Archive for the ‘Retorice’ Category


In piaţa amzei. Un puradel infect mă acostează:”Îmi daaţi şi mie (scrisesem muie) o mie?”…nu “nişte bani”, nu “cinci sute de lei”, ci “o mie “, direct. Are privire de vultur, la cei cinci ani ai lui…
“Nu îţi dau”, zic.
“Atunci să te bată Dumnezeu!”, îmi spune borâtura de ţigan… Auziţi şi voi. Mi-a venit să îl spulber…
M-am mulţumit să îi pasez “urarea”, în gând, lui Năstase şi lui Ponta. Nu mă întrebaţi de ce.
… Sau dacă o faceţi, treceţi-o la “Retorice”.

… Dau să traversez pe magheru, să ajung la metrou. În faţa, pe trotuar, o altă ţiganca, bătrâna, vinde papuci “la jumate de preţ”. Prind faza în care o femeie, acostată de putoarea cu tupeu, îi spune să o lase în pace, că nu vrea să cumpere.
…Şi mai prind, înainte să o depăşesc pe ţiganca, susurul buzelor ei:”În morţii mă-tii de… morţii mă-tii…”
…În momente ca astea mă bucur că nu avem permis de armă. Mi-e teamă.
De mine.

A murit un copil. Ucis. A fost aruncat la marginea unui şanţ, după ce îl bătuseră şi îl violaseră.

Psihologii îşi umfla antebraţul cel gânditor şi îşi dau cu părerea, sentenţios: “Copilul provine dintr-o casă de copii, se vede după haine, după bocanci. Purta chiloţei de fete, asta înseamnă că, sigur, e de la casa de copii, numai acolo îşi mai schimbă lenjeria între ei”. 

… A doua zi, aud la ştiri: “Copilul locuia cu tatăl lui…” 

… Trec peste grozăvia crimei, pentru a puncta, trist, faptul că a venit timpul să recunoaştem că sărăcia este atât de mare, încât nu mai încap confuzii precum cea de mai sus… Care, penibil şi ruşinos, aprinde lumina în cămara disperării existenţei noastre… Auzi tu, “e de la casa de copii, că pare sărac”…şi, când colo, putea fi orice alt copil sărman… Dintre miile de copii, toţi ai noştri… Năstase, ce-ţi mai fac ouăle? Bine? Tot în cur te doare de fraierii pe care îi conduci?

Buzna

on January 11, 2004 in Oglinda, Retorice, Sub lupă 1 Comment »

Am o întrebare, care mi se aşterne pâclă pe limbă, de fiecare dată când stau şi aştept metroul: De ce, în timp ce unii oameni se aşază într-un aproximativ rând, alţii vin direct şi se postează pe peron, în faţa uşilor?
…Nu e clar, oare, că toţi stăm, evident, în aşteptarea aceluiaşi metrou? Nu toţi vrem să urcăm, la fel de mult?
…Eu am rău de înălţime, şi de aceea nu mă apropii de peron, niciodată. Mă întreb, dacă nu ar fi aşa, aş intra în faţă, cu aceeaşi nesimţire?
…Probabil că da.

… Mda, tre’ să recunosc, mi-am început anul cel nou cu un război… Nasol. Ori am îmbătrânit, ori m-am scorpit io, deci ambele, dar aseară mi s-a ridicat părul pe ceafă de spaima petardelor, după care am pornit la… război. M-am răţoit, am urlat, i-am înjurat pe infractori, şi mi-am ruinat definitiv intrarea cu dreptul în noul an (oricum, sunt stângace…) 

… Cred că era altfel pe vremea copilăriei mele. Cred că nu erau petarde, dar cred că nu erau nici copiii de acum, clar…Şi aici ajung la celebra fraza:”… Ehehe, pe vremea mea…” 

Înţeleg, frate (înţeleg pe dracu’) să dai cu petarde, că aşa, în sunet de mitralieră, simţi tu sărbătoarea (doar nu ai prins nici un răzbel, nu?!), dar nu pot înţelege, în ruptul capului, de ce trebuie ca maldărul de explozibil să fie detonat în scara blocului, la uşile oamenilor care-şi duc, trist, paharul la gură, la trecerea dintre ani…?

Nu îi înţeleg pe părinţii care dau voie copiilor să umble cu căcaturile astea periculoase, fără supraveghere (stai să vezi avorturi, de la 13 ani, în spitale, îmi şopteşte o prietenă…) 

…Nu pot înţelege această bucurie hrănită cu praf de puşcă…
Sau poate că mi-e frică să o înţeleg… Pentru că, dacă aş face-o, tot sângele din istorie s-ar explica… După cum s-ar explica, de altfel, şi de ce războaiele nu se mai sfârşesc…

La mulţi ani, în pace, dragilor!
_________________
De ce nu-mi pasă că se apropie Apocalipsa?
… Ete, de asta.

Un bun prieten a pus frământătoarea întrebare:”De ce se numesc unele plăcinte poale-n brâu, nu era mai simplu să le zică doar PLĂCINTE?”
Definiţia mea (aceasta se va citi doar cu acordul părinţilor): Plăcinte poale-n brâu

… Artistic vorbind, pe un fond de lălăială folclorică, gospodina îşi ridică poala şi, cu o iuţeală uimitoare, modelează pe pulpa-i goală o ditamai bucată de cocă, în formă pătrată. Cât ai clipi, o îndeasă cu brânză, păstrând ritmul frământării din şolduri. Din când în când îşi suflă de pe frunte şuviţele de păr, rebele. Cu o ultimă pleznitură şi cu o roşeaţă binemeritată în obrajii gospodinei, bucata de “poală-n brâu” este azvârlită tandru în fierbinţeala sfârâitoare a tuciului.
Armonia este completată absolut de către bărbatul care salivează la musteaţă, cu o mână pe berea skol, iar cu cealaltă pe gânduri ruşinoase, ce au la bază aplecarea nevestei spre gospodărie.
…Şi acum răspund: pentru că toate aceste mişcări minunate să poarte un nume, puteau, oare, să le numească, futid * şi banal, doar… PLĂCINTĂ? 

(*) ce-o mai fi însemnând şi asta

…Nu ştiu alţii cum sunt… dar eu am o spaimă veche…
De fiecare dată când intru într-un magazin, mă schimb total. Mi-e frică de (uneori) obrăznicia vânzătoarei, care te priveşte ca pe un intrus, sărac cu banii şi cu duhul.
Remarc, de fiecare dată, cu ruşinată stupoare, cum mi se schimbă vocea, din bas, într-o miorlăială de pechinez cu pietre la rinichi…
Dacă… madam are şi un anumit ton, se duce şi miorlăiala, şi ies tiptil-tiptil.
Nu ştiu de unde mi se trage, dar ultima experienţă m-a făcut să mă întreb unde e personalitatea aia, de care mă “acuză” toată lumea…

Intru într-un magazin alimentar, zilele trecute.
Dau bineţe şi o întreb pe umflata de la tejgheaua cu mezeluri, dacă pot să gust o anumită şunculiţă…
“Hai, că asta-i nouă, auzi, să-i dau să guste…”
…Eu cred, într-o primă fază, că am probleme cu auzul.
“Dar la dv. nu se gustă mezelurile?”- întreb pierită, în timp ce, în gând, mă întreb (stupid şi disperat) dacă, într-adevăr, se gustă mezelurile…
“Nu, cum să se guste?”
“Atunci”, prind eu un snop de curaj, “vă spun eu una nouă: în orice magazin care se respectă, ţi se dau mezelurile la gustat!”
… N-are sens să vă redau toată conversaţia, vă spun, ca să scurtez, că m-a făcut pe co-man-dă, m-a umilit în ultimul hal, să mă duc în altă parte, că fac figuri etc.
Am întrebat-o, într-un avânt de curaj, dacă ea e patroana, pentru că nu-mi venea să cred că un om angajat în slujba ta poate să măture cu tine podeaua…la acest moment a sărit cu gura o altă stârpitură, neîngrijită şi ciufută, care vindea la raionul imediat învecinat – prafuri de gândaci şi detartrant: “Da, doamna e patroana, nu-ţi convine, ieşi afară!”
…Am ieşit, cu nodul în gât.
Am intrat în alt magazin, unde am cerut o bucată de şunculiţă.
După ce o plătesc, întreb: “Dacă v-aş fi rugat să-mi daţi să gust, aţi fi făcut-o?”
“Bineînţeles”, spune vânzătoarea, “e o regulă”.
Plec acasă.
Şunculiţa este râncedă.
Eu, fără nicio speranţă pentru viitor.

Dacă insişti să fii pe locul II, ai aici 10 Porunci pentru a fi amanta ideală

 Porunca I: Bucură-te alături de el pentru faptul că nu eşti singura din viaţa lui şi prosternează-te pentru onoarea de a fi pe locul doi spre trei.

 Porunca a-II-a: Nu pronunţa în faţa lui cuvintele: suferinţă, lacrimi, singurătate.

 Porunca a-III-a: Învaţă să înţelegi că nu are niciodată importanţă ceea ce simţi tu, ci numai cum te vrea EL.

 Porunca a-IV-a: Obişnuieşte-te să cazi în genunchi repede când EL vine cu chef şi învaţă să te ridici cu greu dacă-l vezi supărat.

 Porunca a-V-a: Întăreşte-i convingerea că nu ai nevoie de bani: tu te hrăneşti doar cu aer şi asta ocazional.

 Porunca a-VI-a: Fii mândră de faptul că te vrea numai în măsura în care EL are nevoie de tine.

 Porunca a-VII-a: Acceptă că, indiferent de natura incidentului, tu eşti singura vinovată. Întotdeauna!

 Porunca a-VIII-a: Nu-i spune că vrei sex şi nu încerca fantezii. EL este singurul care ia decizii. Şi asta cu preţul orgasmelor tale. Bucură-te!

 Porunca a-IX-a: Cu cât te simţi mai singură în pat, cu atât mai mult şopteşte-i cât este de viril şi adevărat bărbat.

 NOTĂ: Dacă nu poţi pune în aplicare cele nouă porunci… acceptă-ţi nimicnicia. …Şi încearcă cea de-a zecea poruncă.

 Porunca a-X-a: Ignoră-l!