat ziarul, pentru a dilua agonia. Avansez, cum spuneam, melc.
În spatele meu s-a adunat multă lume. E vineri, şi orice bănuţ e bun, pentru uikend… După trei sferturi de oră, timp în care am realizat încă o dată că vorbesc prea mult (mai ales în gând), ajung la ghişeu.
Printr-un miracol ce ţine de vreun ceas interior, tanti aia nedefinită iese din biroul prietenelor exact la apropont, vine la mine şi îmi zice: “Aici eram, nu!?”/”Da.”
După care dă o raită cu privirea peste masă de oameni din spate, reperează pe cineva în coada rândului şi strigă:” A, doamna Vasilescu, veniţi încoace ca aici v-am ţinut rând!”
…
Îmi vine să-i spun, de la obraz, că ce puşca mea de rând a ţinut ea aici, stând dincolo cu kuru’ pe scaun…Că nu se gândeşte la oamenii ăştia care staau ca proştii la rând şi se uita jenaţi la nesimţiţii care se tot aşază în faţa…
… Însă îmi amintesc de faptul că, de trei ani de zile, mă milogesc în fiecare zi de bărbat să-mi zâmbească şi mie dimineaţa, şi n-am realizat nimic… Ce rost are, deci, să fac morală unei necunoscute care consideră, ca mulţi alţii, că numai ea e importantă? Dacă nu reuşeşti să-ţi sminteşti partenerul din paradigma, deşi încerci ani de zile, ce şanse ai să corijezi nesimţirea, prin două propoziţii…?

…Şi uite aşa, învăţ, încetul cu încetul, să tac cu lacrima-n gât, pentru că mi se inoculează, încet şi sigur, fatalitatea că nu mai e pic de speranţă…

 “Ipocrizia disperării”

Mulţi au auzit, puţini au pus mâna pe ea…Pe această carte subţirică, scrisă de un ochi scrutător, excelent mânuitor de condei. Adică de Teodor Mazilu.
Dramaturgul Mazilu este considerat un altfel de Caragiale. Scriitorul Mazilu este caracterizat, nu de un altfel, ci de acelaşi: simt enorm şi văd monstruos. 

Vrem fericire…
 […] Dar fericirea nu este un vânat după care alergi cu limba scoasă. Şi oamenii aleargă o vreme după ceea ce cred ei că este fericirea, şi-n această goană prin pustiu obosesc. Nu mai vor să gonească după fericire. Vor să se apropie de ea, pe furiş, s-o ia prin surprindere. Ei şi-au pus speranţa într-un om, şi acel om n-a corespuns aşteptărilor. Şi atunci încep să tragă concluzii, şi-n loc să trăiască, molfăie principii. [fragment din “Goana după fericire”] 

Durere cu public…
[…] E interesant de remarcat că, în suferinţa noastră, noi urmărim, ca şi în activitatea profesională, succesul. Dorim că durerea noastră să fie bine primită, să emoţioneze şi pe alţii… De multe ori durerea noastră emoţionează mai mult pe alţii, şi mai puţin pe noi înşine. În tot ce facem noi, chiar şi în cele mai intime reacţii, simţim nevoia să fim văzuţi, stimaţi, aplaudaţi. […] [fragment din “Despre nevoia de spectacol”] 

… Lăsaţi la o parte cărticelele de vise, horoscoapele, bobii, şi puneţi mâna pe cărticica ce, prin pastile haios – tăioase, vă dezvăluie pe voi. Diferenţa dintre esenţă şi aparenţă, formă şi fond. Prăpastia dintre ceea ce suntem, şi ceea ce credem că suntem… Adevărul simplu despre fiecare.

Nu o împrumutaţi, cumpăraţi-o şi citiţi-o periodic.
“Ipocrizia disperării” este oglinda noastră. Oricât am nega. Sper să aveţi curajul să vă priviţi în ea. 

Cu titlu personal: recitesc această carte când sunt în pragul unei crize existenţiale. După aceea, ştiu exact dacă am mai crescut între timp, sau am luat drumul minciunii. 

… E pustiu afară, şi suntem din nou trişti. Asta e, în primul rând, pentru că refuzăm cu obstinaţie să ne curmam micile metehne…Şi că preferăm mioritic, metafora – inciziei.

Am admirat întotdeauna, cu o aparentă dezaprobare, curajul şi nonşalanta de a face pipi cu zgomot, în wc-urile publice…
Spre deosebire de alte femei, stăpâne pe ele şi pe jetul lor, eu, cum ajung într-o toaletă publică (să ne înţelegem, e vorba de forţă majoră), mă chinuiesc să nu se audă nici un zgomot. Mă strecor în incintă, vinovată şi deja roşie în obraji, şi mă chinui să fac pipiul care brusc îmi trece, afurisindu-mă în gând că mai puteam să aştept încă alte 8 ore…De ce dracu’ am ruşinea asta, în condiţiile în care sunt singură acolo, doar io şi wc-ul? De ce nu pot să turui şi eu un jet sănătos, ba, mai mult, să vorbesc cu prietena de afară diverse, să ies trăgându-mi kiloţii indiferenta şi relaxată?
… Cum or învaţa femeile celelalte relaxarea aceasta, de la cine? De la mama, de la tata…?

…Am auzit că bărbaţii se aliniază pe o linie, în faţa pisoarelor, şi se uşurează în grup. În timp ce penisul atârnă picurător, ochii le umblă curioşi, în jur, la evaluarea concurenţei…
… Îţi mulţumesc, doamne, că nu mi-ai dat puţă, că mă pişam dracu’ pe mine, de ruşine, dacă aveam şi cocoşelul mic!

Citesc în ziar, prefăcut indiferenta şi opărita de cafea, ca romanii au cele mai mici salarii din Europa, şi cele mai mari impozite. Răsuflu, ca să nu mă înfurii, şi meditez, cu părul ridicat pe ceafă… ce chestie, domnule, ete, citesc în jurnal o stire-bomba despre un lucru pe care îl trăim, cocoşaţi (Năstase, dacă, întâmplător, vreun linge-n-qur de-al tău îţi dă link-ul ăsta: TE BAG ÎN AIA MĂ-TII, DE INFECT CE EŞTI!!!)… ce ziceam?, aşa, deci noi citim în ziar o ştire despre ceea ce ni se întâmplă pe viu…
Cum ar trebui să reacţionăm?
Să ne mirăm, firesc, dacă, printr-o întâmplare, avem coloana flască şi suntem înscrişi în pesede: “Maama, ce chestie, frate, auzi, cică romanii au cele mai mici salarii din Europa, bască, şi cele mai mari impozite pe salariu, huh!”
…Să devenim filosofi şi mioritici:” ei, asta ne e soarta…”, să
…să ieşim ÎN STRADĂ?… Neah…
A dracului fatalitate şi lehamitea asta…
Ba, mă amorţeşte o spaimă: dacă, doamne fereşte, scrie mâine în ziar că poporul roman este la limita sărăciei şi, aşa prost şi ţăran cum e el, şi-a dat seama că Năstase e un hoţ, şi pesedeul un stat în stat… cum reacţionăm?

… Îi rog pe această cale pe cei care scriu la ziare să nu ne mai dea emoţii, publicând astfel de ştiri, pentru că, noi, citind pe hârtie ce ni se întâmplă pe viu, oricum nu vom face nimic.
Dacă vor să ne aţâţe la revoluţie, îi atenţionez că nu a venit, încă, timpul. Va ştii, la momentul potrivit, tovarăşul Ponta, când e cazul să declanşeze, în cursa pentru putere, o revoltă la fel se spontană ca aia din ’89.
… Păi, ce!?…Că ne-am mai deşteptat şi noi de atunci, am învăţat lecţia: o sugem big time, şi când ni se dă startul:”Sho pe ei, pe ma-ma lor!”, sărim, cu lesă de gât, la una, cu toţii!

Am văzut, pe DVD, “21Grams”.
Un film copleşitor, o avertizare, o mustrare. O poveste plină de poveşti tragice, legate, unde se trăieşte la limita vieţii. O operaţie pe cord deschis. O lupă şi un semn de avertizare. O preîntâmpinare a fricii tale, a coşmarului. O palmă peste obraz, pentru păcat.
O eliberare, un suspin, o lacrimă. O certificare că adevărul în care eu trăiesc, este cel bun.
O pledoarie pentru cinste, virtute, iubire, încredere, fidelitate. O amendă fizică, psihică şi spirituală pentru minciuna şi păcat.

Mi-am şters lacrimile şi am zâmbit, la final. Nu sunt un freak ce trăieşte într-o altă realitate.

Ăştia din ziarul Libertatea au secţiunea aia celebră, Faţă de la pagina 5, care a făcut multe vedete, şi anume: pe aia de la meteo, cu faţa de bidon şi kur bun, de moldova.

Trec peste ruşinea pe care au avut-o, poate, anumite mame, văzând pagina 5, pentru a remarca obiectul siderării mele, care mă face să cumpăr ziarul ăsta şi să-l răsfoiesc urgent doua file: obiectul fascinaţiei nu este mamela expusă, sau buca fetei, ci… decorul din spate.
Ei bine, decorul fetei de la pagina 5 face toţi banii (patru mii lei), pentru că îţi arată, în contrast sau în completare cu frivolitatea poziţiei seminudului, o tragică realitate… A unei Românii cu carpeta pe pereţi şi bibelouri chicioase în vitrină.

Disperate de viaţa din care nici nu au muşcat bine, diverse fătuci cu minte galinacee trimit poze cu ele dezbrăcate, în decorul sinistru al turcismului mioritic.

Privesc amar bucile dezvelite în “camera a bună” de la ţara, şi pun pariu cu mine însămi că data viitoare decorul va fi la fel.

… Azi am luat, iar, ziarul, şi m-am bulucit la poză. Era o schimbare: o jumătate de carpeta era acoperită de un fel de cearceaf de mătase, cum am văzut io pus pe un coşciug odată, iar în faţa, fata în patru labe, zâmbind lat la pozar.

… Acest derizoriu îmi zbârleşte pielea.
Aceasta promiscuitate perena îmi îngroapă optimismul…

E adevărat că adolescenţii de azi nu mai sunt cei de ieri, însă unde dracu’ au dispărut părinţii din totdeauna?

Citesc, cu tensiunea crescută subit, ştirea-bombă a zilei: Morţii romani, în loc să putrezească, se mumifica, din cauza alimentaţiei de om sărac, bogate în “E”-uri.

… O veche tradiţie românească, ce ţine de rit şi de economia spaţiului, a stabilit ca mortul trebuie dezgropat, la şapte ani de la înmormântare. I se face o slujbă, se aduna biata rămăşiţa cu respect într-un sac, şi este depus tot acolo, într-un colţ de mormânt, pentru a face loc următorului din neam.

… Ştirea pe care am citit-o astăzi mi-a zdrobit şi ultimul puseu de optimism, căci mă afectează direct şi personal.
… După ce că nu am casă în viaţa asta, din cauză că tatăl meu, de fraier, a lăsat-o unor rude de la ţara, mă trezesc acum că nu o să mai am nici loc în mormânt, din cauză că tatăl meu, de sărac, s-a îndopat cu “E”- uri.
Am o singură şansă: să arunc virtutea la coş şi să mă mărit, de-a dracu’, cu un bogătaş bătrân, pentru a asigura, astfel:
1. Casă pentru copii mei şi
2. Un loc de veci gol, căci, hrănindu-mă sănătos, nu voi mai ocupă locu’ degeaba, căci nu mă voi transforma în mumie… Cel mult într-o fantomă răzbunătoare care o să-l hărţuiască cu cleştele la ouă pe strigoiul Năstase.

Pe o caniculă cu specific bucureştean, mă târăsc în căutarea unui butic. Vreau un suc rece.
În faţa mea vine o maşină pe care o ştiu din copilărie, din alea vechi, care curăţă şi spală străzile. Un furtunaş aşezat lângă roata din faţa face un pipi mic lângă trotuar. În urmă-i, un rest de perie circulară zgândăre praful uşor umezit.
S-a bifat şi curăţenia de azi.